O masă tradițională de pește la Sfântu Gheorghe

TIPĂREȘTE

Aminteam în review-ul anterior - 3 zile în Delta Dunării - că în cea de-a doua zi a circuitului, în cadrul Croazierei în Delta Dunării - Sfântu Gheorghe am optat și pentru un prânz tradițional de pește. Pentru că, ce ar fi delta fără o masă de pește?  

Organizatorii ne vorbiseră despre un punct gastronomic local foarte lăudat, situat într-o gospodărie din Strada I-a, la numărul 44 A. Cunoșteam conceptul de "punct gastronomic local". Îl experimentasem ultima oară tot în deltă, la Jurilovca, în satul întemeiat de lipoveni, oameni ai bălții, care au făcut din modestul lor cătun un important centru al pescuitului în zonă, dar și unul dintre cele mai căutate locuri turistice. Pentru că, cine merge la Dunăre și nu începe să viseze încă de dimineață la un prânz cu un pește preparat "ca la mama lui"? În afară de asta, nu poți spune că ai vizitat cu adevărat un loc dacă nu ai pătruns măcar un pic și în cultura sa gastronomică. Tocmai o astfel de experiență credeam că ne așteaptă și pe noi la Sfântu Gheorghe, de aceea nu am pregetat când a trebuit să ne manifestăm opțiunea. Da sau nu. Personal, nu m-am gândit dacă o masă cu ciorbă, pește la grătar și o felie de chec, stropite cu vin și țuică, merită sau nu 100 de lei/persoană. Știam că în Deltă, în locuri atât de izolate de lume, totul este mai scump.  

În accepțiunea mea, un prânz tradițional în Delta Dunării presupune renumitul borș pescăresc preparat din mai multe specii de pește (știucă, somn, crap) servit în stilul tradițional al acestei zone. Adică, se scoate peștele pe un platou alături de cartofi și celelalte legume, iar separat se servește bolul cu ciorbă, toate acestea împreună cu nelipsitul mujdei de usturoi. Felul de bază este peștele prăjit (somn, crap, caras, în funcție de captura din ziua respectivă). Desertul este mereu o surpriză - gogoși, tartă cu fructe, plăcintă cu iaurt, etc...  

Noi, la masa tradițională de pește de la Sfântu Gheorghe

Știam că la punctele gastronomice locale nu există meniu "à la carte", deci nu se poate comanda ca la restaurant. Prin urmare, toți participanții primesc aceleași preparate. Când a fost transmisă comanda noastră, telefonic, din autocar, am avut surpriza să aud că sunt persoane care în Delta Dunării nu vor să consume pește. Ca alternativă li s-a oferit șnițel de pui cu piure și salată de varză.  

Dar, ce am servit noi?  

La mesele deja pregătite cu farfurii, tacâmuri și pahare, toată lumea și-a găsit un loc fie în salonul interior, fie pe terasa acoperită, parcă mai aerisită. De îndată au sosit peturile cu apă rece (plată și carbogazoasă), precum și carafele cu țuică. Eu nu sunt băutoare de țuică. Chiar o detest. Dar, mă întrebați ce am simțit când a fost adusă la masă și când am văzut că - într-o zi toridă, cu temperatură aproape de 40 ̊C - unii oameni chiar pot să bea țuică?  

 A sosit și ciorba pescărească. Deshidratarea, țuica, ora potrivită pentru prânz, toate ne-au făcut să ne repezim la castroanele cu ciorbă și să ne autoservim. Ciorba a fost gustoasă, bine dreasă și cu câteva bucățele de carne de pește tăiată cubulețe. Nici vorbă de storceag, renumita fiertură de pește, specifică Deltei Dunării, originară din chiar satul în care ne aflam - Sfântu Gheorghe. Radu Anton Roman, fost jurnalist, scriitor și realizator TV, cunoscut mai ales pentru documentarea gastronomiei românești și pentru emisiunile sale pe teme culinare, spunea că "Storceagul se mănâncă într-un singur loc din România - la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării. E un amestec de bucătărie ucraineană și românească, o rețetă un pic pestriță - și continentală și pescărească totodată - dar lejeră. " 

Mare mi-a fost surpriza când - după o oarecare așteptare, timp în care farfuriile și castroanele de ciorbă fuseseră îndepărtate - la masă au fost aduse niște vase mari, ovale, în care erau rânduiți - unul peste altul - peștii fripți la grătar, alături de lămâie tăiată în sferturi. Mujdeiul de usturoi - o cremă foarte bine făcută - a fost adus în mici boluri speciale. Și de astă dată ne-am autoservit. Stăpâna casei, hazeaica, nu avea ajutoare la servire. Într-un "du-te, vino" continuu, alerga între bucătărie și cele două zone de servire purtând castroane, farfurii, coșuri cu pâine, carafe cu vin... Doar Mihai, vărul ei, proprietarul bărcilor care ne-au adus la Sfântu Gheorghe, îi mai dădea o mână de ajutor. Tot el manevra banii strânși de ghidă în autocar, după listă și tot el a făcut oferta de cafea, extracost (10 lei/cafea), după desertul care a constat într-o felie de chec marmorat.  

Care au fost impresiile?  

Excluzându-i pe cei câțiva care au înlocuit peștele cu șnițel de pui cu piure și salată de varză, deci au mâncat ca acasă, cei care au optat pentru masa de pește - doar cei cărora le-am aflat eu părerile - au fost și mulțumiți într-o oarecare măsură, dar mai ales nemulțumiți.  

E adevărat, gazda a fost primitoare, atentă și cât se poate de operativă. Punctul gastronomic local (fără nume, identificat doar prin adresa - Str. I-a, nr. 44 A - decupată în poarta de metal) este curat, dotat cu veselă și tacâmuri de calitate. În sala mare de servire există un lavoar mare, săpun lichid și șervețele de hârtie pentru a te pregăti de masă. În curte, într-o construcție specială, există toalete, de asemenea dotate cu toate cele de trebuință. La acest capitol - nimic de criticat.  

Cârcotelile încep atunci când se vorbește despre preparatele propriu-zise și corelat cu acestea, despre costul unui meniu. Da, prețurile nu sunt dintre cele mai mici, ba chiar sunt prea mari pentru ceea ce se oferă. Se merge pe ideea că în Sfântu Gheorghe nu prea ai unde mânca și mai ales pe faptul că vărul de la Tulcea, proprietar de bărci, aduce clienții direct acolo, fără a li se da prilejul să prospecteze și alte locuri unde se poate servi masa. Și chiar sunt destule. Turistul comod, obosit și supraîncălzit de soarele amiezii, acceptă chiar și așa.  

Deși nu sunt chiar cel mai sărac pensionar din România, nu pot să nu remarc faptul că 100 lei/meniu (mă refer strict la ceea ce ni s-a oferit nouă) este prea mare. Mai multe doamne din grup, aflate la vârsta la care au destulă experiență atât în bucătărie, cât și în călătorii turistice, au făcut comparație cu ofertele altor restaurante, ele neparticipând nici la cinele de la hotel, acolo unde - contra unui supliment de 200 lei/persoană - se oferea un meniu fix, prestabilit, valabil pentru întregul grup.  

În plus, nu am înțeles de ce la Punctul gastronomic local - Sfântu Gheorghe băuturile (țuica și vinul) au fost incluse obligatoriu în meniu. În grup au fost minori, tineri și chiar persoane adulte care nu s-au atins de aceste băuturi, dar - bineînțeles - le-au plătit la fel ca toată lumea. Oare nu se puteau oferi acestea separat, extracost, doar doritorilor, așa cum s-a procedat cu cafeaua, degrevând astfel prețul exagerat de mare al meniului?

Personal, cea mai mare nemulțumire am avut-o în legătură cu felul de bază - Știucă la grătar, cu lămâie, mujdei de usturoi și... pâine. Ei, da! Poate că nu vi se pare ciudat, dar eu am fost mirată când știuca - "rechinul" apelor dulci, cu carnea sa destul de gustoasă, dar cam slabă și cu multe oase - mi-a fost servită cu pâine.  

În România, știuca se găsește în toate râurile, bălțile, iazurile și lacurile de la Dunăre. Peste tot i se spune știucă, iar la cea de dimensiuni mai mici (așa cum ni s-a oferit nouă), știuculiță. Pescarii de pe malul Dunării mai zic la știuca mică (până la 30 cm) mârliță sau mârloae. Așadar, la Punctul gastronomic local - Sfântu Gheorghe, mi s-a servit o știuculiță, adică o mârliță cu usturoi și... pâine. Probabil că, din lipsă de ajutoare la bucătărie, nu a avut cine făcălui mămăliga.  

Am plecat de la Punctul gastronomic local - Sfântu Gheorghe cu două refrene în gând: "Pește, pește, mămăliga prăpădește" și "Știu că știi că știuca-i pește/Dar mai știi cum se servește? " 

În final menționez că acestea au fost impresiile mele și ale câtorva dintre persoanele cu care am fost la Sfântu Gheorghe.  

Cât despre Punctul gastronomic local - Sfântu Gheorghe nu pot nici să-l recomand și nici să spun să nu mergeți acolo. Cel mai bun lucru este să vă documentați înainte și - după inspirație - să mergeți sau să nu mergeți acolo. Eu știu sigur că nu voi mai ajunge acolo niciodată. În Sfântu Gheorghe sunt atâtea alte locuri unde îți poți potoli foamea. Sunt câteva chiar aproape de plajă. Pe lângă băuturi răcoritoare, ronțăieli și înghețată, acolo puteți opta și pentru un grătar. O invitație tentantă atunci când îți e foame (dar destul de puțin inspirată poetic) spune cam așa: "Să nu care cumva să pleci/Fără ca-un Calcan să-ncerci! ". Ei, bine, eu nu l-am încercat. Poate, data viitoare!

---

VIZUALIZĂRI: 501 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI