Orașul vechi Tirano și Palazzo Salis - cea mai frumoasă surpriză a vacanței

TIPĂREȘTE

Masa de prânz ne-a ocupat mai puțin timp decât am estimat, parcarea-i plătită pentru încă cel puțin jumătate de ceas, avem deci timp suficient să ne învârtim un pic prin centrul vechi din Tirano. Când am văzut mai devreme indicator spre Centro Storico, am zâmbit cu indulgență; who the f... k is Tirano?! , vorba cântecului. Și să mai aibă și centru vechi, auzi, ce grozăvie!

N-o apucăm chiar la întâmplare, am studiat un pic (așteptând mâncarea) harta virtuală și-am remarcat că una din cele 3 porți ale orașului se află foarte aproape de noi – Porta Poschiavina. Din Piazza Cavour o cotim stânga și chiar în față ni se arată o clădire cu 3 niveluri, cel inferior fiind străpuns de o simplă deschidere boltită. Pe stratul exterior al tencuielii, parțial păstrat, precum și pe plafonul micului culoar, încă se pot distinge rămășițe ale vechilor picturi murale, precum și urme de înscrisuri. În apropiere se găsește un panou informativ din care aflăm că poarta Poschiavina a fost construită, împreună cu zidurile de incintă ale orașului, între 1492 și 1498, la comanda Ducelui de Milano, Ludovico Sforza (zis Il Moro) și păstrează destul de fidel aspectul original.

Intrândul porții se prelungește cu un podeț pietonal frumos pietruit (Ponte Vecchio) peste râul Adda, dincolo de care se zăresc câteva clădiri cu arhitectură sobră, tipică zonei: 3-4 niveluri, ferestre mici, dispuse regulat, ziduri de piatră sau văruite în culori „suferitoare” (bej, maro, vernil, cărămiziu). Printre ele, Civico Palazzo Foppoli, după cum am citit pe o plăcuță fixată pe zid; alte informații nu-s disponibile, abia acasă am mai „săpat” și-am mai aflat câte ceva – ridicat de un avocat din Grosio în sec. 16, trecut din proprietar în proprietar, în prezent aparține municipalității. Sala de la parter, împodobită cu un splendid șemineu, este utilizată periodic în scop expozițional. Pe dinafară sunt de admirat ancadramentul de piatră al intrării principale și fresca în culori palide de deasupra, brâurile pictate dintre etaje și ferestrele ovale de la ultimul nivel.

Conform hărții, centrul istoric pare că se sfârșește nu departe, așa că ne întoarcem pe pod, din nou pe sub bolta vechii porți pictate și virăm stânga, pe Via San Carlo, o străduță pietruită flancată de ambele părți de același gen de clădiri. Deși își etalează din plin vârsta respectabilă, acestea impun respect și admirație. Mă încântă mai ales autenticitatea lor și micile amănunte: un anumit tip de zăvor pe care-l regăsesc în mai multe locuri, ancadramente din lemn vechi sau din calcar, decorate cu blazoane și, desigur, fragmente de fresce murale în diverse stadii de conservare.

Ne uimește însă teribil mulțimea de palazzo, practic a doua sau a treia clădire întâlnită a fost cândva reședință nobiliară! Ba chiar nimerim pe o stradă pe care se aliniază pe ambele părți numai palat lângă palat! Și toate sunt însemnate corespunzător cu câte o plăcuță bilingvă pe care-s înșirate câteva cuvinte. Pe una din ele recunoaștem cu încântare numele familiei Visconti-Venosta, aceeași care a deținut cele două castele la care am nimerit întâmplător în Grosio mai devreme. Wow, ce mică-i lumea! Ba, nu departe, dăm și de micuța capelă de familie; n-o putem vizita, însă citim că ar deține un altar de lemn impresionant, pictat în sec. 19 de Felice Carbonera, un artist local surdo-mut extrem de apreciat.

Ieșim în piața cu biserica San Martin și, pentru că biserica o găsim închisă, ne strecurăm din nou pe străduțele din preajmă, cumva în direcția parcării. Și când credeam că asta a fost tot, că da, frumos orășel cu un centru vechi interesant, adevărat muzeu în aer liber (scuze pentru aroganța noastră de mai devreme, Tirano!), ne iese în cale Palazzo Salis! Clădire albă și lunguță, bine întreținută, cu 3 rânduri de ferestre de diferite dimensiuni, flancată de 2 turnuri scurte; spectaculos este însă portalul central de piatră verzulie împodobit cu blazonul familiei. Palatul este organizat ca muzeu și poate fi vizitat (din 1 apr până la sfârșitul lui oct, de luni până sâmbătă între orele 10 și 16:30, cu ultima intrare la 16; în sezonul rece, se deschide doar pentru grupuri și doar cu rezervare prealabilă).

Pe loc ne pălește un gând: de ce nu?! Parcarea nu-i departe, Tati se repede să mai plătească pentru o oră, Paul și Diana se hotărăsc să ne aștepte în mașină, noi ceilalți pătrundem prin frumoasa intrare ce se prelungește cu un portic boltit; de-o parte și de alta sunt câteva obiecte vechi de decor, rețin o laviță frumos pictată, iar în față casa de bilete – un birou unde ne așteaptă o doamnă zâmbitoare. Plătim câte 8 euro pe bilet (n-am remarcat niciun fel de reduceri), iar Milena primește recomandări despre cum să-și descarce pe telefon audioghidul; ni se indică pe urmă traseul de vizitare, întâi cele 10 încăperi ale palatului, pe urmă micuța grădină.

Fac acum o mică paranteză: pentru a înțelege mai bine contextul celor vizitate, trebuie să vă spun câteva cuvinte despre această familie nobiliară, originară din Soglio (azi, sudul Elveției, nu departe de zona unde ne aflăm acum). Totul începe pe la începutul anilor 1600, când tânărul baron Giovanni Salis a fost însărcinat de tatăl său, Rodolfo, să se mute în Tirano pentru a putea supraveghea mai îndeaproape imensele terase plantate cu viță-de-vie și castani deținute de familie. Conjunctura le era favorabilă și din punct de vedere politic, familiile nobiliare elvețiene fiind considerate de încredere de către Episcopul de Como, protejate și înzestrate cu proprietăți în schimbul fidelității lor.

Actualul palazzo a rezultat din reabilitatarea a 4 clădiri ce existau deja din anii 1500; renovarea a început în 1630 (și avea să se extindă până în 1703). A rezultat așadar proprietatea de față: clădirea de formă pătrată, închizând între cele 4 aripi o curte interioară (corte rustica sau curtea cailor) și încorporând deja-existenta capelă San Carlo plus mica și cocheta grădină aranjată în stil italian. Ineditul acestui muzeu constă însă în felul cum au fost decorate cele 10 încăperi ce se vizitează (cele de la etaj), cu bogate și absolut impresionante fresce murale în stil baroc (originale, dar puse în valoare de o lungă și meticuloasă restaurare) !

Urcăm așadar treptele spre etaj, scara e frumoasă, dar nu spectaculoasă. Pe pereți ne întâmpină portrete de personaje îmbrăcate în straie medievale (membrii ai familiei, pesemne), dar cu adevărat impresionant mi se pare imensul luminator prin care se strecoară lumina alburie a zilei. Pătrundem în Sala de Onoare și efectiv amuțim de uimire! Întregul tavan și o parte din pereți sunt acoperiți de o pictură bogată, multicoloră, meticuloasă, incluzând coloane pe care se răsucesc vlăstari cu frunze și care modifică radical percepția; efectul de profunzime este remarcabil, chiar ai senzația că acolo, sus, se află o loggie sprijinită pe coloane terminate cu capiteluri de aur! În rest, sala e goală, dar probabil că orice s-ar adăuga ar fi deja prea mult!...

Mergem mai departe, conform săgeții ce ne indică direcția de vizitare (oricum, e singura ușă deschisă) și panoul informativ ne anunță că ne aflăm în Sala de Lemn. Asta datorită frumosului plafon casetat într-un motiv regulat (pătrat cu 4 „foi” în colțuri), placat cu lemn într-o nuanță caldă. Doar în caseta centrală se găsește o frumoasă pictură ce o înfățișează pe zeița Diana odihnindu-se într-un decor rural, în timp ce 2 câini de vânătoare șed la picioarele ei. În această cameră există și ceva mobilier de epocă, un șemineu simplu, iar pereții sunt împodobiți cu desene după planurile clădirii și după vechi documente de familie.

Urmează Sala Policromă și, privind superbul plafon de lemn casetat și pictat, nu-i greu să înțelegi de unde-i vine numele. Există și decorațiuni ale pereților; în partea inferioară acestea imită un brâu lat de marmură de mai multe culori, bogate ancadramente la ferestre, uși false etc. Motivele sunt luxuriante, de-a dreptul spectacuoase, nu încetăm să ne minunăm și să admirăm micile detalii. În centrul tavanului – un medalion splendid, despre care citim că înfățișează o scenă mitologică, pe Endimion, tânărul ce a obținut de la Zeus darul tinereții veșnice și pe zeița Lunii, Selena, ce s-a îndrăgostit de el. Și în această cameră admirăm portrete de familie, documente ce atestă titluri nobiliare, dar și mobilier vechi, excelent păstrat.

Mergem mai departe în Sala Apollo și Aurora, numită după cele 2 personaje ce par să plutească sus, departe, pe plafonul pictat în culorile unui cer senin de vară, presărat cu norișori. Efectul de profunzime ne uimește și de data asta, căci cerul albastru pare să se zărească dincolo de bogatele coloane și terase ale unui templu sau ale unui palat, mai degrabă. Și aici avem ceva mobilier, dar impresionante sunt cele 8 gravuri ce decorează pereții și despre care aflăm că aparțin artistului local Antonio Caimi. Ele reprezintă sfinți și sunt de fapt „schițele” după care acesta a pictat frescele din biserica parohială San Martin (cea pe care am găsit-o închisă mai devreme). Gravurile au fost răscumpărate de sora pictorului, Maria, care s-a măritat cu unul din conții de Salis și sunt expuse în această încăpere încă din 1837. Minunat!

Ne mutăm în Sala celor 8 minuni ale lumii, numită după frescele semicirculare din partea de sus a pereților, ce se continuă cu o frumoasă și complicată pictură pe întreg tavanul. Evident, sunt reprezentate cele 7 minuni clasice la care, după voia proprietarului și de dragul simetriei, s-a adăugat a opta, Colloseumul din Roma. Pictorul este anonim, tehnica se cheamă trompe d’oeil și experimentăm un remarcabil efect de perspectivă.

Urmează o încăpere mai mică și mai modestă, un fel de cameră de trecere spre scările secundare; cu nimic mai prejos însă decât suratele sale, căci și aici regăsim fresce cu teme mitologice, motiv pentru care a fost numită Sala lui Olimpus. Tot aici, în vitrine luminate, sunt expuse copii ale vechilor documente legislative civile și penale, așa-numitele „Statute” ale Valtellinei.

În continuare ne întâmpină micuța capelă de familie dedicată sfântului local cu care ne-am întâlnit prima dată în Maggiore toamna trecută, Carlo Borromeo (fost episcop filantrop). Practic suntem în balconul de la etaj, în care a fost amplasată strana familiei, admirăm de sus altarul și mai ales superbul plafon boltit casetat în motive octogonale, hexagonale și cruciforme și, desigur, pictate în culori calde și luminoase. Îmi plac mult și brâurile baroce realizate din stuc ce împodobesc partea superioară a pereților. Micuța capelă este datată 1612, iar intrara principală se face prin Via San Carlo; familia Sertoli-Salis (Sertoli s-a adăugat ulterior în urma mariajului unei Salis cu un Sertoli, ambii având același grad de noblețe) putea însă s-o acceseze prin această intrare privată (practic, printr-un mic pasaj construit deasupra străzii). Wow!

Ne continuăm vizita cu Sala Șemineului. Desigur, vedeta este un șemineu deasupra căruia se găsește o decorațiune imensă realizată prin tehnica stucco. Blazonul reprezentat, susținut de îngerași, semnifică acordarea titlului de conte lui Giovanni Salis de către Împăratul Leopold I de Habsburg, la 26 aug 1694 și pe el se pot distinge ușor 2 sălcii, considerate simbol al familiei (se presupune că numele Salis ar proveni din vechiul salicis, la plural salici, care înseamnă sălcii). Plafonul este și el frumos împodobit, dar „modest” , doar cu un medalion central.

Urmează Sala lui Endimion, numită după efigia din mijlocul tavanului integral pictat (pare că măcar unul din membrii familiei ar fi fost obsedat de povestea de dragoste dintre Endimion și Selena; sau poate aceasta o fi avut vreo semnificație pentru ei). În plus, admirăm frumoasele stucaturi ce împodobesc ici și colo pereții, precum și numeroasele tablouri ovale atârnate pe pereți, prezentând scene din natură.

Ne mutăm în Sala Turcilor, această denumire mă cam debusolează, cică ar proveni de la cele 4 busturi înrămate ce „susțin” friza centrală; le identificăm ușor, dar de ce „turci” , asta nu prea înțelegem. În fine, admirăm și nu ne mai întrebăm. Desenele prezintă și aici teme mitologice, scene de vânătoare sau război.

Vizita continuă cu Sala Telamonilor, termen care de asemenea îmi dă bătăi de cap. (Dar nu mă las și mai târziu „întreb un prieten” , pe Wiki: „Telamon, fiul regelui Aeacus din Egina și a reginei Endeis, a fost un erou din mitologia greacă. Împreună cu fratele său, Peleus, l-a însoțit pe Iason în celebra expediție a argonauților.” Aha!). Îi identificăm pe telamoni încrustați în „razele” ce coboară dinspre centrul plafonului, în poziții chinuite, cu expresii faciale pe măsură, copleșiți sub povara pe care sunt nevoiți s-o susțină. Ancadramentele ferestrelor sunt minunat desenate și ele, există și ceva mobilier din același film.

În sfârșit, ultima încăpere și, cu siguranță, cea mai frumoasă din toate: Saloncello, centrul vieții sociale și economico-politice al familiei Sertoli-Salis (și probabil al întregii regiuni) ! Greu de descris în cuvinte măreția și farmecul decorațiunilor! Este ca un marș triumfal, ca o arie de final după această extraordinară simfonie de forme și culori la care am asistat până acum! Desigur, „nota” -forte o reprezintă șemineul de marmură policromă, deasupra căruia se găsește un imens ornament ce reunește blazoanele famililor Salis și Wolkenstein, cărora le aparțineau primii proprietari, soții Giovanni și Caterina. Precum ne-am obișnuit, plafonul este bogat împodobit, iar în medalionul central se află însuși Bachus, șezând pe norișori suflați de vânt.

Ne încheiem vizita cu câțiva pași făcuți pe aleile micii grădini – noi și câțiva stropi răzleți de ploaie - admirând îngerașii-statui, gardul viu frumos întreținut, pâlcurile de lalele și liliacul în floare. La final trecem pe la doamna de unde cumpăraserăm biletele s-o întrebăm dacă nu are ceva materiale scrise despre cele văzute. Se scuză că n-are ceva foarte detaliat, însă nu plecăm cu mâinile goale, primim semne de carte personalizate, o hartă a orașului și un pliant cu informații turistice despre zonă, intitulat „Tirano, la intersecția Alpilor” . Ulterior, ajunși acasă, am fost surprinsă să constat că palatul dispune de un site extrem de bine realizat, cu informații detaliate, din care am spicuit și eu în articolul de față; pentru mai multe detalii, vă rog să-l consultați, nu veți regreta defel: www.palazzosalis.com

Merită menționat că doar o parte a clădirii istorice este transformată în muzeu și poate fi vizitată; pe doritorii de experiențe deosebite îi informez că palatul pune la bătaie un apartament de închiriat, cu 3 dormitoare și 3 băi, living și bucătărie, îl găsiți listat chiar și pe binecunoscuta platformă de rezervări booking.com! Doar că deh, cam costă... De asemenea, pentru grupuri, se pot organiza vizite cu degustare de vinuri din zonă și prânz cu produse tradiționale la prețuri rezonabile (30-40 euro/persoană).

Că veni vorba, am „săpat” și-am aflat și alte lucruri interesante despre Tirano. Despre soiul de vin roșu Sforzato DOCG, specie endemică regiunii Valtellina, despre bresaola (șuncă uscată de vită tăiată în felii foarte subțiri), pizzoccheri (paste din făină de hrișcă cu legume și sos alb la cuptor; le-am încercat la Varenna și mi-au plăcut mult) și despre chiscioi (un fel de plăcinte din făină de hrișcă umplute cu brânzeturi maturate).

Am aflat despre alte 2 obiective care ar fi meritat atenția noastră: muzeul etnografic (adăpostit într-un vechi palazzo, desigur) și Santuario della Madonna di Tirano (înc. sec. 16), primul exemplu de Renascentism în Valtellina. A, și foarte important: Tirano este locul de plecare (sosire, după caz) al celebrului Bernina Express (patrimoniu UNESCO din 2008!), zis și Trenul Roșu, cu ferestre panoramice. El parcurge un traseu de o frumusețe fără seamăn, așa-numitul pas Bernina, ce leagă Tirano (429 m altitudine) de stațiunea elvețiană St. Moritz (1775 m), după ce ajunge la cea mai mare înălțime la care ajunge un tren pe planetă, punctul Ospizio Bernina (2253 m).

Dumnezeule, oare cum de n-am aflat până acum de Tirano?! Câtă ignoranță pe capul nostru!... Ce să vă spun?! Sunt deja fascinată de această zonă pe care am descoperit-o din întâmplare și, desigur, plănuiesc să ne întoarcem cândva! Bernina Express, da, da! ????

---

VIZUALIZĂRI: 1950 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI