Jurnal de sub pământ – Zipaquirá, ziua în care am respirat sare

TIPĂREȘTE

Citatul zilei- Dacă o să te trezești singur într-un oraș ciudat, o să ai una dintre cele mai plăcute senzații din lume – Freya Stark

De când am fost dignosticat cu astm am observat , că de câte ori mă duc la o salină, mă simt mult mai bine. Așa am redescoperit Salina de la Slănic Prahova, dar am încercat și salina de la Praid care din păcate s-a cam inundate zilele trecute și probabil se va surpa din neglijența crasă a autorităților române. Așa că în mod absolut firesc am vizitat și Catedrala de sare Zipaquira din Columbia.

Nu știam exact ce caut în ziua aia. Poate liniște. Poate ceva care să mă scoată din ritmul haotic al călătoriilor urbane. Ce știam e că toată lumea îmi tot spunea: „Când ajungi în Columbia, nu rata Zipaquirá.” Sincer, nu credeam că o catedrală construită în sare o să-mi dea peste cap busola interioară.

Am achiziționat bilete tot prin intermediul getyourguide pentru care am plătit aproximativ 400 usd pentru șase persoane, cam 66 usd de persoană. Mai exista și varianta unui tren turistic, dar noi am preferat să mergem cu ghid.

Am plecat dimineața din Bogotá. Autobuzul m-a purtat încet printr-o Columbie care nu se grăbește niciodată. Pe geam, dealuri verzi, câmpuri întinse și sate care păreau uitate de timp. A fost prima dată după mult timp când m-am lăsat purtat fără să grăbesc nimic. Scuze că am trecut la persoana întâi, dar mi se pare mai firesc pentru momentul în care voi dezvălui cum m-am simțit acolo. Sper să nu deranjez dar o să alternez.  

La un moment dat ghidul ne-a arătat case impetuoase sus pe deal. Ce le face speciale este faptul că accesul spre ele este foarte dificil, neavând niciun drum de acces. Ne spunea că acolo se ascund mafioții locali plini de bani și de secrete, care pesemne că prosperă și în zilele noastre!!!

Ajuns în Zipaquirá, am luat-o pe jos până la intrarea în Parcul de Sare. Evident, ne-a preluat un ghid local. Am primit biletele de intrare, dar și căști audio cu descrierei în mai multe limbi de circulație internațională. Doar o sticlă cu apă, o mini lanternă și un rucsac mic mai făceau parte din echipamentul meu. Am intrat în tunelul principal ca într-o peșteră , alături de mulți alți turiști cu o curiozitate instinctivă, aproape copilărească. Doar aglomerația asta la obiectivele super turistice nu prea îmi place.

La început a fost doar răcoare. Tăcere. Piatra. Pe măsură ce coboram, simțeam că pășesc în altă lume. Sarea era peste tot, pe pereți, pe tavan, sub tălpi. Nu te gândești prea des că ceva atât de banal, atât de pus în mâncare, poate să devină material pentru o catedrală.

Urmează 14 opriri în întuneric pe așa numitul Drum al Crucii. Drumul Crucii sculptat în capele subterane nu mi s-a părut foarte  religios. Mi s-a părut uman. Fiecare oprire e un spațiu gol, săpat în sare, cu o cruce cioplită simplu. Nimic opulent. Nimic care să îți strige să crezi. E doar liniște și piatră. Și asta m-a făcut să simt, nu să gândesc. Am făcut și ceva poze, dar nu în exces.

Noi evident ne-am desprins rapid de grup și am plecat singuri în explorare. Oricum căștile audio nu prea ne erau de folos, nu mergeau prea bine. Uneori se auzeau pași în depărtare. Alteori, nimic. Doar respirația mea și sunetul sării care scârțâia sub ghete. La un moment dat, am oprit și am pus mâna pe perete. Textura era brută, aproape vie. Nu știu de ce, dar m-a emoționat un pic. Nu avea cum să nu te impresioneze ce a creat omul sub pământ și cum a transformat într-o ditamai catedrala...

Sala principală  sau locul  unde parcă și  piatra respiră Când am intrat în catedrala propriu-zisă, am simțit un fior. Nu de frică. De amploare. De sus, tavanul se arcuia în boltă. Din față, crucea uriașă părea să leviteze. Totul era iluminat difuz, cu nuanțe albastre și mov. Și da, mi s-a părut că sarea respiră. Că e vie.

Am stat mult acolo. Pe o bancă din piatră, cu capul dat pe spate, privind bolta. Nici nu mi-am dat seama cât a trecut. Nu m-am rugat. Dar am tăcut. Iar în tăcerea aia, m-am simțit curățat de zgomot. Nu știu alt cuvânt mai potrivit.

M-a impresionat aici spectacolul de lumină și sunet, un show în interiorul catedralei, care aduce în viață istoria locului prin proiecții pe pereții de sare. La un moment dat ne-am oprit la un bar subteran foarte fain unde ne-am delectat cu câte o cafea.

Evident am explorat și colțurile mai puțin vizitate: o galerie de oglinzi cu apă, care creează un efect optic uimitor, nu știi unde e solul și unde începe tavanul, un efect optic creat de apă și reflecții, care pare aproape SF. Apoi, un mic muzeu de minerit, cu replici de unelte, tuneluri simulate și explicații despre cum au fost extrase milioane de tone de sare aici, unde am înțeles câtă muncă stă în spatele acestui loc. Oameni care au săpat aici nu pentru glorie, ci pentru a trăi. Și cineva, la un moment dat, a avut ideea să transforme toată această muncă brută într-un spațiu spiritual atât de frumos și care ajută atât de mult comunitatea locală.

Când am ieșit la lumină, mi s-au părut toate culorile orașului prea aprinse. Soarele prea puternic. Oamenii prea grăbiți. Am avut nevoie de câteva minute să revin la suprafață nu doar fizic, ci și în mintea mea.

Zipaquirá nu a fost doar o vizită. A fost o coborâre în interior. Într-un spațiu tăcut, dur, dar frumos. Un loc unde sarea, piatra și tăcerea spun mai mult decât orice cuvânt.

„Am fost într-o mină și am ieșit cu ceva ce nu pot pune în cuvinte, dar știu că-l voi purta cu mine mult timp.” Este concluzia acestei zile.

La ieșirea ne-am întânit cu o româncă venită cu un alt grup de turiști români printr-o agenție turistică și ne-am conversat cu ea la o bere. Observați că am trecut iar la persoana doua plural.

La ora stabilită ne-am urcat în autocar și am plecat spre următoarea destinație turistică și anume orașul cu același nume. Aici am luat prânzul și apoi am făcut o scurtă incursiune prin oraș.

Prânzul l-am luat la un restaurant cu specific local unde vedeta nu era vita, ci porculețul. Impresionant a fost cum ne-a servit friptura cu șoriciul întreg. A fost pur și simplu delicioasă.

Zipaquirá, la suprafață, e un oraș colonial cu vibe aparte. Nici prea mic, nici prea turistic. Miroase a lemn vechi, cafea proaspătă și praf de secol XVIII. Străzile sunt pietruite, clădirile au fațade colorate și balcoane cu flori. În Plaza de los Comuneros ne-am oprit pentru o arepă cu brânză, luată direct de la o doamnă cu zâmbet sincer și ulei pe șorț. Totul avea gust de „acasă” , chiar dacă eram la 10.000 km distanță de România.

Apoi, am urcat spre vechea catedrală din piatră, de unde am avut o vedere panoramică spre întreg orașul. Tot aici am aflat despre legăturile istorice între Peru, Bolivia, Venezuela, Ecuador și Columbia.

Simón Bolívar, „El Libertador” , a condus campaniile de eliberare în Venezuela, Columbia, Ecuador, Bolivia și Peru (în colaborare cu José de San Martín din sud)

După eliberarea acestor teritorii, Bolívar a visat la o federație sud-americană unită. A fost creată Gran Colombia (1819–1831), un stat care a unit Columbia, Venezuela, Ecuador și Panama 

Era visul unei Americi Latine unite, care să nu cadă din nou sub dominații externe. Dar diferențele regionale, ambițiile liderilor locali și distanțele geografice au dus la destrămarea sa. Astfel în 1831, Gran Colombia s-a dizolvat în state independente. Am aflat toate acestea în fața unui momument dedicat, de la ghidul care ne însoțea.

Una peste alta a fost o excursie tare faină care ne-a umplut aproape toată ziua. Cam opt ore a durat cu totul, drept pentru care v-o recomand cu mare drag.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd, până în 1.8.25, o versiune cu MULT mai puține reclame
• Ați dori o versiune COMPLET fără reclame? — va fi posibil, în viitor — pentru aprox 8-9 lei / lună

---

VIZUALIZĂRI: 103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI