Cu finii la Irisa

TIPĂREȘTE

Nu mă dau în vânt după restaurantele de hoteluri. Mi se trage probabil de la peripețiile din anii ’80, când în deplasările de serviciu mai lungi de o zi-două, pentru a nu crăpa de foame după epuizarea sandvișurilor luate de acasă, eram forțată să iau masa undeva, într-un loc unde o femeie tânără, singură și frumușică... ???? să nu provoace ridicări din sprâncene și ocheade necuviincioase din partea clientelei masculine.

Și ziceți și voi, unde aș fi putut să mă delectez cu meniul standard din acea epocă, compus din ciorbiță de văcuță și ceafă de porc la tavă cu garnitură de piure din fulgi de cartofi????, decât în localul stabilimentului unde mă cazasem?!!

În fine, povești vechi... Vremurile s-au schimbat, slavă Domnului, și rezervele mele față de cârciumile de hoteluri s-au mai atenuat. Mai mult decât atât, am descoperit că într-unele din ele chiar poți lua o masă cumsecade.

Un astfel de exemplu este Restaurantul Irisa din cadrul hotelului omonim de patru stele, situat în București pe Bulevardul Banu Manta nr. 24, colț cu Strada Hagi Moscu Maria și foarte aproape de intersecția cu Bulevardul Ion Mihalache. Împrejurimile nu sunt din cale afară de interesante: cele două artere mari sunt intens circulate și străjuite de blocuri relativ noi și cu siguranță banale, cu 7-8 etaje, printre care se strecoară, scăpate de furia demolărilor comuniste, câteva clădiri interbelice.

Dacă vă bate gândul să ajungeți aici, sfatul meu este să lăsați mașina acasă; numai cu mare greutate veți găsi un loc de parcare, eventual pe una din străduțele adiacente. În schimb, aveți la dispoziție suficiente variante cu mijloacele de transport în comun, căci stația autobuzului 282 este chiar în față și, la o aruncătură de băț, Bulevardul Mihalache e străbătut de autobuzul 381 și tramvaiele 24 și 45. În fine, dacă nu vă deranjează să faceți o scurtă plimbare pe Strada Doctor Felix, puteți lua tramvaiul 1/10 ori autobuzul 182, care traversează Șoseaua Nicolae Titulescu, și de acolo să porniți pe jos cale de 5-6 minute în mers lejer.

Și un ultim reper: cea mai apropiată stație de metrou - Victoriei - nu e nici ea departe, cam pe la 400-500 m distanță.

Despre hotel n-am a vă zice decât că îl știu de ceva vreme. Cred că funcționează ca afacere de familie de mai bine de 20 de ani într-o clădire cu patru etaje care frapează poate doar prin ghivecele cu mușcate plasate pe cercevelele ferestrelor în sezonul cald. Pentru cei interesați să se cazeze aici, site-ul propriu este irisa.ro, și acolo veți găsi informații atât despre camere, cât și despre restaurant. Pe booking, hotelul a fost evaluat la 8,5 de peste 800 de oaspeți, un scor bunicel. Au și cont pe Facebook pe FB.

În caz că vă întrebați cum de am ales acest local, reticentă fiind, așa cum vă spusei, față de cârciumile de hoteluri, aflați că răspunsul este unul foarte simplu: fiindcă se află la doi pași de locuința mea și vara poposesc acolo destul de des cu Adrian ca să bem o bere sau o cafea pe terasă. Am fost în mai multe rânduri și în interior cu ocazia unor evenimente de familie mai mult sau mai puțin fericite și o dată cu colegii din școala generală. Iar chelnerii au ajuns să ne cunoască.

Irisa e foarte aproape și de apartamentul finilor noștri, așa încât într-o geroasă zi de decembrie ne-am hotărât să luăm prânzul împreună acolo.

Cum vă spuneam, Irisa are în față o terasă drăguță și destul de mare (60 de locuri, zic ei, o parte amenajate în separeuri), cu multă verdeață în jur și copertine care protejează vara de soare. Surprinzător poate, deși terasa dă direct în stradă, zgomotul traficului nu deranjează.

În interior sunt mai multe saloane. În stânga intrării protejate de o mică marchiză, vizavi de câteva canapele și măsuțe, este un salon cu bar, cu o capacitate de 60 de locuri. Aici rezervasem masa și am apucat să fac poze înainte ca să se umple. Căci, oricât de ciudat ar părea pentru un restaurant de hotel, localul e apreciat de mulți bucureșteni, și cu precădere de vecinii de cartier, fiind foarte solicitat la prânz și seara. Și chiar am dat nas în nas cu o colegă de liceu ce-și are reședința în imediata apropiere. Ce-i drept însă, era o zi de sâmbătă, așadar aglomerația era justificată.

Decorul e simplu și elegant: mese acoperite de fețe albe și scaune solide și comode (adică tapițate) din lemn lăcuit, maro închis, bine întreținut, un bufet pe care tronează tot soiul de sticluțe și alte recipiente cu conținut misterios... ???? și barul, din același lemn de mahon, garnisit cu accesorii din alamă. Un ficus gigantic, câteva ghivece, vaze cu flori de câmp și mai multe litografii și acuarele agățate pe pereți completează atmosfera ușor vetustă. Care mie îmi place mult, poate că și din cauza vârstei... Sau a amintirilor pe care mi le evocă mobilierul asemănător cu cel din casa părinților... ????

În fața intrării se deschide spațiul rezervat recepției și, dincolo de el se află un salon mai mic, de vreo 30 de locuri, rezervat de obicei unor evenimente restrânse. AmFostAcolo cu alte ocazii și pot confirma că este la fel de primitor.

În fine, în dreapta intrării, lângă lift, sunt scările care coboară la toaletele sclipitor de curate și la cramă. Pe pereți stau înrămate fotografii din Bucureștiul interbelic iar pe etajere și-au făcut loc borcane mari cu murături și niște ghivece.

În spațiul cavernos al cramei încap vreo 80 de persoane și la momentul când am descins eu, acolo se desfășura un eveniment, așa că nu am putut face decât două poze. Vă pot confirma însă din proprie experiență că designul, cu pereți parțial netencuiți, mese lungi din lemn și polițe în stil rustic, împopoțonate cu farfurii și oale țărănești, a fost creat cu mare atenție la detalii iar sistemul de ventilație și purificare a aerului face față cu succes.

După această descriere (prea) amănunțită a stabilimentului, să ne concentrăm asupra meniului. Îl găsiți aici irisa.ro/meniu/mancare, însă l-am fotografiat și eu fără dificultate, căci nu constă decât dintr-o coală A4 tipărită față-verso.

Cuprinde salate aperitiv, supe și ciorbe, paste, pește, preparate din carne de porc, pui, vită sau miel și mâncărici precum sarmale, limbă cu măsline, ciulama, rață pe varză, tocăniță, iar la capitolul băuturi, gama obișnuită de vinuri, beri, cocteiluri, tării, cafea și răcoritoare.

Pentru început am comandat pentru toți patru câte un platou cu sărmăluțe în foi de viță și dovlecei pané cu sos tzatziki. În așteptarea lor și ca să ne crească pofta de mâncare, ne-am omenit cu câte o vișinată fetele, respectiv un păhărel cu țuică băieții, și ne-am înfipt în pâinicile de casă cu tot felul de umpluturi apetisante. Mai gustoase decât orice focaccia! ????

Sărmăluțele, servite cu smântână alături, au fost dumnezeiești???? iar dovleceii fuseseră prăjiți așa cum trebuie, crocanți și fără să înoate în ulei. Despre tzatziki îndrăznesc a spune că rivaliza cu cel de la mămica lui de acasă, doar că avea mai mult usturoi, ceea ce îi sporește, după părerea mea, savoarea.

La felul principal s-au cerut următoarele: pui de vițel la tavă (fraged de se topea în gură????) cu garnitură de mazăre, limbă cu măsline și garnitură de orez (mi s-a spus că sosul a fost demențial), mici cu cartofi prăjiți și șnițel crocant de pui, tot cu cartofi prăjiți.

Am udat această masă copioasă cu doi litri de vin alb sec și două sticluțe cu apă gazoasă, acompaniate de râsete și istorioare întinse cale de mai bine de trei ceasuri. Și cum orice festin nu se poate încheia decât cu ceva dulce, noi, fetele, am poftit la câte o felie de tort cu fructe????, sățios și răcoritor totodată. Asta pentru că fiind oarecum de-a casei, știam că au laborator propriu și un cofetar priceput. Iar eu am plusat cu un espresso.

Total consumație 516 lei, o sumă destul de rezonabilă ????- zic eu -, având în vedere consumația.

Cei de la Irisa s-au orientat bine și au pus mâna pe un chef experimentat și un cofetar așijderea, și ăsta e secretul succesului restaurantului. Și aș adăuga aici serviciul ireproșabil: chelnerii sunt mai vârstnici decât în alte părți, școliți probabil în vremuri de tristă amintire, foarte politicoși și atenți, impecabil îmbrăcați cu pantaloni negri și cămăși albe scrobite, în ton cu mobilierul ușor demodat de secol XX...

În saloanele restaurantului n-ai să vezi scaune moderne din plastic în forme năucitoare și culori fistichii, dar tari și incomode, și nici măsuțe neacoperite și atât de mici, încât abia de îți încape farfurioara cu burgerul sau sandvișul cu denumire americană sofisticată în care se ascund cele mai insipide ingrediente.

Nimic ostentativ de „contemporan” la Irisa, doar o ambianță prietenoasă și relaxantă în care să te simți bine stând la povești cu rude sau amici. ????Dar cred că tocmai în asta rezidă farmecul acestui restaurant, așa, mai de modă veche, în lemnăria sculptată și bufetele Biedermayer, covoarele groase, tablourile viu colorate și fotografiile de epocă, în ficușii mari, borcanele cu murături și ghivecele cu mușcate, în fețele de masă albe, farfuriile din porțelan și paharele de sticlă groasă. Și în mâncarea delicioasă, desigur! ????

Irisa nu e un birt la șosea, însă în încheiere vă propun s-o ascultați pe Romica Puceanu, o reprezentantă de seamă a muzicii lăutărești autentice, interpretând melodia „Cine a pus cârciuma-n drum.” Un îndemn să vă „împiedicați” și voi de Irisa! ????

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 500 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI