Prima experiență culinară în Turcia - mai mult decât suficientă!

TIPĂREȘTE

Se poate spune că am început cu dreptul experiența noastră culinară în Turcia, și asta datorită primului loc pe care l-am ales să ne ospăteze, în seara petrecută în Edırne: Gazi Baba Meyhanesi. Ne plimbam fără țintă, prin centrul vechi al orașului, fără alt scop decât de a gusta puțin din spumoasa atmosferă a locului... Am nimerit pe o străduță pietonală, pietruită frumos într-un desen gri-negru-cărămiziu, mărginită de clădiri vechi, majoritatea cu două niveluri, unele cu spectaculoase balcoane, cu magazine sau mici locante la parter. La vremea aceea, puțin îmi păsa cum se numește locul, pe urmă l-am căutat pe hartă: Saraçlar Cadesi.

Gazi Baba se află aproape de capătul sudic al străduței, pe Tati l-a inspirat aspectul său îngrijit și a propus să intrăm; venise vremea să gustăm și din vestitele preparate tradiționale turcești! Noi n-am avut nimic împotrivă și l-am urmat. Casa e una destul de tipică – parter din piatră și cărămidă roșie, etajul doar din cărămidă; câte o fereastră uriașă încadrează intrarea umbrită de o copertină, pe care este scris numele locului; la etaj stau aliniate 5 ferestre mai mici. În față e o mică terasă exterioară, cu câteva mese, încadrată de un gărduleț de lemn decorat cu ghivece cu plante; ploaia de-abia se oprise, umbrelele erau strânse, scaunele ude, nimeni nu se înghesuia acolo.

Înăuntru însă cu greu am găsit o masă liberă, chiar în fața galantarului în care se etalau mici caserole dreptunghiulare pline cu aperitive deja preparate. Doi sau trei bărbați au sărit pe noi, aranjându-ne scaunele și ajutându-ne să ne instalăm mai bine. (În Turcia, meseria de ospătar este rezervată exclusiv sexului masculin.) Ne-au acoperit imediat masa cu suporturi de hârtie personalizate, farfurii, tacâmuri, pahare, șervețele.

Am primit mintenaș și meniuri. Până să apucăm noi să le studiem, băieții erau deja înființați la masa noastră cu o tavă uriașă pe care puseseră vreo 10-12 castronele cu aperitive – meze se cheamă la ei și eram familiarizați cu sistemul din trecutele noastre incursiuni cipriote. Doar că acolo poți opta pentru „meniu de meze”, adică ți se aduc, pe rând, porții mici din mai multe feluri de mâncare, întâi cele reci, apoi cele calde și la final una sau două chestii dulci. Aici, în Turcia, meze-le sunt deja preparate, le găsești expuse în galantar, se pot servi imediat (avantaj major când ți-e foame tare!) și de obicei una sau mai multe precedă felul principal.

Aici, la Edırne, fiind prima masă de acest fel, nu prea știam noi exact cum stă treaba... Așa că – destul de înfometați, dar mai ales pofticioși – am ales 4 meze: ficat prăjit (citisem eu că-i specific orașului, deci nu trebuia ratat), o cremă de brânză, o alta mai consistentă (alune pisate?), cu roșii și ardei, puțin picantă și o salată de legume, cu mult pătrunjel verde. Am comandat și câte un fel principal: eu și Milena vestitele köfte (chiftele pe grătar, condimentate specific, cu coriandru și chimen), iar Tati ceva vită. De băut, câte o bere Efes; am primit și apă din oficiu.

A propos de alcool: eram aproape convinși că o să ne cam îndopăm două săptămâni cu ayran, dar n-a fost cazul, decât în foarte puține ocazii. Turcii s-au adaptat și servesc turiștilor băuturi alcoolice în multe locuri, de obicei bere sau vin. Ca să nu mai zic că și ei consumă la greu! Aici, la Gazi Baba, aproape toți localnicii aveau în față câte un pahar cu un lichid lăptos – vestitul lor rakı, asemănător ouzo-lui grecesc, o tărie cu aromă de anason, incoloră în stare inițială, care devine opalescentă atunci când se combină cu apa. Pe noi nu ne-a tentat să încercăm; primiserăm mai demult o sticlă de rakı de la niște prieteni ce se întorseseră din Turcia, dar nu ne-a plăcut în mod deosebit.

În fine, am primit rapid băuturile și aperitivele și n-am mai stat pe gânduri! A, am primit și pâine din oficiu. Ficatul era de vită, destul de ațos, prăjit și atât, mă așteptam să fie mai condimentat; în plus, destul de uleios; nu ne-a impresionat. Celelalte ok, mai ales pasta de brânză mi-a plăcut, dar nici cealaltă nu era rea, deși cam iuțică, așa că n-am putut s-o dovedim. Oricum, ne-am cam săturat cu meze-le și deja ne făceam probleme că n-o să mai putem mânca și felul următor... Noroc că porțiile (la acesta din urmă mă refer) n-au fost mari, iar preparatele excelente (mai ales friptura lui Tati, fragedă și acoperită cu unt :P!), așa că am reușit să le terminăm în final... (A doua zi, la prânz, aveam să comandăm doar 2 meze, iar de la următoarea masă să renunțăm definitiv – ori la meze, ori la felul principal????)

Am mâncat într-un suflet și n-am prea avut timp să admirăm împrejurimile. De-abia către final am remarcat plafonul de lemn casetat, frumosul mozaic de pe podea sau micile tablouașe ce acopereau pereții. Și localnicii... Îmi place foarte mult să mă uit la oameni, să-i observ, cum sunt îmbrăcați, cum se poartă, cum și ce mănâncă... Turcii din Edırne mi s-au părut destul de dezinhibați, poate unde orașul e situat într-un colț de țară, la doi pași de Grecia și Bulgaria...

Către finalul cinei, au apărut 3 tineri îmbrăcați simplu, cu pantaloni negri și cămăși albe. S-au instalat lângă intrare, au scos câte un instrument muzical din niște cutii, le-au acordat puțin și au început să cânte. Piese instrumentale, tradiționale, extrem de frumoase. Am ascultat câteva și am mai fi rămas, dar terminaserăm de mult de mâncat și oboseala zilei ne cam copleșise, așa că am cerut nota.

Aceasta a venit într-un mod foarte inedit, nemaiîntâlnit până acum: suma totală scrisă cu pixul pe o bucățică de hârtie! :) 235 (lire, desigur). I-am crezut pe cuvânt și am întrebat dacă putem plăti cu cardul. Evident, ni s-a răspuns și am primit bon fiscal, după cum era de așteptat. (N-am avut nicio suspiciune, aveam să ne convingem că turcii sunt, în general, foarte corecți. Într-un singur loc au încercat să ne țăpăneze – sau poate au fost doar două greșeli neintenționate; dar amândouă în același loc, pe insula Büyükada, voi povesti la momentul adecvat.) Am lăsat bacșiș, după cum știam că se procedează, 20 de lire și am fost conduși până la ușă de unul din ospătari. Am remarcat mici formații ce interpretau live și pe la alte câteva cârciumi, probabil asta e un must pentru locurile care se respectă...

Recomand Gazi Baba, l-am căutat mai apoi pe GoogleMaps, l-am găsit vorbit de bine și de alții, în general. Dacă treceți pe acolo și dacă nu vă face cu ochiul alt local, căci aveți de unde alege... Și probabil, orice ați alege, în multe din ele veți beneficia de vestita ospitalitate turcească!

---

VIZUALIZĂRI: 1522 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI