L'indifférence ...

TIPĂREȘTE

Paris, orele 13:00... alergãm cu bagaje spre gura de ieşire de la Porte Maillot... holurile nu se mai terminã, îmbulzealã în ambele sensuri, turişti derutaţi şi localnici cu privirile în gol, apãsaţi de rutina vieţii. Undeva pe la trei sfertul drumului, un cerşetor cântã la acordeon L'indifférence... cântã cu atâta pasiune... toţi trec pe lângã el, aproape îi calcã în picioare cutia cu cenţi... stã cu ochii închişi ca sa nu-şi arate dezolarea şi sperã... Ţine acordeonul în mâini cu atâta delicateţe de parcã ar fi propriul copil. La ieşire o familie de sirieni implorã ajutor... sunt mulţi, familie numeroasã cu copii. Femeia plânge în hohote... noi restul indiferenţi. Îşi şterge lacrimile de cartonul şifonat pe care scrie „Help Syria”. Nimeni nu schiţeazã nici un gest... parcã nu ar fi acolo. Ne continuãm drumul la fel de indiferenţi. Atunci ceva s-a rupt în mine, cãci am conştientizat de-abia în acel momenti care este esenţa adevãratã a Parisului, mai presus de frumoasele puncte turistice, de strãzile şi cafenelele boeme, de oamenii eleganţi care îl definesc. Indiferenţa... faţã de tot ce îi înconjoarã, faţã de clasele inferioare, faţã de turişti şi chiar faţã de ei înşişi.

Am ajuns la Paris într-o frumoasã zi de Joi. Prima datã cu avionul, prima datã la Paris. Autobusul ne-a lãsat la Porte Maillot, locul în care am experimentat pentru prima datã indiferenţa lor tipicã... am aşteptat 40 de minute o cafea în condiţiile în care eram aproape singurii clienţi. Mi s-a spus cã trebuie sã mã obişnuiesc cu asta, cã nu sunt atât de ospitalieri deoarece ei nu lucreazã pe bacşiş. Totul era atât de impresionant în jur, clãdirile perfect restaurate, strãduţele acelea cochete, perdeluţele elegante din geamuri, multã verdeaţã şi flori peste tot. O splendoare!!! Am vizitat La Défense, cã tot era în apropiere. Mulţi tineri hoinãreau pe faimoasele trepte de la Grande Arche de la Défense, dansau, asculta fiecare muzica lui la un player oarecare, nimeni nu se amesteca cu nimeni şi totuşi erau toţi împreunã... de mici par a fi învãţaţi sã fie individualişti şi indiferenţi, calitãţi care la un moment dat devin defecte ale societãţii. Splendoarea aceea arhitecturalã mã inconjura la tot pasul şi m-am simţit dintr-o datã neînsemnatã... o furnicã la picioarele unui monstru uriaş de oţel.

Noaptea am luat metroul spre hotel. Drum destul de lung şi acompaniat o buna bucatã de „Drumurile noastre toate”, interpretate de un compatriot de-al nostru. Toţi pasagerii au întors capul, evitându-l. Nu era dispreţ, era doar nepãsare. Prietena mea avea la mânã o brãţarã cu tricolorul pe care a vrut s-o ascundã de ruşine. S-a rãzgândit. În scurt timp am înţeles ca nu mai intereseazã pe nimeni. Toţi sunt atât de indiferenţi încât ai impresia ca nici nu te vãd. La fel nu l-au vãzut nici pe „artistul” nostru care a ieşit din tren cu paharul de cerşit gol.

Prima zi a fost irealã. Ajunsesem la Paris. A doua zi, dis de dimineaţã, am pornit cu metroul spre Les Invalides. Am vizitat faimosul Muzeu al armelor şi Mormântul lui Napoleon, o incursiune în istoria Franţei şi a lumii. La intrare... legionarii care percheziţionau turiştii. Am înţeles, din motive de securitate datorate atentatelor. Ce mi se pare incredibil este cum de au reuşit parizienii sa se obişnuiascã atât de repede cu acest sistem... sã li se parã normal sau chiar banal sã prezinte mereu geanta la control, sa treacã prin scannere la intrarea în orice clãdire importantã. Sunt atât de familiarizaţi cu procesul încât pare cã nici nu le mai pasã. A devenit un mecanism automat. Am fost profund impresionatã de aceastã idee dar şi de splendoarea locului pe care l-am vizitat. Volumul de exponate şi amploarea muzeului sunt impresionante. Absolut superb!!! În paralel cu vizita noastrã avea loc o întâlnire a veteranilor de rãzboi însoţiţi de superbele lor neveste franţuzoaice, nişte doamne extrem de în vârstã care ar fi fãcut-o mândrã pe Coco Chanel. Le-am admirat sincer şi mi-ar fi plãcut sã mai stea. Ele reflectã imaginea boemã a Parisului de altã datã, atât de elegante şi de rafinate!

La Bazilica Sacré-Cœur, tot în aceeaşi zi, un comerciant de brãţãri l-a acostat pe soţul meu, legându-i la mânã o brãţarã. El, politicos, ii spunea respectivului ca n-o doreşte. Comerciantul insista ca trebuie s-o ia dacã şi-a pus-o pe mânã. Noi încercam sa dãm brãţara jos, el îl trãgea de mânecã, era un fel de circ pe treptele de urcare cãtre basilicã. A început sã devinã ameninţãtor când au intervenit şi prietenii noştri şi pânã la urma l-am eliberat pe soţul meu din prinsoarea blestematã de şnur. În tot acest timp, turiştii urcau şi coborau, evitând treptele şi ocolind pe lângã noi prin iarbã. Furie... deznãdejde... supãrare mare... tote spulberate în momentul în care am ajuns sus... ne-am scãldat ochii şi sufletele în frumuseţile vãzute acolo. Un colţişor de rai, deasupra freamãtului parizian, unde timpul stã în loc şi şterge orice urmã de rãu. Am poposit pe iarbã câteva ore bune, urmãrind câteva acrobaţii, dansuri, un spectacol sau pur şi simplu panorama superbã înspre Paris. Emoţionant...

Noaptea am luat, din nou metroul. La coborârea în garã era un negru cãzut la pãmânt, nemişcat, înconjurat de legionari. Se uitau la el... şi atât. Linişte deplinã. Lumea trecea grãbitã pe lângã, privind în pãmânt sau în telefon. Probabil o scenã absolut fireascã în cotidian. Pe noi ne-a şocat profund. Coborâsem din Rai de 20 de minute şi-am ajuns aici... atâtea controverse... În final am plecat spre hotel, obosiţi dupã o zi întreagã de plimbare.

Urmãtoarea zi şi am dedicat-o turnului Eiffel şi Senei. O zi perfectã, cu percheziţiile de rigoare, cu o tentativa de furt a telefonului prietenei mele, cu rucsacele puse în faţã şi mâinile mereu în buzunare sau pe geantã. Ne-am ferit de comercianţi şi de jucãtorii de Alba Neagra care mai sa te tragã de mânã sã încerci şi tu. Am devenit vigilenţi. Ne-am setat pentru asta. Începea sã devinã normal. Urcarea în turn şi senzaţia pe care am avut-o acolo a fost cel mai incredibil lucru pe care l-am experimentat vreodata. Sentimentul cã ai avut şansa sa atingi perfecţiunea, cã te afli în cel mai vizitat punct de pe planetã... panorama de la ultimul etaj... totul îţi conferã mãreţie. Este ceva de nedescris în cuvinte.

Ultima zi... ora 13:00. Aşteptãm în tãcere. Pãnã în acest moment eu nu am conştientizat partea asta întunecatã a Parisului... timpul petrecut acolo a fost extraordinar, am alergat într-una sã vedem tot ce se poate, sã experimentãm cât mai multe, n-am avut timp sã mã gândesc mult... De-abia acum realiez cât este de controversat... o lume a contrastelor... o lume pe care n-o vezi în vederi sau în filme. Oraşul iubirii nu poate exista fãrã oraşul indiferenţei... sunt un întreg inseparabil dar totuşi atât de atractiv! M-a fascinat!

Rog, daca se poate, sa imi atasati linkul urmator!! Cu multumiri!!!

https://www.youtube.com/watch?v=OHqnAP74SKk

---

VIZUALIZĂRI: 3284 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI