O altă faţă a lumii - Sahara (2)

TIPĂREȘTE

In ziua cand toata crestinatatea sarbatoreste sfanta zi a invierii Domnului stau si ma intreb daca ar trebui sa mai sriu ceva sau nu. Raspunsul l-am gasit in cuvantul Cartii Sfinte care spune ca minunile se pot intampla oriunde si oricand si ca spiritul omului trebuie sa fie curat si smerit.

Cred ca am trait, in zilele pe care am incercat cum am stiut sa le descriu, minunea descoperirii unei alte lumi, a unor oameni care traiesc intradevar viata, care stiu sa se bucure de darurile pe care le-am primit fiecare dintre noi cand ne-am nascut: zambetul, linistea, pacea, modestia, simplitatea. Oameni simpli, calzi, onesti, calmi, veseli, care te privesc fara pizma, fara prejudecati, fara ura sau dezgust, care impart cu tine si mult si putin, oameni care isi duc viata senin, fara afisarea desantata a averilor pe care le au, fara expunerea rusinoasa si pompoasa a credintei lor, ajutand, din mult sau putin, pe cel care este mai sarman ca el, fara a avea nevoie de popularizarea faptei sale. Si pentru ei si pentru noi zilele trec in acelas ritm, diferenta fiind facuta de felul in care traim fiecare dintre noi acele zile.

Pentru noi a venit ultima zi petrecuta printre acesti oameni si, credeti-ma, dimineata ce tocmai a venit nu m-a prea bucurat. Ne astepta o zi minunata, lucru pe care inca nu il stiam.

Ne-am urcat, din nou, in jeep, cu destinatia SAHARA. Cu rucsacul burdusit cu prosoape si costume de baie, ba chiar si cu un bat de pescuit. Poate va intrebati ce dumnezeu sa facem cu costum de baie si cu bat de pescuit in SAHARAt? Asta ne-am intrebat si noi, dar “instructiuinle” au fost clare: nimeni sa nu plece fara costum de baie. Afara erau 7 grade!

Plecam cu sufletul cat casa, dornici de aventura. Iarasi pe drumul cunoscut iesim din oaza. Nu mai este furtuna de nisip. Pe nesimtite intram in Sahara. La inceput domoale, apoi din ce in ce mai ascutite, dunele de nisip se astern sub rotile masinii. Soarele se ridica grabit pe cer, colorand in mii de nuante muntii de nisip. Un vant grabit ridica un val fin de nisip, plimbandul neobosit intr-o framantare continua. Desene ciudate se nasc pe versantii dunelor, valuri infinite sculpate in dune i-si schimba forma in fiecare secunda. Coboram din masina si vantul rece, nebanuit, ne loveste fara veste. Urmele pasilor nostrii dispar instantaneu, sub pulberea fina, framantata de miscarea continua a aerului. Dunele, cand rosietice, cand galbui, cand aproape albe, se intind cat vezi cu ochii. Forme ce te duc cu gandul la o alta planeta ne incanta ochii si inima. Coamele ascutite ale dunelor sunt acum intr-o anume forma iar in minutul urmator in cu totul o alta.

Urcam din nou in masina si, pe drumuri cunoscute numai de el, soferul ne duce cateva zeci de kilometrii in interiorul desertului. Totul devine mai salbatic si mai fascinant. Urcam si coboram pante incredibile. La un moment dat ne oprim, soferul mestereste ceva la masina, bea o gura de apa si ne spune sa ne pregatim. Oare pentru ce? Peste doua secunde am aflat.

Nimic nu prevestea ceea ce aveam sa vedem. Eram pe marginea unui hau. In fata noastra se afla acel fund de mare despre care va spuneam, insa mai jos cu vreo 40-50 de metrii, iar coborarea era aproape vertical. Am avut senzatia ca masina se va prabusi in gol, ca acelea vor fi ultimle clipe ale vietii mele. Dar nu a fost asa. Abia tinandu-ne sa nu cadem peste cei din fata noastra, am ajuns la baza dunei, cu inima cat un purice, fara sa patin absolut nimic. Am coborat repede din masina, ne tremurau vartos picioarele dar eram in extaz. Eram pe fundul fostei mari Thetis. Un platou imens, plat, alb, presarat ici si colo de stanci imense in care erau incatusatepe veci scoici, melci, caluti si stelute de mare. Vestigii ale unei vieti apuse de veacuri stateau sub talpile noastre. Covor de scoici albite de soarele mistuitor se intindea cat vedeai cu ochii. Caldarea in care ne aflam era o mica parte din dovada ca viata nu este vejnica. Acolo, candva, pestii inotau zglobii. Acum era calcar sec, presarat de nisipul vitrificat de caldura soarelui, slefut de vantul aspru si macinat necontenit de frigul noptilor. Nelinistea apelor a fost inlocuita de cea a nisipului, framantarea valurilor a fost inlocuita de cea a pulberii fine si forfota vietii a fost inlocuita de memiscarea pietrelor. Nu stii daca sa te minunezi sau sa te inspaimanti cand vezi ce este capabila sa faca natura in incapatanarea sa de a schimba in fiecare clipa fata pamantului. Fiind foarte rar vizitat acel colt de lume a ramas aproape neatins, salbatic si minunat. Si bine ar fi asa sa ramana. Am luat o singura scoica micuta si o singura pietricica, considerand ca si asa am savarsit un sacrilegiu, si am plecat. Am urcat cu masina o alta panta, de data asta mai dulce, si orientandu-se dupa repere necunoscute pentru noi, soferul ne duce…… la pescuit. Printre dunele immense apare un lac cu apa dulce, inconujurat de trestie. Cum de nu eacoperit de nisipul ce nu se odihneste niciodata este un mister. Stefan scoate tacticos batul de pescuit, pune momeala si se aseaza calm pe marginea lacului la pescuit. Noi ceilalti, care l-am considerat dus cu capul cand am vazut undita la el, eram verzi de invidie. Dar pentru el era mult prea important momentul ca sa-si faca griji pentru pizma noastra. Noi, plebeii, ne-am asezat sub un umbrar, am scos mancarea din rucsac si ne-am pus la masa. Vantul sulfa lin, leganand agale trestia. In aer se auzea un susur permanent, era cantecul desertului izvorat din miliardele de particule de nisip ce se loveau una de cealalta. Un sunet special, deosebit, nou si necunoscut, cand lin cand patrunzator, surprinzator prin tonalitatile atinse, in armonie perfecta cu simfonia vantului si amandoua intr-o potrivire minunata cu lumina soarelui. Elemente simple, complementare in existenta lor, si totusi intr-o simbioza atat de complexa. Perfectiunea convietuirii lor, lupta permanenta dintre ele, victoria fiecaruia, pe rand, te duce cu gandul la lupta noastra inutila cu viata de zi cu zi. Dar daca aceste elemente castiga pe rand, secole in sir, noi invariabil pierdem.

Vantul se inteteste putin si nu se mai poate pescui, asa ca ne imbarcam din nou in masina si plecam. Unde? La baie. In SAHARA. Dupa vreo ora de ratacit printre dune ajungem intr-un loc ferit de vant, o alta caldare, pe fundul careia, ascuns intre niste chiparosi piperniciti, era un izvor cu apa termala.

U n francez, un belgian si un olandez stateau scufundati pana la Barbie, goi pusca, int-un bazin cu o apa salcie, plina de alge alunecoase, sporavaind intre ei de parca s-ar fi cunoscut de cand lumea. Cu o viteza demna de o cauza mai buna barbatii grupului erau la slip si in apa pana in gat in doua minute... Noi, cele doua femei ale gastii ne uitam cu jind la ei, pofteam si noi la apa aia calda, dar nici urma de loc unde sa te schimbi de costumele de baie ude. Asa ca am sta mufluze pe bancuta, uitandu-ne cu invidie la derbedeii ce se lafaiau in apa calda. Ce mai ghinion pe capul nostru!!!

Drept razbunare ne-am tras doua cafele zdravene si am bagat la foc automat doua pipe din care trageam cu naduf. Dar nici pe departe nu am avut satisfactia masculilor bine murati si rosii ca focul.

Amiaza a trecut demult si am inceput sa ne pregatim de apus de soare intre dune. Am mers prêt de jumatate de ora in desert si am ajuns pe culmea unei dune care, in lumuna soarelui capatase culoarea aramei. Ne-am aliniat tacticosi pe nisip asteptand apusul. Si a venit. In cateva minute aerul a capatat culoarea mierii. Norii adunati din neant au inceput sa arda. Cand aramii, cand rosii, cand portocalii, au inceput, la orizont, un dans feeric. Sageti de foc razbateau printre ei, topindu-se in adancul desertului. Soarele rosu a inceput coborarea catre alte taramuri, lasandu-si in urma flacara zilei. Totul era aramiu iar daca stiai sa asculti puteai auzi cantecul desertului. Acele multe miliarde de firicele de nisip lovindu-se unele de altele in suflarea vantului. Cuvintele nu pot decrie, oricat de multe si de mestesugit alese ar fi nici sunetul nici culoarea. Fotografiile sunt palide reprezentari a minunatiei pe care am vazut-o. Trebuie sa vezi, sa simti. Starea este unica si o ai numai si numai acolo.

Si eu AM FOST ACOLO.

R. O.

---

VIZUALIZĂRI: 2433 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI