Mereu primii! Sau... „la plăcinte înainte...”

TIPĂREȘTE

Când se întâmplă să revenim în anumite locuri, ne place să colindăm pe cărările cunoscute, dar parcă și mai mult ne atrag cele noi. Pentru că mereu mai rămâne ceva de văzut, de făcut, de gustat... Sau – cu vorbele lui Maureen Johnson, contemporană autoare de ficțiune – you can never visit the same place twice, it’s a different story (nu poți vizita același loc de două ori, de fiecare dată e diferit).

E valabil și pentru mâncătorii. Și, în cazul de față, despre Catania.

Cam 11 luni trecuseră de la precedenta noastră vizită în acest minunat reprezentant al barocului sicilian. Desigur, o componentă importantă a cunoașterii unui loc nou este – cel puțin pentru noi – incursiunea în dimensiunea sa gastronomică și v-am povestit la vremea respectivă câte ceva din experiența pe care am avut-o în acest sens. De data asta, „locuind” în cu totul altă parte a orașului, era de dorit să încercăm și altceva.

Muncim mai puțin în alegerea locurilor „de mâncare” decât a celor „de cazare”. Paleta e mult mai largă, nici noi nu suntem defel mofturoși și recunosc că de foarte puține ori ne-am luat o țeapă mai mică sau mai mare. Rareori mă pregătesc de acasă, și asta doar dacă am vreo referință extra și o poziționez convenabil pe harta noastră turistică; așa s-a petrecut, spre exemplu, cu Osteria Panecaldo, despre care v-am povestit anul trecut și pe care o semnalase cândva @Dabator (de data asta, am avut trista surpriză de a o găsi închisă – temporar, sper – din cauza sechestrului pus de autorități:( ). De cele mai multe ori, alegem în funcție de inspirația de moment sau, când avem câteva minute libere și acces la internet, căutăm pe GoogleMaps – să fie aproape și să aibă referințe acceptabile.

Ne-am cazat la NH Catania Hotel aproximativ la ora cinei, așa că următorul obiectiv pe ordinea de zi era să găsim un loc drăguț unde să mâncăm, neapărat ceva tradițional. Și ce ar putea fi mai tradițional în Italia decât pizza, mai ales că acasă savurăm detul de rar acest delicios, hipercaloric preparat?! :)

Am ochit Pizzeria Corte dei Medici (cortemedici.com), m-a atras fotografia cu terasa din grădină. La final de octombrie, după ploaie, era puțin probabil să avem parte, dar... Am mai tras puțin de timp, pe site scria că-i deschisă doar pentru cină, începând cu ora 19 până spre miezul nopții. Am găsit-o ușor, după 5 minute de mers agale, pe Via Umberto I, 105. Dacă am fi continuat tot înainte, încă puțin, am fi dat în Via Etnea, chiar la intrarea principală în Parcul Bellini; gata, ne-am orientat, suntem pe teren cunoscut! :)

Evident, am fost primii clienți ai cârciumii. Două săli lunguțe, ce comunică între ele, mese de dimensiuni diferite, toate aranjate frumos, cu suporturi personalizate de hârtie, tacâmuri, pahare, șervețele etc. O mică recepție chiar în stânga intrării, acolo stă un tip care te conduce la masă, tot acolo se află POS-ul (dacă vrei să plătești cu cardul, la final). În prima sală, pe dreapta, barul.

Ne-au așezat la o masă pitită după un stâlp de susținere, cam fără vedere, ceea ce l-a iritat pe Tati: „Băi, au ăștia un stil!... Cârciuma goală și ei ne pun după colț!” Avea dreptate, dar l-am temperat: „Lasă, Tati, ce contează unde stai?! Halăul să fie corespunzător, zic!” (Până la urmă, știu băieții ăia ce fac; masa noastră era una din puținele de 3-4 persoane și până am plecat, locul avea să se aglomereze substanțial... Mai nașpa ar fi să ocupi o masă mare și să te mute la alta mică fix când ești cu dumicatul în dreptul glotei, cum am văzut o fază pe plaiurile mioritice; și era vorba de niște turiști străini, sper să am vreme să vă povestesc cândva!)

Am primit imediat meniurile și ne-am apucat să le studiem cu sârg. Pizza, pizza și iar pizza, cam 80-90% din preparate – logic. Dar și câteva aperitive sau salate. Băuturi de toate felurile, cu alcool sau fără. Ilustrații sugestive pe alocuri, explicații în italiană și engleză. Mi-a plăcut în mod deosebit mica lecție de gastronomie – ce vin se potrivește pentru fiecare tip de pizza! :) Noi am ales însă câte o bere artizanală, una brună, alta bălaie și nefiltrată; le-am primit rapid, fiecare servită în paharul corespunzător. Grozave! Pizzele au nume ce amintesc de medicină: Asclepio, Galeno sau Panacea, de exemplu. Am ales câte una de căciulă: a lui Tati – cu prosciutto crudo, rucola și parmezan, a mea (țineți-vă bine!) – cu pastă de nuci, brânză afumată, cepșoare dulci-acrișoare și... carne de cal. Mi-am adus aminte că-i specifică acestei zone carnea de cal, anul trecut am primit o bucată la un meniu al zilei, am luat-o la pachet, că n-am mai putut-o mânca, am ținut-o în frigider încă 3 zile și acolo am lăsat-o... N-am avut nicio problemă, pur și simplu, n-a fost să fie. Aveam ocazia să recuperez, deci.

Ne-am distrat să studiem după aceea suporturile de hârtie din fața noastră. Pe o parte era (din câte am putut pricepe, că totul era scris în italiană) povestea locului, despre il giardino secreto (aia din poză, cred), ceva despre pizza „modernă” și cum să-ți descarci la nostra App. Am întors foaia și am avut surpriza să descoperim câteva jocuri drăguțe pentru copiii de toate vârstele – o idee excelentă ca să-ți treacă timpul, până primești mâncarea!

Tati s-a și apucat, cu elan, să unească punctele, în timp ce eu am pornit să explorez puțin locul, atrasă mai ales de fotografiile de pe peretele din spate. Cu colaborarea prietenului Google, am aflat că pizzeria noastră se află instalată în vechea locuință a unei familii de medici (de unde și numele), restul vilei fiind transformat în pensiune, cu cotație excelentă pe site-urile de specialitate. Am descoperit și „grădina secretă”, în curtea interioară. Mesele erau strânse, încă păstrând picuri de ploaie, una singură era ocupată de un cuplu; am făcut doar o poză și nu i-am mai deranjat. Am colindat și pe la vitrina cu dulciuri, tot cu pozele știam că o să ne alegem, pizzele păreau mari, aveam emoții că n-o să reușim să le terminăm.

Într-adevăr, pizzele erau mari. Au venit aburinde, mirosind demențial! A lui Tati arăta destul de normal, a mea era ciudată, carnea de cal se prezenta sub forma unei răzături roșiatice presărate deasupra. Combinația de gusturi mi-a plăcut foarte mult – afumat cu dulce-acrișor... Nu prea mi-am dat seama ce gust avea calul, se pierdea în celelalte. Una peste alta, o experiență interesantă, aș repeta-o. Și am mâncat aproape tot.

Precum am prevăzut, a trebuit să refuzăm propunerea de desert/cafea/ceai de la final. Am cerut nota de plată, care n-a întârziat să apară: puțin peste 35 de euro, încluzând și binecunoscuta coperta – 1,8 euro de persoană (am senzația că nu-i un număr fix, ci 10% din consumație). De data asta am plătit cash, să rămânem cu ceva mărunței, just in case. Ne-a plăcut, recomandăm locul!

***

A doua zi, turul pietonal prin oraș ne-a purtat inclusiv prin Piața de Pește, unul din locurile cele mai vii, colorate și... mirositoare din Catania. În zonă sunt câteva mâncătorii cu specific, pe una o știam de anul trecut, de la @irinad: La Paglia Antica Trattoria (trattorialapaglia.it). Încercaserăm să mâncăm acolo în prima seară, cazarea noastră fiind foarte aproape, dar am găsit-o închisă sau, mai bine zis, încă nedeschisă (majoritatea restaurantelor închid între masa de prânz și seară, unele nu-s deschise decât pentru cină). De data asta ușa era larg deschisă, lăsând să se vadă interiorul simplu decorat, gata să primească flămâncioșii.

După ce s-a încheiat turul, ne-am întors acolo, Via Pardo 23, unde restaurantul (unul dintre cele mai vechi din oraș, 1814!) își are sediul începând cu anul 1938, pe una din laturile pieței. Cele 3 măsuțe de afară erau deja ocupate, așa că am fost conduși înăuntru (unde din nou am fost primii????). Am remarcat în treacăt decorul – mese și scaune simple, de lemn, câteva picturi murale repezentând imagini din Catania.

Meniul nu-i stufos defel, încape în 3 pagini, cu tot cu băuturi. Câteva aperitive, alte câteva primi piatti (aperitive ceva mai consistente), secundi piatti (felul 2, cum ar veni) – mai ales pește și fructe de mare; 4 deserturi. La fel, informația scrisă în italiană și engleză. Am ales o porție de paste alla Norma (cu vinete, roșii și parmezan), un fel specific zonei, pe care să-l împărțim pentru început. Pe urmă, ceva pește: doradă pentru Tati, un soi de roșioară pentru mine (au venit 2 la o porție). De băut câte o bere locală, de data asta îmbuteliată (niște soiuri pe care nu cred să le mai fi încercat vreodată).

Am văzut cum ospătarul nostru s-a dus efectiv peste drum, în piață, la taraba alăturată, de unde a adus peștele comandat de noi! Wow, mai proaspăt decât atât chiar nu se poate! În timp ce aceștia au fost pregătiți, am primit băuturile și un coș cu pâine (delicioasa pâine siciliană, un pic gălbuie... trebuie să faci eforturi serioase să n-o termini înainte de a-ți veni mâncarea!). Noroc cu pastele, că le-am primit repede. Totdeauna m-am minunat cum reușesc italienii ăștia să scoată asemenea capodopere culinare folosind doar 3-4 ingrediente! Cred că răspunsul e calitatea ingredientelor.

Sunt disponibile și câteva aperitive gata făcute, poți să-ți alegi ceva de acolo – ca antreu sau ca masă, pur și simplu. Cât așteptam noi peștoii, la masa alăturată s-au instalat 2 cupluri de pensionari italieni, care au șeruit 3-4 farfurii cu aperitive (una sigur conținea stridii proaspete), au băut câte un pahar de apă și unul de vin și au plecat. Bravo lor!

Peștii au fost preparați în cuptor, stropiți cu ulei de măsline, presărați cu pătrunjel și însoțiți de o felie de lămâie. Minunați ni s-au părut, unii dintre cei mai buni ever! Nici n-aveau cum să fie altfel... Prețul pe măsură, 45 de euro (ușor rotunjit). Un loc bun de încercat, dacă ești mare pasionat de hrană de proveniență marină și mai ales dacă te nimerești prin zonă când e deschis (de luni până sâmbătă, 10-16 și 18-24, duminica închis).

***

Pentru ultima cină am ales tot un loc din vecinătatea hotelului nostru, pe care îl ochiserăm cu o seară înainte, de data asta un restaurant cu specific sicilian: Taverna dei Conti (tavernadeiconti.it), Via Guglielmo Oberdan 43. Și ce să vezi?! Primii, să nu ne-o ia alții înainte! :)

Cârciuma ocupă parterul unui palazzo de început de secol XX, 3 încăperi ce comunică liber între ele. Cele 2 mese din față par a fi destinate exclusiv fumătorilor, oricum nu era vreme de stat afară. Interiorul cald, luminos, pereții îmbrăcați până la jumătate în faianță cu model geometrico-floral, în rest văruiți într-un crem plăcut, decorați cu tablouri, înscrisuri în limba locală și picturi murale (cred că e o modă asta cu desenatul pe pereți, am văzut în multe locuri în Sicilia). În prima încăpere, în stânga intrării se află recepția, iar în față, de-o parte și de alta, mesele încărcate cu aperitive (semi)preparate, cu pește proaspăt și fructe de mare.

Am fost conduși (strategic, cred:) ) la o masă de 2 persoane, chiar lângă cuptorul de pizza, lângă vitrina frigorifică cu prăjituri și lângă o colecție impresionantă de vinuri locale. Mesele sunt toate acoperite cu câte două rânduri de fețe textile, una roșie și alta albă, pregătite cu tacâmuri, pahare și șervețele roșii, decorate cu câte o văzuță cu imitații de iarbă și spice pârguite.

Din meniu am aflat că restaurantul datează din 1964, că oferă zilnic un meniu turistic cu 3 feluri la alegere la prețul de 25 de euro, precum și restul ofertei, din care am ales: eu – o porție de paste cu pește spadă, iar Tati – cotolette alla palermitana (șnițel de vită cu pesmet, parmezan, ulei de măsline, limetă și pătrunjel). De băut, o carafă mică din vinul casei, roșu. Am primit din oficiu pâine prăjită stropită cu ulei de măsline, care din nou ne-a pus la încercare puterea de a ne abține????.

Am făcut ceva poze până să se aglomereze, la final n-aveai loc să arunci un ac! Am mâncat cu poftă, totul era grozav, mai puțin vinul, care nu ne-a dat pe spate. M-am străduit să nu mănânc toate pastele, am cules însă cu consecvență bucățelele de pește și roșii????, am lăsat loc pentru desert, de data asta nu eram dispusă să-l mai ratez! Evident, ceva de-al locului. Oscilam între baba al rum (aluat pufos însiropat din abundență, aromatizat cu rom) și sorbetto al mandarino, așa că l-am convins pe Tati să luăm una și una și să „mă ajute”. Ceea ce s-a și întâmplat. Sorbetto foarte bun, răcoritor, baba cam dulce după gustul meu, dar măcar mi-am făcut damblaua.

Total-general, fix 30 de euroi, inclusiv coperta, de unde se confirmă încă o dată că e de preferat să te îndepărtezi de buricul târgului dacă vrei să mănânci bine la un preț rezonabil. Recomand cu drag taverna asta a conților (un nume pretențios, deși cârciuma a fost dechisă inițial ca o mică afacere de familie, pentru muncitorii din zonă, servind în special mâncăruri ieftine, dar sățioase, din legume și leguminoase; sau poate tocmai de-aia, a fost numită așa „la mișto”). Este disponibilă zilnic, mai puțin duminica, pentru prânz și cină, fiind – se pare – un loc foarte apreciat de localnici.

... Și cu asta basta (deocamdată; nu se știe ce-o mai aduce ceasul...) cu Catania, ne mutăm spre capătul celălalt al frumoasei insule, în capitala barocului sicilian, Palermo! Cu o mică pauză (de prânz) în Enna, într-un alt restaurant (de excepție!)...

---

VIZUALIZĂRI: 4642 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI