2 ½ săptămâni în Peloponez

TIPĂREȘTE

Oful

Mare dreptate avea Henry Miller atunci când afirma: „Îți trebuie o viață ca să descoperi Grecia și doar o clipă ca să te îndrăgostești de ea” . O știu din proprie experiență: în urmă cu fix 30 de ani, adică în 1991, am pășit pentru întâia oară pe pământ elen și mi-a căzut cu tronc imediat. De cum am trecut de Kulata, parcă am intrat într-o altă lume, o lume a soarelui și a unui cer de un albastru aproape ireal de limpede, a caselor albe vesele și primitoare și a unei atmosfere de eternă vacanță pe care am regăsit-o de fiecare dată, an de an, de când tooot descopăr Grecia... fără a spera să o epuizez vreodată. ????

Așa am perceput eu Grecia atunci, în circuitul acela de demult care ne-a dus și în Peloponez, dar numai la Micene și Tyrins, de unde am ajuns pe o șosea nu prea grozavă, prin nord și coborând apoi, la Olympia. Am și dormit acolo o noapte, nu mă întrebați unde, că la vremea aia nu eram membru AFA (care nici nu exista) ca să-mi notez cu lux de amănunte cum arăta hotelul, ce dotări avea și ce am mâncat la micul dejun. Cât despre memorie, mai bine să sărim peste acest capitol dureros... ????

Ce vreau să zic e că în acel an de mare grație pentru mine, anul în care aveam să fac o pasiune care nu m-a părăsit nici acum (pentru Grecia, desigur!), în țara asta minunată nu se construiseră atâtea autostrăzi, multe drumuri secundare erau de pământ și ca să treci din Patras pe continent trebuia să iei feribotul.

Ce mai, preistorie curată! Și ce bătrână sunt! ????

Chiar și în vâjâiala aia, tot am simțit cumva că Peloponezul e nițel „altfel” decât restul Greciei continentale. Și mi-am dorit să revin ca să aprofundez problema. N-am reușit decât în 2015, când, din baza stabilită la Tolo vezi impresii, am făcut multe incursiuni în partea de est a Peloponezului. Dacă sunteți interesați, le găsiți prezentate pe larg într-un serial de-al meu pe AFA intitulat „Septembrie în Peloponez” .

Bun, ceva-ceva văzusem așadar, dar rămăsesem cu un mare of la inimioară: vestul Peloponezului, unde nu apucasem să pun piciorul. De neiertat!

Vestea bună era că din 1991 lucrurile se îmbunătățiseră semnificativ în toate domeniile, inclusiv în privința infrastructurii, așa că am dat liber la planuri de vacanță cu noul nostru Logan. Ce a ieșit? Un circuit de 18 zile, în mare parte concentrat pe țărmul ionic, circuit pe care intenționez să-l descriu cât voi putea mai bine în reviewurile care urmează.

Și vor fi multe... De ce? Pentru că, frunzărind pe AFA, am constatat că Peloponezul în general, și partea sa vestică în mod special, nu sunt suficient de bine puse în valoare pe site-ul pe care-l îndrăgim atât de mult cu toții.

Deci, o primă întrebare:

De ce nu mergem în Peloponez?

Din cauza distanței, ar zice cei mai mulți. Și ar avea dreptate... parțial.

Într-adevăr, din București până la Corint sunt 1.250 km și tot cam atâția până la Patras mergând pe A2 și A5. Cu alte cuvinte, e nevoie de câte o cazare intermediară și la dus, și la întors. Dar tot așa stau lucrurile, ba chiar mai rău, și dacă vrei să ajungi cu mașina în Zakynthos și Kefalonia, spre trebuie să iei și feribotul...

Cea mai bună cale de a ajunge în Peloponez și de a vizita regiunea rămâne mașina, și asta deoarece cele două aeroporturi - Kalamata și Patras - operează doar curse charter pe timpul verii și, deocamdată cel puțin, nu din România. O variantă ar fi zborul până la Atena, de unde să închiriați o mașină sau să folosiți trenul pentru a ajunge la Patras (cu schimbare la Kiato, în apropiere de Corint).

Aceasta e de altfel singura linie ferată din Peloponez, însă din Atena se poate ajunge cu autobuzele firmei de stat KTEL în localitățile mai mari, gen Nafplio, Kalamata sau Patras.

Dincolo de aceste dificultăți de transport, adevărul e că Peloponezul nu e atât de bine cunoscut pe cât merită și se pare că atenienii sunt de vină: ei ar fi ținut „la secret” regiunea pentru a se bucura de ea în exclusivitate...

Totuși sunt perfect de acord cu ceea ce spun localnicii în cel mai recent clip video de promovare a acestei zone youtube: când întrebi pe cineva care e primul gând care îi trece prin minte când vine vorba de vacanțe în Grecia, îți va răspunde (aproape) invariabil „insulele” . În filmuleț, peloponezienii le „dau peste nas” turiștilor ahtiați după peticele de pământ împrăștiate prin Mediterana: „De ce nu veniți la noi?” îi întreabă ei. „Avem și noi plaje, ape cristaline pline de pești, ruine antice, castele și biserici vechi, mâncare bună, vin bun și toate celelalte” .

Iar eu m-am convins și vreau să vă conving și pe voi că așa este!

Să începem așadar frumos, tihnit și bătrânește, cu începutul.

Fapte

■ Peloponezul se află în sudul Greciei continentale, din care face parte, cu toate că este practic o insulă! Și asta datorită (sau din cauza) Canalului Corint, construit abia între 1881-1893, deși planuri în acest sens s-au făcut încă din antichitate. Cum însă canalul nu e natural, ci a fost făcut de mâna omului, Peloponezul e considerat a fi peninsulă.

■ Calea de intrare în Peloponez venind dinspre Atena este podul care traversează, pe E65, Istmul Corint. Dar pentru a vedea canalul care a scurtat cu 400 km drumul maritim dintre Ionică și Egee, ce-i drept, însă, numai pentru vase mici, lățimea sa fiind de doar 21 m, va trebui să părăsiți autostrada E65 pentru a vă înscrie pe Palea EO Anthinon Korinthou, un amănunt pe care recunosc că eu l-am uitat, așa că am rămas cu amintirea pozelor făcute în 1991 și 2015.

■ A doua cale de intrare în Peloponez este Podul Rio-Antirrio sau (numele oficial) Charilaos Trikoupis, după cel al prim-ministrului grec (1832-1896) care a venit cu ideea construirii sale pe acest amplasament. Podul a fost inaugurat în august 2004, cu numai câteva zile înaintea debutului Jocurilor Olimpice, că doar Grecia e Grecia, și grecii sunt și ei oameni, și în plus balcanici moșmondiți, la fel ca noi... ????

Cu o lungime de 2.380 m, această bijuterie inginerească ce leagă țărmul nordic al Golfului Corint cu nord-vestul Peloponezului este unul dintre cele mai mari poduri din lume cu punte suspendată și taxa pentru trecerea sa ne-a scos din buzunar 13,50 euro. Un preț mic, dacă mă întrebați pe mine, având în vedere senzația nemaipomenită pe care am simțit-o „zburând” peste apă în trei minute, comparativ cu alternativa trecerii cu bacul timp de vreo trei sferturi de oră, dacă-mi aduc bine aminte, pe care am experimentat-o în 1991.

■ Peninsula Peloponez ocupă o suprafață de cca. 21.500 kmp, adică de peste 2 ori și jumătate mai mult decât cea mai întinsă insulă grecească, Creta, așa că nu vă propuneți să vedeți totul în 1-2 săptămâni; credeți-mă, e imposibil. În schimb, este relativ slab populată: 1.155.000 locuitori, densitate de numai 54 locuitori/kmp, mult sub media generală a Greciei (82).

■ Patru peninsule mai mititele, Messenia, Mani, Cap Malea și Argolida, toate orientate spre sud, conferă Peloponezului imaginea unei mâini deschise.

■ Relieful este preponderent muntos, cu cel mai înalt vârf Taygetos de 2.407 m și cu păduri dese, râuri și cascade alternând cu pante dezolant de golașe. Amatorii de drumeții vor găsi cu siguranță locuri pe placul lor. În vest sunt însă și văi mănoase iar de-a lungul țărmurilor întinse pe 1.200 km se înșiră un număr mare de plaje de toate felurile, de la cele mărginite de stânci spectaculoase, la nisipuri fine așezate în golfuri liniștite. Și vă asigur că peisajele cu marea în nuanțe albăstrii uluitoare și în fundal cu munți îmbrăcați în haine verzi sunt la fel de frumoase ca cele insulare.

■ Numele peninsulei derivă de la cel al eroului mitic Pelops, cel care, potrivit legendei, ar fi reușit să cucerească întreagă această zonă. Peloponnesos înseamnă „insula lui Pelops” .

■ Civilizația miceniană, prima de mare importanță din Grecia continentală, a dominat Peloponezul în ultima fază a Epocii de Bronz (1750-1050 î. Hr.) iar cele mai edificatoare vestigii ale sale se găsesc - evident - la Mycene.

■ Anul 776 î. Hr., în care s-au desfășurat primele Jocuri Olimpice - iarăși, evident - la Olympia, este considerat și începutul epocii antice clasice, de maximă înflorire a marilor cetăți Sparta, Corint, Argos și Megalopolis.

■ Cucerită de Republica Romană în 146 î. Hr., peninsula a devenit parte a Imperiului Roman de Răsărit sau Bizantin în 395 d. Hr. A urmat o lungă perioadă de mari frământări și răsturnări de situație, cu trecerea populațiilor migratoare slave, raiduri ale arabilor și hegemonia francilor, care au denumit regiunea Morea și au construit castele cu rol de reședință dar și de apărare, unele dintre ele, precum Chlemoutsi sau Kyparissia, supraviețuind până în zilele noastre. Și tot în perioada francă a luat naștere și uluitoarea cetate Mystras, care a prosperat însă după recucerirea bizantină sub domnia a două familii imperiale de la Constantinopol cu rezonanță și în istoria românilor: Paleologu și Cantacuzino.

■ Începând de la jumătatea secolului al XIV-lea, Peloponezul a devenit ținta atacurilor otomane. Un veac mai târziu, turcii nu reușiseră totuși să cucerească decât o treime din ea, peninsulele Mani și Monemvasia rămânând fief al venețienilor. Peste interminabilele războaie turco-venețiene s-au suprapus valurile de imigrări ale albanezilor creștini și desele revolte ale populației locale, totul rezultând într-o puternică fragmentare statală întinsă pe durata a nu mai puțin de cinci secole.

■ În 1821, odată cu preluarea controlului asupra orașului Kalamata de către insurgenți, Peloponezul a dat semnalul începerii Războiului de Independență. Au urmat câțiva ani confuzi, inclusiv de lupte între facțiunile grecești rivale, însă în 1827, în Bătălia de la Navarino (superbul golf în care este așezat orașul Pylos), flota francezo-britanică-rusească a învins-o pe cea turco-egipteană iar peninsula a devenit prima regiune greacă eliberată. Nafplio a fost declarat capitală a noului stat elen, onoare deținută până în 1834, când regele Otto a decis mutarea capitalei la Atena.

200 de ani au trecut de atunci, dar localnicii sunt și acum la fel de mândri de rolul jucat de ei în eliberarea țării. Și pe bună dreptate. ????

■ Înaintând spre contemporaneitate, ar merita menționat faptul că Peloponezul a trecut în secolul al XIX-lea și o bună parte din veacul următor printr-o perioadă nefastă, în mare parte datorată neglijării de către autoritățile statului. Populația sărăcită a emigrat în mare număr, cu precădere în SUA și Australia, cei mai „norocoși” neajungând totuși decât până la Atena. Scăderea demografică n-a încetat decât în ultimele câteva decenii, dar nu înainte ca al Doilea Război Mondial și războiul civil din 1946-1949 să alunge alte mii de localnici.

■ Am făcut această foarte succintă trecere în revistă a etapelor parcurse de Peloponez de-a lungul timpului pentru a sublina faptul că în afara frumuseților naturale, a plajelor lungi cu apă cristalină și munților impunători, peninsula deține și un remarcabil patrimoniu istoric și cultural care acoperă o perioadă de cca. 4.000 de ani. Iar „meritele” i-au fost recunoscute.

Grecia are în total 18 obiective incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, foarte puține comparativ cu China și Italia, deținătoarele celor mai multe din lume (câte 55 fiecare). De vină să fie legendarea lentoare cu care se mișcă lucrurile în această țară? ???? Nu știu, dar trebuie spus că din cele 18, nu mai puțin de 5 se află în Peloponez: situl arheologic Mystras; situl arheologic Olympia; siturile de la Micene și Tiryns; sanctuarul lui Asklepsios de la Epidaur; și Templul lui Apolo de la Bassae. Din 2014 se află pe lista de acreditare alte 14 obiective grecești, o parte din ele în Peloponez: cetățile fortificate din Evul Mediu târziu de la Koroni și Methoni; cetățile Bourtzi, Palamidi și Akronafplia din Nafplio; situl arheologic antic de la Messena; teatrele de la Epidaur, Megalopolis și Argos.

Așa că iubitorii de istorie au parte în regiune de un adevărat regal! ????

Bun, acum că am stabilit o primă conexiune cu Peloponezul, vă propun să lecturați

... și câteva impresii personale

■ În general, șoselele din Peloponez sunt în stare bună spre foarte bună, ceea ce nu exclude mici denivelări și mai ales slaba semnalizare în zonele mai izolate (noi am pățit-o la Agia Theodora, unde ne-am rătăcit). Nici măcar spre obiectivele turistice importante precum siturile de la Bassae sau Messena am observat că nu există indicatoare pe șoselele principale. ????

Of, grecii ăștia, ce mă enervează uneori cu indolența lor! Dar îi iert, pentru că îi iubesc! ????

■ GPS-ul este de mare ajutor, dar nu și în privința curbelor periculoase din munți. Drept pentru care, în cazul în care nu sunteți un șofer experimentat, veți întâmpina dificultăți pe drumuri înguste și șerpuitoare precum cele din Peninsula Mani, în defileul Lousios, între Gytheio și Neapolis, din E65 spre Biserica Agia Theodora sau pe coasta Golfului Argolic, așa cum am ni s-a întâmplat în 2015. Chiar dacă distanțele sunt mici la prima vedere, vă sfătuiesc să luați în calcul posibila viteză redusă de deplasare atunci când plănuiți excursii.

Vestea bună e că multe șosele sunt fără taxe, excepție făcând E 55 (A8) Corint-Patras și E65 (A7) Corint-Kalamata via Tripoli.

■ Din păcate, în vara lui 2021 incendiile au lovit puternic peninsula și urmările le-am văzut și noi și ne-am cutremurat: hectare întregi de păduri arse pe șoseaua ce leagă Pyrgos de Tripoli sau în zona orașului Gytheio. ????

■ Costul carburanților nu mi s-a părut peste cel din restul Greciei continentale, dar variațiile parcă prea mari. Benzina de 95, de pildă, era 1,63-1,74 euro/l, dar în Peninsula Mani ajungea și la 1,88 euro/l. Pentru economii, sfatul meu este ca înainte să atacați zone mai izolate, să alimentați bidiviul pe roți la stațiile de pe șoselele principale.

■ Circuitul nostru s-a desfășurat între 29 august-15 septembrie și vremea a fost plăcută, cu temperaturi maxime de 28-32 grade și minime de 22-24 grade, apa mării având în jur de 24 de grade. Destul de surprinzător, am prins și câteva zile înnorate, ba chiar și niște ploicele de vară - nimic de speriat însă.

■ Peloponezul e o regiune preponderent rurală, majoritatea localităților fiind sate cu câteva sute sau cel mult o mie-două mii de locuitori. Patras, cu cei cca. 170.000 de rezidenți ai săi, e singurul oraș „mai acătării” și al patrulea ca mărime din Grecia după Atena, Salonic și Ioannina. Nici măcar Tripoli, capitala administrativă, nu depășește 31.000 de locuitori.

Mie atmosfera tihnită a satelor mi-a mers drept la inimă, chiar dacă, din rațiuni de aprovizionare, am ales cazări în orașe precum Pylos, Kalamata și Nafplio. Nimic nu se compară, în opinia mea, cu jumătatea de oră petrecută la o cafeluță în unicul bar-cafenea dintr-un sat uitat de Dumnezeu în tovărășia localnicilor vorbăreți, în mare majoritate, dacă nu exclusiv, de genul masculin... ???? O experiență sută la sută autentică!

■ Agricultura fiind ocupația de bază în Peloponez, multe din priveliștile tipice zonelor de șes includ livezi nesfârșite de măslini (cine n-a auzit de Kalamata?!!), dar și de portocale (am văzut că tocmai recoltau unele foarte mici dar zemoase), sau solarii unde se cultivă legume și câmpuri de cereale.

■ Și mai încântătoare pentru turiști sunt însă panoramele ce se deschid spre mare de pe șoselele ce șerpuiesc pe țărmuri sau de la castelele medievale construite, invariabil, pe înălțimi. La acest capitol nici nu știu ce să recomand mai întâi: priveliștea Golfului Navarino, cea de la Oytilo, a satului Kastro și Mării Ionice văzute de la Chlemoutsi, a orașului Nafplio privit de la fortăreața Palamidi sau întreg drumul de coastă de la Kardamyli la Areopolis? Ce mai încolo și încoace, Peloponezul e un rai al fotografilor și merită să vă opriți în drumurile voastre pentru a admira împrejurimile și a clicăi din telefon sau cameră!

■ Să vorbim acum despre turism. Așa cum spuneam, din cauza relativei sale izolări, Peloponezul nu e o destinație de prima mână și a fost cruțat până acum de agresivitatea turismului de masă. Chiar dacă anul pandemic 2021 nu a fost unul tipic nici pentru Grecia, și nici pentru întreaga lume, nu cred să mă înșel prea tare recomandând regiunea mai ales amatorilor de liniște și relaxare.

■ Vestul peninsulei, care a stat cu precădere în atenția noastră, este probabil zona cea mai puțin vizitată din Peloponez, dar și cea mai autentică! Aici am găsit plaje aproape pustii și foarte puțini străini, cu excepția sitului arheologic de la Olympia. Mult mai pregnantă este prezența turiștilor în estul Peloponezului, Nafplio fiind cel mai bun exemplu în acest sens și singurul loc unde ne-am „dat coate” cu conaționali în tot circuitul nostru. Mai știu din experiența anului 2015 că nici Monemvasia sau Epidaur nu duc lipsă de clienți.

■ Să nu vă mire așadar dacă în sejururile sau peregrinările voastre prin vestul peninsulei veți fi nevoiți să faceți apel la gimnastică pentru a vă înțelege cu localnicii. Cei mai mulți nu vorbesc engleza, dar nu vă faceți griji, sunt foarte amabili și binevoitori. Aproape surprinzător de drăguți mi s-au părut, dornici să ajute cu îndrumări și sfaturi. Și, bineînțeles, la hoteluri și taverne veți găsi cel mai probabil pe cineva care să cunoască, de bine, de rău, limba lui Shakespeare.

■ O alternativă demnă de luat în seamă pentru cei cu portofel mai subțirel este cazarea în campinguri. Eu una n-am văzut nicăieri în Grecia o densitate așa de mare de campinguri, multe din ele amplasate în imediata apropiere a plajelor. Despre condițiile oferite nu vă pot da detalii, însă pe AFA există câteva reviewuri pe această temă.

■ Am sesizat o consecință aparent contradictorie a apetenței mai scăzute a turiștilor pentru vestul Peloponezului: în timp ce prețurile la cazare sunt destul de măricele, cele la mâncare sunt mai mult decât accesibile. Cred că explicația ar fi următoarea: proprietarii de hoteluri sau apartamente de închiriat își bazează afacerea pe vizitatori și încearcă să-și „scoată pârleala” pentru rata mică de ocupare și pentru perioadele de extrasezon practicând tarife mari, în timp ce clientela-țintă a deținătorilor de cafenele și taverne o reprezintă localnicii, mari amatori, ca toți grecii, de socializare și sporovăială cu amicii la orice oră, în orice zi și în orice anotimp. Pe parcursul reviewurilor vă voi oferi amănunte care să-mi susțină teoria.

■ Nu știu dacă din același motiv al slabei prezențe a turiștilor, dar în Peloponez am avut parte de o surpriză foarte plăcută: nicăieri în afara insulei Elafonisos nu am plătit separat la plajă pentru șezlonguri și umbrelă, ci am comandat câte ceva, gen frappe sau suc și bere. Și uite așa am reușit să ne hidratăm pe plajă cu 5 euro și să facem economii serioase! Adaug și că parcările aferente au fost peste tot gratuite și că plajele sunt în general dotate cu multe facilități, mai puțin parcă pentru practicarea de sporturi nautice sau jocuri pentru copii.

Traseul

Ziua 1: București-Vergina 740 km. Drumul a fost cel „clasic” : București-Ruse (vigneta cumpărată online 30 leva/30 zile, stat la vamă 15 minute), apoi Sofia-Kulata, cu alimentare carburant la ieșirea din Bulgaria (2,28 leva/l, mai scump decât în urmă cu doi ani), o nouă oprire de un sfert de oră la frontiera cu Grecia și cap compas spre Salonic. Plătit 3 euro pentru 2 taxe. Nu am intrat în Salonic, ci am virat dreapta pe Egnatia Odos, o autostradă superbă, care taie munții cu tunele dese. De pe Egnatia Odos am ieșit în dreptul orașului Veria, pe care l-am ocolit pentru a ne înscrie pe drumul secundar ce duce la Vergina, prima capitală a Macedoniei antice sub numele Aigai vezi impresii, unde rezervasem o cameră pentru o noapte la Pensiunea Vergina. Cum despre ea am scris un review în 2017 vezi impresii și între timp nu s-a petrecut mare lucru, nu voi reveni cu un update. Precizez că singurul motiv pentru care am ales această pensiune a fost prețul de numai 25,50 euro/noapte, care a mai scăzut media generală la cazare în cadrul circuitului.

Ziua 2: Vergina-Zacharo 530 km. Din aceștia, distanța de 195 km dintre Vergina și Ioannina am parcurs-o pe Egnatia Odos iar înainte de intrarea în Ioannina am virat stânga pe A5 (Ionia Odos), pe care am rulat până la Rio preț de 215 km. În total pe A2 am achitat 6 taxe de drum în valoare de 7,2 euro iar pe A5 am plătit 12,45 euro pe 4 taxe. De reținut că pe ambele autostrăzi nu sunt benzinării (se iese spre cele semnalizate, aflate fie pe un drum paralel, fie în cel mai apropiat sat), ci doar spații de odihnă cu toalete. Am traversat podul Rio-Antirrio (13,50 euro) și am intrat pe E55, o șosea bună și free care se prelinge pe tot țărmul ionic al Peloponezului, . De la Antirrio până la Zacharo, următoarea noastră gazdă, sunt cca. 120 km, dar în drum am făcut un mic ocol spre satul Kastro pentru a vedea castelul Chlemoutsi și a face plajă și baie la Arkoudi. Cazare Zacharo 4 nopți.

Zilele 2-6: leneveală la plaja Zacharo, dar și o zi foarte plină, cu excursie la Olympia, defileul Lousios și templul de la Bassae în urmă căreia m-am ales cu dureri mari în gambe și cu bășici în tălpi.

Zilele 6-9: deplasare de la Zacharo la Pylos (80 km) cu opriri dese pentru plaje. Cazare 3 nopți la Pylos. Vizitarea orașului și plajelor din împrejurimi și excursie de o zi la Methoni și Koroni

Zilele 9-13: deplasare de la Pylos la Kalamata (52 km) cu opriri pentru plaje. Cazare patru nopți la Kalamata. Vizitarea orașului și plajă; două excursii fabuloase de o zi la Messena antică, respectiv Peninsula Mani.

Ziua 13: deplasare de la Kalamata la Neapolis (200 km). Feribot spre insula Elafonisos (26 euro dus-întors) pentru vizită și plajă. Cazare o noapte la Neapolis.

Zilele 14-17: deplasare de la Neapolis la Napflio (216 km), cu ocol pentru a vizita biserica Agia Theodora. Taxe pe A7 de 7,10 euro. Cazare trei nopți în Nafplio pentru vizitarea orașului și plajă.

Ziua 17: deplasare de la Napflio la Olympiaki Akti (525 km). Taxe pe A8 de 6,35 euro. Pe A1, unde stațiile de taxare sunt foarte dese, am plătit 30,15 euro. Plajă și cazare o noapte (foarte ieftin) la Olympiaki Akti.

Ziua 18: „Lungul drum al zilei către noapte” . Deplasare de la Olympiaki Akti la București (750 km). Alți 6,30 euro taxe de autostradă. Din fericire, și acum am avut noroc și am trecut de toate punctele de frontieră în 15 minute, dar tot am ajuns acasă pe înserat.

În total am parcurs în acest circuit 4.060 km. Opririle de cazare le-am ales pentru a avea parte de o vacanță cât mai echilibrată, în care să alternăm prăjeala la soare și bălăceala cu vizitarea unor obiective.

Cheltuieli

Doar pentru a vă face o idee, vă aduc la cunoștință că în cele 18 zile ale vacanței peloponeziace am spânzurat în total 2.200 de euro, o sumă nici prea-prea, nici foarte-foarte. Părerea mea! ????

Defalcat, ar fi așa:

- cazare 700 euro

- cheltuieli de drum (benzină, vignetă, taxe autostrăzi și poduri, feribot) 360 euro

- mâncare și băutură, intrări la obiective turistice, suvenire și alte mici cumpărături 1.140 euro

Dacă în privința cheltuielilor de transport prea mare lucru n-am avut ce face, doar am încercat să găsim benzinării ceva mai ieftine iar la autostrăzi n-am avut cum sau nu am vrut să renunțăm din cauza timpilor de deplasare, în schimb cei 700 euro plătiți pentru 17 nopți (41 de euro și un pic pe noapte) m-au cam enervat, mai ales că am ajuns la această medie cu două cazări ieftine în afara Peloponezului: 25,50 euro la Vergina și 24,50 euro la Olympiaki Akti. Dacă scad cei 50 de euro plătiți pentru ele, rezultă că în Peloponez cazarea pentru 15 nopți ne-a costat 650 euro, adică 43,33 euro/noapte.

V-am spus eu că zonele neturistice sunt scumpe la cazare...

Și-mi amintesc cu nostalgie că la Neos Marmaras, când amicul Kostas ne-a majorat în 2007 tariful plătit în trei ani anteriori de la 20 la 25 euro/noapte, tare m-am mai supărat! ????

Și la final, ce altceva decât concluzii?!!

A spune că mi-a plăcut Peloponezul ar fi prea puțin. Și nedrept...

Marele absent de pe harta turistică a multor iubitori veritabili ai Greciei nu merită un astfel de tratament, deși poate că o parte din farmecul său rezidă tocmai în aparenta inaccesibilitate și pustietate, în sălbăticia munților și ciudățenia turnurilor din Peninsula Mani, în aerul de mister ce înconjoară templul de la Bassae și biserica Agia Theodora sau în întinderile nesfârșite de nisip pe care n-am zărit nici urmă de picior de om...

Să nu vă faceți totuși o imagine greșită: Peloponezul nu înseamnă doar sate adormite la amiază, doar livezi de măslini în care liniștea e spartă numai de cântecul cicadelor, doar păduri atât de dese, încât par încălecate, și panorame largi și albastre în care cerul se contopește la orizont cu marea.

Peloponezul este și locul de naștere al unor cetăți antice care au schimbat istoria lumii și adăpost pentru castele medievale care privesc de la înălțimea lor cu încruntare spre ceea ce noi, oamenii de azi, netrebnici moștenitori ai unor uluitoare comori de civilizație, stricăm cu lăcomia și îndârjirea noastră. Este și un conglomerat de mici localități rurale care-și păstrează de secole tradițiile și spiritul războinic care au făcut din această regiune deschizătoarea de drumuri spre independența Greciei. Iar în orășelele și stațiunile sale, în taverne și cafenele, pe străzile umbrite de pomi, cu case albe înecate în flori, regăsești ca turist chintesența sufletului grec, bucuria de a trăi simplu și frumos.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 6880 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI