A patra zi în Iordania: Amman, situl antic Jerash, popas la Marea Moartă și urcuș pe muntele Nebo

TIPĂREȘTE

Venise rândul și celei de-a patra zi, practic ultima din minivacanța noastră în Iordania, și, dacă iniţial avuseserăm în plan numai Citadela din Amman și uimitorul sit antic greco-roman Jerash, taximetriștii noştrii Bilel și Murat, cei cu care tocmiserăm deplasarea în ultima zi, inclusiv la aeroport, au avut grijă să ne îmbogățească programul atunci când au auzit că avem zborul spre București la orele 21,10. Ei ne-au fost și ghizi introducând în Amman, pe lângă Citadela, așa-numita moschee Albastră, iar după Jerash, o mică relaxare într-un resort la Marea Moartă unde am și luat prânzul, și o incursiune foarte scurtă la muntele Nebo. Un proiect ambițios, dar perfect realizabil, atunci când ai transportul și logistica asigurate.

Dimineață, după micul-dejun la hotel Kahramana, mașinile erau pregătite în fața hotelului, gata să pornim la drum, iar vremea își mai revenise, soarele răzbătând din spatele norilor. Prima destinație:

Pe una dintre cele șapte coline ale orașului din antichitate, respectiv pe Jabal al-Qal'a, se înalță și astăzi ceea ce a mai rămas din Ammanul odinioară, denumit pe atunci Rabbath-Ammon sau Philadelphia după cucerirea macedoneană din secolul al III-lea D. C. Este vorba de ruinele Citadelei, un sit arheologic emblematic pentru capitala Iordaniei, ale cărei coloane corintice, sunt ușor de zărit în vârf de deal, în realitate nu prea mare. Locul acela, care domină întreaga regiune, a fost preferat de toți cei care au stăpânit orașul, fie ei amoniţi, perși, greci, romani, bizantini sau arabi, de aceea aici se găsesc ruine din diferite perioade de influență: grecești, romane, arabe. În antichitate, orașul s-ar fi întins pe șapte coline, astăzi se pare că pe optsprezece, dar nu e de mirare, căci circa jumătate din populația Iordaniei (8 milioane locuitori) se află concentrată în Amman, orașul al cărui nume înseamnă „linişte şi pace“.

Intrarea în sit ar costa 3 JOD/persoană, însă fiind inclusă în JordanPass, nu ne-a costat nimic. În complex se află și Muzeul Național de Arheologie al Iordaniei care, recunosc, este micuț, dar foarte bine organizat, și are câteva piese uimitoare, o plăcere să-l vizitezi.

Am văzut vestigiile templului lui Hercule lângă care impresionează o palmă uriașă închisă în formă de pumn, pesemne rest din statuia eroului, o bazilică bizantină, moscheea Ummayyazilor reconstruită, o fântână și marele palat Ummayad.

Însă, în afara „bolovanilor antici”, cel mai tare m-a încântat priveliștea superbă asupra orașului, cel puțin Amfiteatrul Roman se vede ca o bijuterie din vârf de colină. Nu am zăbovit foarte mult la Citadela, fiindcă am vizitat muzeul pe care-l recomand măcar și numai pentru a vedea celebrele statuete 'Ain Ghazal, dintre care una cu două capete, piese vechi de peste nouă mii de ani, ce reprezintă figuri umane din era neolitică.

Să nu credeți că numai Istanbulul se fălește cu Moscheea sa Albastră, există una și în Amman, nu de importanța, vechimea și dimensiunile suratei sale, capodoperă istorică, dar șoferii noştrii iordanieni au ținut musai să ne-o introducă îm program, iar noi nu ne-am împotrivit, în semn de politețe, chiar dacă nu muream s-o vedem. De fapt, este singura moschee din Amman în care au acces și vizitatorii nemusulmani, deținând la intrare şi un mic muzeu (intrarea 2 JOD/persoană), magazin de suvenire, artizanat, etc. Este relativ nouă, construită între 1982-1986 de către regele Hussein în cinstea bunicului său, regele Abdullah I, şi a fost denumită „albastră” după domul azuriu care tronează falnic în vârful edificiului, lângă care se remarcă două zvelte minarete. Destul de somptuoasă încă de la exterior, se spune că are capacitate de vreo 3.000 de persoane la rugăciune în incintă, și încă pe atâtea în curte. Ne-au separat de băieți, pe noi, fetele, ne-a condus o domnișorică la garderobă unde ne așteptau haine tradiționale „Abaya” pe care le-am pus peste hainele din dotare, dar care să nu ne lase la vedere umeri, cap, picioare. Arătam ca niște stafii, dar pentru noi era motiv să ne amuzăm. Apoi, ne-am întâlnit cu băieții și am intrat efectiv în moschee după ce ne-am lăsat încălțările la ușă. Într-adevăr, este impresionantă atât ca dimensiune, dar și ca decorațiuni: simți că ești mic și neînsemnat sub imensa cupolă, iar picioarele ți se afundă în mocheta moale care se simte plăcut sub tălpi. Am dat o roată, apoi am ieșit și am căscat gura în magazine, piesele de suvenir fiind foarte frumoase, dar cam scumpe.

La ieșire, pe când urcam în mașini, Bilel ne atragea tenția că moscheea are în vecinătate două lăcașe de cult creștine, și „conviețuiesc” în liniște bună pace toate trei, ceea ce spune multe în legătură cu toleranța religioasă din această țară.

Sincer, situl arheologic Jerash era pus pe listă încă de-acasă, ba chiar era singurul obiectiv vizat pentru această zi, așa că abia-l așteptam. Jerash se află la 48 km nord de Amman și este și astăzi unul dintre orașele mari ale Iordaniei, cu peste 50.000 de locuitori. Drumul este bun, nu cred să fi făcut mai mult de 35-40 minute până acolo, după ce am ieșit mai greu din Amman. Vremea se mai îmbunase, deşi norii păreau că n-ar vrea să se dezlipească de cerul de deasupra Jerash-ului, iar noi foarte hotărâţi să cutreierăm situl în orice condiţii.

Despre Jerash ar fi multe de spus, dar voi încerca să comprim toate informațiile, așa încât să nu încarc foarte mult acest articol care, și așa, se vrea o trecere, întocmai ca și plimbarea noastră, prin toate locurile amintite, fiecare dintre acestea putând constitui lejer subiect de articol separat, fără vreun mare efort.

Jerash a fost fondat de către Alexandru cel Mare în jur de 331 Î. C. sub numele de Gerasa, dar a cunoscut perioada de glorie în timpul Imperiului Roman, fiind, astăzi, unul dintre cele mai bine conservate oraşe antice romane, comparat adesea cu Pompei. În perioada romană făcea parte din aşa-numita Decapolis, adică liga celor zece oraşe mari din Orientul Mijlociu din acele timpuri. A urmat o înflorire semnificativă în perioada bizantină, iar sub stăpânirea musulmană timpurie care a urmat, oraşul va fi cunoscut sub numele de Jerash, păstrat până azi. În anul 749 D. C., Jerashul este distrus în mare parte de un cutremur puternic, treptat, după perioade în care şi-a mai revenit sub stăpânirea Umayyazilor şi Abbasizilor, este din nou devastat în timpul cruciadelor, ca mai apoi să cadă în uitare, iar în 1806 ruinele sale fiind readuse în atenţie de către un explorator neamţ, pe nume Ulrich Jasper Seetzen. Aşa se explică faptul că Jerash este un amestec uimitor de influențe greco-romane și orientale.

Dacă Petra a intrat în patrimoniul UNESCO, anticul oraş Jerash nu a avut acest noroc fiindcă situl arheologic este tăiat, undeva pe la mijloc, de un drum de pământ pe care circulă maşini, constituind, pare-se, un inconvenient major pentru a fi inclus în Patrimoniul Mondial.

Când am intrat în parcul arheologic, ne-am dat seama că tocmai ce plouase puternic, fiindcă pe jos erau numai „bălți”, iar pietrele aurii din care a fost construit orașul era ude și de nuanță gri. În plus, norii erau încă amenințători, așa încât ne puteam aștepta din moment în moment să reînceapă ploaia. Biletul de acces costă 10 JOD/persoană, dar inclus în JordanPass.

Jerash este spectaculos prin colonadele sale, impresionând prin templele şi amfiteatrele sale și chiar dacă arealul de străbătut nu este mic deloc, orașul nu este decât parţial excavat, fiind cunoscut faptul că în anticihitate avea dimensiuni considerabile și o populație de peste 20.000 de locuitori.

Ne-am început periplul prin Jerash intrând prin monumentalul Arc al lui Hadrian, ridicat în cinstea împăratului care a vizitat orașul în 130 D. C. și începem să cântărim cu privirea mărimea orașului, dând roată cu ochii. Ne situam cumva în partea cea mai sudică a orașului, curând am dat de ruinele bisericii Marianos ce datează din perioada bizantină și apoi de hipodromul foarte larg (circa 15.000 spectatori încăpeau aici) unde odinioară se organizau curse de care de luptă, trase de cai, ca, în fine, să intrăm pe sub Poarta de Sud ce marca granița orașului până la construirea Arcului.

La vremea sa de glorie, orașul era dezvoltat de-o parte și de alta a axei sale principale, strada denumită Cardo, pavată cu dale mari de piatră și mărginită de coloane zvelte, corintice. Cardo era tăiată perpendicular, la sud și la nord, de alte două străzi importante: Decumanus de sud și Decumanus de nord. Coloana vertebrală a oraşului, Cardo sau Strada Colonadelor, lega Oval Plaza de Poarta de Nord și avea 800 metri lungime, iar cele două Decumanus, erau ceva mai scurte. Un sistem de canalizare subteran străbătea toată lungimea pe sub Cardo, iar orificiile obișnuite de pe marginea străzii drenau apa de ploaie în canale. Am fost foarte plăcut surprinsă de starea în care se află Cardo și astăzi, am constatat că până și gurile de canal arată încă foarte bine. Păcat că drumarii noștrii nu iau aminte la asta!

Simbolul de netăgăduit al Jerash-ului esta Piața Ovală (Oval Plaza) sau Forumul care conectează Templul lui Zeus și Teatrul de sud de restul orașului antic. Oval Plaza este acea fantastică deschidere eliptică, la fel, mărginită de jur împrejur de coloane ionice încă unite de arhitrave, în mijlocul căreia tronează o altă coloană, tot ionică. Pentru a o surprinde de sus, ne-am grăbit să urcăm în teatru până la ultimul rând de scaune, nu înainte de a-i aplauda pe cei câțiva iordanieni îmbrăcați în port naţional ce cântau la instrumente tradiționale spre a încânta vizitatorii. Teatrul se află și el bine conservat, iar odinioară putea găzdui circa 3.000 de spectatori. Tot de sus, am putut observa și strada cu pricina, cea care taie orașul în zilele noastre şi din cauza căreia Jerash n-a fost inclus pe lista monumentelor UNESCO.

Templul lui Zeus, deși în vechime, un edificiu măreț, în zilele noastre s-a păstrat prea puţin din el, iar noi, după ce am fotografiat un pic sanctuarul lui Zeus Olimpianul, şi am inspectat construcţia în ansamblu, intrând pe lângă cele opt coloane rămase în picioare, ne-am lansat pe Cardo, spre inima Jearash-ului, identificând rămăşiţele vechilor prăvălii de tot soiul prezente de-o parte şi de alta a arterei principale. De fapt, pe stânga se desfăşura odinioară Macellum, piaţa de produse alimentare. A urmat apoi Tetrapilonul de Sud, adică acea construcţie din patru piedestale, încă vizibile, care susțineau coloane și probabil o structură piramidală, aflat la intersecţia Cardo cu Decumanus de Sud. Mergând un pic pe Decumanus de sud, zărim ruinele Marilor Băi de Est şi panouri ce indică locurile în care se aflau cele două poduri ce odinioară fuseseră ridicate peste râul ce curgea pe lângă oraş.

Revenind pe Cardo, dăm de Catedrala, o maiestuoasă biserică bizantină edificată pe bazele unui templu roman dedicat lui Dionysos, iar pe partea opusă, de Nymphaeum, fântână cea mai mare şi cea mai frumoasă din Jerash-ul antic. Se spune că apa curgea în cascadă prin gurile a șapte lei sculptaţi, direct în bazine mici pe trotuar și de acolo se revărsa printr-o scurgere în canalizarea subterană.

Venise rândul Templului lui Artemis, cealaltă emblemă a Jerash-ului, care se vedea impunător şi de proporţii uriaşe pe o colină, ceva mai sus de Cardo, până la care am trecut prin Propyleea lui Artemis, un fel de poartă măreaţă înainte de a intra în arealul templului. Am urcat multele trepte până la Sanctuarul lui Artemis care mi s-a părut cel mai important edificiu din sit, pe vremuri oraşul fiind patronat de zeiţa Artemis. Impresionează cele 11 coloane corintice încă în picioare din cele 12 aflate frontal, precum şi dimensiunea remarcabilă a construcţiei.

Reveniţi pe Cardo, trecem pe lângă Biserica Propyleei, zărim complexul Băilor de Vest, care cuprindeau camere ample fiebinţi şi reci, apoi ne îndreptăm spre Tetrapylonul de Nord, la fel, situat într-o intersecţie, cea a Cardo cu Decumanus de Nord, din care n-a prea rămas mare lucru. Dincolo de aceasta, la vreo 250 m, la capătul Cardo se află Poarta de Nord care marchează cealaltă extremitate a Jerash-ului. De menţionat ar fi că în acest segment al lui Cardo, coloanele ce mărginesc strada nu mai sunt corintice, ci ionice.

Ne mai rămăsese un alt obiectiv din sit pe care abia aşteptam să-l vedem: Teatrul de Nord, dar mai înainte am luat un pic seama la Agora din faţa sa, o suprafaţă generoasă, vecină cu Decumanus de Nord. Teatrul este mai mic decât cel de sud, având capacitate de doar 1.600 de persoane, dar iniţial fusese doar pe jumătate, cu doar 14 rânduri de scaune. Două pasaje boltite formau intrarea în orchestră, iar spectatorii pătrundeau prin pasaje spre rândurile superioare de scaune. Am observat că orchestra are un mozaic frumos, conservat destul de bine. Fireşte că ne suim până pe ultimul rând de scaune să-l putem privi în ansamblu, deşi pe jos, pe alocuri, erau încă băltoace de la ploaie.

În arealul sitului arheologic există şi vestigiile altor puncte de interes precum biserici, moschei, case umayyade, inclusiv un muzeu, dar noi atât am reuşit să vedem fiind deja în întârziere cu o oră faţă de timpul estimat de taximetriştii noştri că l-am putea petrece în sit. Nu ştiau ei că nouă ne plac pietroaiele antice!

Era trecut deja de ora prânzului şi după ce cutreieraserăm ore bune prin Jerash, Bilel şi Murat ne promiteau că ne vom răsfăţa puţin la Marea Moartă într-un resort, loc în care aranjaseră să luăm şi masa, fiindcă eram deja înfometaţi de-a binelea. În drum ne-au oprit să putem cumpăra şi costume de baie pentru doritorii nepregătiți de scaldă. Deodată, cum se „coboară” către Marea Moartă, urechile încep să ni se înfunde de la presiune, având în vedere diferenţa de altitudine (se află la aprox. 400 m sub nivelul mării), iar aerul devine din ce în ce mai cald. Incredibil, cum în numai câteva zeci de km, totul se poate schimba atât de mult. Era a doua oară când soţul meu şi cu mine ajungeam la Marea Moartă, la numai şase luni după ce o văzuserăm prima dată de pe malul israelian cu ocazia excursiei opţionale la Ierusalim, ce cuprinsese şi o pauză de vreo oră la plajă şi baie în staţiunea Ein Bokek. Despre Marea Moartă am scris aici http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=91421&d=excursii-optionale-din-eilat--eilat Celelalte două cupluri de prieteni erau în premieră la Marea Moartă şi ardeau de nerăbdare la întâlnirea cu cel mai sărat lac din lume. La Amman Beach Resort Dead Sea, căci așa se numea resortul în care am fost, totul era amenajat, arăta bine și frumos, deși, spre exemplu, pe plajă imediat ce treceai de granița resortului, am văzut stive de gunoi.

Mai întâi, ne-au dus la masă, în restaurantul resortului, masa fiind în regim bufet suedez. Am avut de ales între multe feluri de mâncare și diverse prăjituri, care mai de care mai bune și gustoase. Apoi, ne-am retras pe plajă, la bălăceală sau, pur și simplu, la trândăveală.

Prietenii noștri au fost foarte încântați de experiență, ne-a plăcut și nouă nu zic altfel, doar că am constatat că pe partea israeliană, era totul mai îngrijit.

După vreo oră și jumătate, taximetriștii strigă adunarea, iar noi răspundem cu aplomb, căci urma ultimul punct de pe agenda zilei: muntele Nebo. Ca să ajungem pe Muntele Nebo de unde eram acolo la Marea Moartă, aveam de parcurs cam 35 km, dar urcând până la 700 m, pe o șosea șerpuită, prin deşert, printre munții golași ai Iordaniei, fără să prea dăm de sate. Însă, drumul era în stare bună și asta a contat cel mai mult.

Muntele Nebo este unul dintre cele cinci locuri de pelerinaj ale creștinilor de pe teritoriul Iordaniei, acel loc unde legenda spune că a murit Moise după ce i-a condus pe israeliți timp de 40 de ani prin deșert, după fuga din Egipt.

Puțin a lipsit să putem vizita situl, din păcate am ajuns în fața casei de bilete la orele 17,50, programul afișând deschis până la orele 18,00, iar lucrătorii nu ne-au mai permis accesul înăuntru oricât de mult au insistat Bilel și Murat. Am fost nevoiți să ne mulțumim cu câteva fotografii făcute la intrare și alte câteva făcute cu zoom-ul către Marea Moartă și Țara Făgăduinței. De altfel, Muntele Nebo face parte dintr-un lanț muntos care domină Marea Moartă și Valea Iordanului. De aici, de sus, panorama este uluitoare și se poate zări până departe, spunându-se că, dacă este o zi senină (destul de rar), se poate admira întreaga Palestina până la Ierusalim.

De altfel, aici, la Nebo, vin mii de palestinieni ca să privească cu lacrimi în ochi spre meleagurile din care se trag și în care nu pot ajunge.

De aici, în drum spre aeroport, am trecut și prin Madaba, unul dintre puținele orașele majoritar creștine din Iordania, dar fără a opri.

Cea de-a patra zi a minivacanţei s-a dovedit o zi foarte plină şi bogată în destinaţii şi obiective, graţie ghizilor noştri care ne-au făcut un program excelent, îndeplinit aproape în întregime. Am avut noroc de vreme bună şi în această ultimă zi pe plaiuri iordaniene, fentând ploaia la mustaţă, ceea ce ne-a adus încă o satisfacţie în plus.

La finalului seriei mele de articole despre Iordania, pot spune că în ciuda faptului că este o ţară micuţă și destul de săracă în resurse naturale, are de oferit o mulţime de obiective turistice, fiind raiul pasionaţilor de istorie, raiul iubitorilor de natură unde turistul va găsi, fără îndoială, ceva care să-i placă. Însă cel mai mare atu al Iordaniei este, din punctul meu de vedere, siguranța care permite oricui să-și organizeze o vacanță pe cont propriu, după bunul plac. Libertatea de mișcare oriunde și oricând, fără să fii nevoit să mergi numai în excursii organizate, cu pază, este un lucru remarcabil, trebuie să recunosc.

Așadar, Iordania se poate vizita în deplină siguranță și acum mai ieftin, căci există curse low-cost la Amman cu Ryanair, ceea ce o face destul de atractivă. Dacă puteți, bucurați-vă de Iordania, merită!

Vă rog, atașați următorul videoclip:youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1560 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI