Pleşcaviţa sau Hamburger? King Restoran

TIPĂREȘTE

Chiar dacă o parte din cititori vor zâmbi şi mă refer la acei colegi care sunt convinşi că au descoperit o slăbiciune a mea pentru chiftele cu ocazia unei excursii făcute împreună anul trecut în Bulgaria, ei bine acest articol va fi doar despre un mic restaurant tradiţional sârbesc la care am luat un prânz copios şi mai mult decât îndestulător în prima zi a vacanţei noastre în Serbia de Paşti.

Încă dinainte de a mă înscrie pentru minisejurul şi totodată miniîntâlnirea AFA de la Kladovo, am cules informaţii de pe la prietenii cu state mai vechi în ale vacanţelor în Serbia, dar şi în celelalte ţări ex-iugoslave. Două au fost cuvintele-cheie care s-au tot repetat în sfaturile şi recomandările primite: distracţie şi mâncare, în cazul mâncării urmând detalii şi explicaţii de genul: mai ieftină ca la noi, foarte gustoasă, bine gătită, porţii mari, toate de natură să mă convingă de faptul că această destinaţie mi se potriveşte perfect. Cireaşa de pe tort a constituit-o informaţia referitoare la lipsa oricăror restricţii în ceea ce priveşte fumatul în spaţiile publice, adică se poate fuma oriunde, lucru tot mai rar, chiar extrem de rar întâlnit în ziua de azi şi cu atât mai de apreciat din acest motiv.

În aceste condiţii, răspunsul meu la invitaţia lui Cornel nu putea fi decât: DA, venim! În pachetul achiziţionat aveam incluse trei mic dejunuri şi trei cine, plus prânzul din croaziera cu vaporaşul şi prânzul festiv din prima zi de Paşti. Rămânea neacoperit prânzul din ziua de vineri, în funcţie de ora sosirii la hotel, dar, cum eu îmi doream să mănânc în Serbia, am condus fără vreo pauză pentru a ajunge cât mai repede la destinaţie. Bine, dacă ar fi condus soţul meu, atunci sigur prindeam şi un mic dejun sârbesc tradiţional =)).

Internetul îmi recomanda ca posibilă locaţie de luat masa, printre alte câteva, restaurantul Kum Goran, un restaurant drăguţ, despre care citisem impresii bune şi aici pe AFA. Am revăzut câteva poze şi cu pleşcaviţa şi salata de varză murată în gând am pornit spre acesta, chiar dacă se afla la o distanţă destul de mare de hotelul la care eram cazaţi.

Pe lângă vântul năpraznic cu care ne-a întâmpinat Serbia, mai începuse şi să plouă, mărunt, dar mocăneşte, genul de ploaie care durează. Am traversat parcul oraşului şi am tot mers cu ajutorul hărţii descărcate pe telefon până la Kum Goran, dar: ghinion – restaurantul era închis. În plus, plimbarea destul de lungă până acolo nu făcuse decât să ne sporească pofta de mâncare.

Ne apucăm să studiem din nou harta în căutare de soluţii şi vedem că destul de aproape, în drumul nostru de întoarcere, sunt alte două „mâncătorii”, deci vom avea şi de unde alege. Prima, drăguţă, tradiţională, dar închisă. A doua era un fel de cafenea-pizzerie, drăguţă, modernă, dar nu a fost pe gustul meu. Sunt mare amatoare de pizza, recunosc, dar sigur nu venisem în Serbia pentru a mânca pizza, ci căutam ceva tradiţional sârbesc.

Uşor dezamăgiţi, plouaţi şi înfriguraţi, ne îndreptam spre hotel, unde intenţionam să facem o ultimă încercare de a mânca ceva uşor de la Aperitiv barul de acolo, unde oferta era totuşi limitată, dar era cald şi bine. Atunci am descoperit restaurantul King, pe lângă care mai trecusem o dată, aflat aproape de sensul giratoriu şi de biserică. Bine, restaurant este cam mult spus. Dacă eram în Turcia l-aş fi considerat mai degrabă o lokantă, dar, practic era cel mai aproape de ceea ce căutam.

Restaurantul King are o terasă simplă, dar practică, cu mese şi scaune din imitaţie de ratan, însă ploaia le udase, astfel că am intrat în restaurant. Cât timp poţi fuma oriunde fără a încălca vreo lege stupidă, nu mai are sens să cauţi restaurant cu terasă când vremea nu este prea călduroasă, iar atunci bătea şi vântul şi mai şi ploua.

Interiorul restaurantului este destul de mic, cu doar patru mese pătrate de câte patru locuri din care doar o singură masă era ocupată de doi localnici care beau bere împreună cu patronul. Ambientul nu părea să difere prea mult de cel din cârciumile din zonele rurale de la noi, cu excepţia mirosului de băutură proastă care aici lipsea şi a celor câteva obiecte decorative inspirat alese.

Am salutat în sârbeşte şi ne-am aşezat la una din mese. Imediat ne-au fost aduse meniurile şi am fost întrebaţi în limba română ce dorim de băut. Nu-mi dau seama cum ne-au „citit” atât de repede că suntem români :D, dar faptul că puteam comunica în limba română cu personalul a fost un avantaj. Am comandat două beri Zaječarsko, aceeaşi bere pe care o băusem şi mai devreme şi ne plăcuse la barul hotelului Djerdap aşteptând să fim cazaţi şi ne-au fost aduse imediat.

Am răsfoit meniul mai mult din curiozitate şi pentru a face câteva fotografii, utile pentru a ilustra un eventual articol pe AFA despre restaurant, pe care iată că l-am scris :D, eu ştiind exact ce vreau să comand încă de când am intrat. Meniul era scris în trei limbi: sârbă, română şi engleză, în această ordine, semn că românii veneau frecvent să mănânce dincolo de Dunăre în Kladovo.

Am comandat două porţii de pleşcaviţa cu cartofi prăjiţi, o salată de varză pentru mine și una de ardei copţi pentru soţul meu. Speram să găsesc varză murată, am întrebat special, eu fiind mare amatoare, dar nu aveau, aşa că m-am mulţumit cu varza albă simplă pe care am asezonat-o după gust. Mi s-a explicat că o porţie de pleşcaviţa are 300 de grame şi am fost întrebată dacă sigur doresc două porţii sau doar una singură la două farfurii. Omul ştia ce ştia, dar nu a avut cu cine să se înţeleagă. Eu am insistat că vreau două porţii, bineînţeles, aşa că omul a dat comandă să le prepare.

Comanda a venit după vreun sfert de oră, timp în care am băut un pahar de bere şi am fumat două ţigări la masă, că aici suntem boieri :D.

A meritat aşteptarea. Pleşcaviţa era o chiftea cam de 1,5 cm grosime şi de vreo 20 cm diametru, mare de mai să nu încapă în farfurie, însoţită de cartofi prăjiţi şi de ceapă tăiată mărunt. Ups! Aflasem eu că porţiile de mâncare sunt mari, dar nu mă aşteptam să fie chiar atât de mari. Erau o provocare chiar şi pentru noi, care avem antrenament nu glumă =)) şi ne mai era şi foarte foame.

După pozele de rigoare cu farfuriile pline, am început să mâncăm. Mi-a plăcut mult chifteaua făcută din carne tocată de vită, dar şi cu ceva miel, după gust şi miros, în care am găsit şi câteva bucăţele de ceapă, mai avea şi puţin usturoi, pe care nu l-am văzut, dar am recunoscut gustul, în rest, sare, piper şi diverse alte condimente rămase neidentificate.

Când am ajuns cu mâncatul pe la jumătate, deja ne potolisem foamea şi eram aproape sătui. Ne întrebam unul pe altul din priviri ce facem cu restul de mâncare din farfurie. Am decis să ne „sacrificăm” şi să mâncăm tot pentru a nu jigni bucătarul şi ne-a reuşit până la urmă, în farfurii rămânând doar ceapa, oricum prea multă pentru gustul nostru.

Am terminat de băut şi berea, am mai fumat o ţigară două şi am decis să plecăm. Am mai fi băut noi câte o bere, dar masa fusese prea copioasă şi ne trăgea la somn.

Am cerut nota de plată şi am întrebat dacă este posibilă plata cu card bancar, variantă perfectă pentru noi care nu aveam dinari sârbeşti. Răspunsul a fost negativ, dar nu ne-a surprins. În Bucureşti sunt restaurante mult mai mari şi mai pricopsite decât acesta şi tot nu sunt dotate cu POS, aşa că nu era cazul să avem pretenţii exagerate. Soţul râdea de mine: „Să te văd acum cum plăteşti, că nu ai vrut să cumperi dinari”, însă eu nu m-am panicat deloc, fiind convinsă că, dacă am euro şi lei la mine, este imposibil să nu mă descurc. I-am comunicat că voi plăti cu euro şi nu a fost, aşa cum mă aşteptam, nicio problemă, doar că am primit restul în dinari, dar şi la asta mă aşteptam. Mai greu a fost pentru mine să calculez cât face nota în euro şi câţi euro să-i dau pentru a nu mă pricopsi cu prea mulţi dinari cu care să nu am ulterior ce face.

Toată masa ne-a costat 1330 RSD, aproximativ 53 lei sau 11,30 euro, mai mult decât convenabil. Am plătit 15 euro şi am primit rest 430 RSD, schimbul făcându-se la o paritate corectă. Bacşişul a fost oferit în lei şi toată lumea a fost mulţumită.

Câteva preţuri

Porţiile de pleşcaviţa la farfurie de 300 grame cu cartofi prăjiţi au costat 400 dinari fiecare (16 lei), salata de ardei copţi a costat 150 dinari (6 lei), salata de varză albă a fost 100 dinari (4 lei), iar berea Zaječarsko la sticlă a costat 100 dinari (4 lei), mai ieftin ca la barul de la Djerdap unde plătisem 150 dinari (6 lei) pentru aceeaşi bere.

Restaurantul oferă aceleaşi preparate atât la farfurie, cum am luat noi, cât şi la chiflă, cantităţile fiind evident mai mici, dar şi preţul, iar servirea se poate face direct la un ghişeu, fără a mai intra în restaurant, ca la noi la şaormerii, covrigării etc.

Dacă recomand restaurantul? Categoric, DA! La o viitoare vizită în Kladovo aş trece din nou pe la King să mănânc, dar aş comanda mai „înţelept” şi aş sta afară pe terasă dacă vremea mi-ar permite.

=====

Adresa: 11 TRG KRALJA PETRA, 19320, Kladovo

Program: 07-22

GPS: 44.611589, 22.609100

---

VIZUALIZĂRI: 9657 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI