O bijuterie medievală – Mănăstirea Călui

TIPĂREȘTE

La drum pe meleaguri oltenești... am vizitat Scorniceștiul unde se află încă casa natală a lui Nicolae Ceaușescu, Slatina cu parcurile sale, am oprit pentru o bragă la Atletul albanez și ne-am recules la Mănăstirea Clocociov, ansamblu religios fortificat situat într-o vale. Continuăm drumul spre Baia de Fier pe drumuri neumblate de noi până acum. Stabilisem ca următoarea oprire din periplul nostru, desfășurat cu ocazia minivacanței de 1 Mai 2015, să fie la Mănăstirea Călui.

Până să ajungem acolo am trecut prin „renumita” localitate Oboga – centru al olăritului tradițional, prezentare doar pe hârtie, deoarece la fața locului nu am întâlnit „picior” de ceramică. Când aud Oboga am mereu în fața ochilor ulcioarele de nuntă cu reprezentări zoomorfe, specifice zonei, prezente și pe timbrele Poștei. Deși citisem înainte de călătorie că nu mai sunt decât câteva familii care mai fac ceramică în Oboga nu m-am așteptat să nu văd măcar un semn al practicării olăritului. Am străbătut localitatea cu viteză mică pentru a nu scăpa cumva vreun indicator către un atelier sau familie de olari, ori poate vreun punct de vânzare pe marginea șoselei. Nu am văzut absolut nimic.

Localizare. Mănăstirea Călui este amplasată în comuna Oboga, satul Călui, la numai circa 40 km de municipiul Slatina și la 16 km distanță de orașul Balș, urmând DJ643. Din București sunt 220 km, iar de la Craiova la mănăstire aproximativ 40 km. Din drumul județean există indicator către mănăstire, 3 km parcurși pe strada Frații Buzești.

Legende. Există două legende privind numele satului și a mănăstirii. Prima este reprodusă în „Anuarul Mitropoliei Olteniei” din 1941: Trecând Mihai Viteazul pe aceste locuri, în timpul unui popas, calul său năsdrăvan a bătut din copită până a ieșit apă. Isvorul i-a pus numele Căluieț. Generalii lui, Buzeștii, au zidit aci o mânăstire, unde i-a așezat chipul. Cea de-a doua am aflat-o din broșura achiziționată la mănăstire: Altă legendă spune, luând călugării greci în stăpânire această frumoasă Mănăstire, dădeau slavă lui Dumnezeu pentru acest loc sfânt, numindu-l kalos, adică frumos, de unde ar fi rezultat denumirea Căluiu. Lingviștii declară că numele ar fi de origine pecenego-cumană, fără a reuși să descifreze sensul cuvântului.

Descriere. Câteva cuvinte despre monumentul istoric de azi găsim la călătorul Paul de Alep, de la jumătatea secolului al XVII-lea, ce a catalogat mănăstirea drept „cea minunată”: ... am ajuns la o mănăstire cu hramul Sf. Nicolai, numită Călui, mare și frumoasă și bine întărită. Clădirea este ridicată de nemți; și chiliile sale se întind de jur împrejurul clădirii, prin galerii exterioare. Biserica este foarte frumoasă, cu clopotniță deasupra ușii; este frumoasa operă a unui frînc priceput, astfel că nu am mai văzut ceva asemănător cu ea în timpul șederii noastre; și totul se află într-o vale, închisă de munți înconjurători, astfel că este o mănăstire ascunsă; și drumul spre ea este tainic, căci am ajuns până la ea fără să o vedem o singură dată până ce am intrat pe poarta ei. Este o mănăstire tare vestită în această țară.

Dar ce am găsit la fața locului? Bineînțeles că mănăstirea nu mai este ascunsă de pădurile de altădată, ea fiind acum situată chiar la marginea satului. Mai întâi am găsit o parcare spațioasă, amenajată, bănci și coșuri de gunoi. Biserica veche și ruinele mănăstirii se află pe o mică înălțime, zona fiind una de contact între câmpie și colinele oltene. Ziduri puternice de cărămidă, susținute de contraforți, încă supraviețuiesc trecerii timpului, deasupra lor ițindu-se turla zveltă a bisericii. Un câmp întreg de păpădii, gata de zbor, înconjoară vechile fortificații. Ne îndreptăm atenția mai întâi asupra părții istorice a Mănăstirii Căluiu, lăsând pentru partea finală a vizitei, noua biserică. În perioada 2006-2008 au avut loc aici lucrări de restaurare a fortificațiilor și a picturii murale interioare, amenajarea spațiilor din jurul mănăstirii, lucrări de drenaj. Urcăm ușor pe lângă zidurile mănăstirii, străpunse de metereze, și ajungem în fața turnului-clopotniță, pe sub care pătrundem în incinta fortificată a mănăstirii. Clopotnița albă, construită mai târziu, probabil în secolele al XVIII-XIX-lea, are două etaje, cel de-al doilea deschis – acolo se află clopotele. Turnul-clopotniță, decorat cu zimți de fierăstrău și firide oarbe, permite accesul în incintă printr-un gang, după ce se trece de o poartă masivă de lemn întărită cu fier. Am fost surprinși atât de liniștea înconjurătoare, cât și de frumusețea bisericii și a amenajărilor din curtea interioară. Zeci de minute am admirat tot ce se afla în jurul nostru fără a fi deranjați de țipenie de om. Bănci și măsuțe din trunchiuri mari de lemn te îndeamnă la un mic popas, pentru a contempla opera fraților Buzești. Un frumos spațiu verde este amenajat în fața lăcașului de cult: flori de primăvară, magnolii, gărduț de nuiele împletite. Am înconjurat mai întâi curtea pe un covor de iarbă verde-crud și am examinat ruinele clădirilor ce înconjurau incinta: 14 chilii pe două laturi, prevăzute cu beciuri răcoroase, stăreție, trapeză, case de oaspeți (arhondaric), precum și o brutărie (jimblărie) înzestrată cu două cuptoare. Zidurile de apărare și cele ale clădirilor au fost întărite și consolidate; încă putem observa frumoase arcade de cărămidă la ferestre și temelii ale vechilor clădiri.

În fața bisericii vedem o frumoasă statuie a celor trei frați Buzești: Radu, Preda și Stroe. „Cei trei mușchetari”, cum pot fi numiți vajnicii căpitani ai lui Mihai Viteazul, sunt prezentați în picioare, spate în spate; unul ține în mână un buzdugan, altul o sabie și un scut, cel de-al treile o pană de scris și un pergament. Familia Buzescu se trăgea din Cepturoaia (azi localitatea Iancu Jianu) și membrii ei înaintează în rangurile boierești încă din secolul al XV-lea, adunând moșii pe teritoriul județelor Olt, Vâlcea și Romanați. Frații Buzești au ocupat un loc de frunte în elita politică din timpul domniei lui Mihai Viteazul, fiind sfetnicii principali ai domnului. Participă la bătăliile purtate de domn, chiar îl salvează de la moarte într-o luptă cu turcii (Vidin, 1595), conduc corpuri de armată, sunt trimiși în acțiuni diplomatice, etc. Poetul Grigore Alexandrescu îi numește: valoroșii Buzești, nobili ai patriei și ai libertății.

Biserica cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae a fost începută de Vlad banul (bunicul fraților Buzești), Dumitru Pârcălabul și Balica Spătaru pe la 1515. Datorită condițiilor politice vitrege ctitoria nu este finalizată pe de-a întregul. Abia în anul 1588 se reiau lucrările, sub coordonarea celor trei frați Buzești, și se desăvârșește construcția. În ceea ce privește pe acei „nemți” pomeniți de Paul de Alep, este vorba despre meșteri aduși din Transilvania. În următorii 5 ani, până în 1594, au fost construite și chiliile, zidul înconjurător și o clopotniță. Lăcașul decult cu ziduri groase de cărămidă are dimensiuni relativ reduse, 15 m lungime pe 6 m lățime, dar se impune prin colorit și impresia de înălțime dată de turla înaltă prevăzută cu 12 ferestre. Două brâuri în formă de zimți de fierăstrău și un rând de firide false înconjoară construcția. Deasupra ușii de la intrare se află pisania veche, precum și un fragment din pictura murală exterioară. Pătrundem în biserica mănăstirii, compusă din pronaos, naos și altar. Catapeteasma de lemn, turla luminată de ferestre și coloritul picturii ne impresionează. Răcoarea din interior și liniștea ne induc într-o atmosferă de pioșenie și rugăciune. Admirăm pe îndelete icoanele pictate, mai ales tabloul votiv din pronaos ce îi reprezintă pe Buzești, precum și alte chipuri din familie. În naos observăm și chipurile domnești ale lui Mihai Viteazul și Petru Cercel și o pisanie în chirilică din secolul al XIX-lea. Pictura a fost realizată de Mina zugravul și echipa sa de meșteri români pictează biserica. Acest Mina va juca și rol de agent diplomatic fiind trimis de Mihai Viteazul la Veneția, în 1600, prilej cu care achiziționează de acolo și felurite vopsele. La 1834 biserica a fost repictată de postelnicul Barbu Coșoveanu Zugravul. Mai multe pietre de mormânt se află în pronaos: cea a banului Preda Buzescu (1608), a marelui clucer Radu Buzescu (1610) și a jupâniței sale Stanca (1590). În fața bisercii, protejate cu lanțuri se află alte patru morminte, datate secolul al XVII-XVIII-lea, care la un moment dat s-au aflat într-un pridvor al bisericii, demolat la 1859.

Doi brazi înalți străjuiesc biserica seculară. Timpul parcă a încrementit în incinta mănăstirii; dacă închizi ochii parcă vezi corpurile de chilii, galeriile cu arcade de la etaj, florile curgătoare, o pisică tolănită la soare. Liliacul, lalelele, narcisele și magnoliile din zilele noastre întregesc peisajul atât de frumos închipuit. Părăsim cu părere de rău incinta fortificată a Mănăstirii Căluiu, lăsând în urmă biserica zveltă, monument deosebit al istoriei noastre.

Vis-a-vis de veche mănăstirea-cetate o alee ne poartă pașii către biserica nouă, ctitorită de arhimandritul Corneliu Miroslav. Acesta a venit ca stareț la Căluiu în 1986, fiind totodată singurul viețuitor al mănăstirii. El a reînviat viața monahală de obște, a construit chilii, a pus pe picioare gospodăria mănăstirii, a înzestrat clopotnița cu trei clopote noi. A plecat la cer în 2014 după o viață întreagă dedicată bisericii ortodoxe, mormântul său aflându-se pe aleea ce leagă cele două biserici – o punte de legătură între nou și vechi.

Arhimandritul Corneliu a pus temelia unei noi biserici în 1996, lucrare încheiată în anul 2004. Având hramul „Adormirea Maicii Domnului” biserica este impunătoare, o adevărată catedrală. Însă, personal, mi-a plăcut foarte mult mănăstirea veche, înconjurată cu ziduri de cărămidă, cu biserica micuță și frumos pictată.

Ne-am continuat drumul pe meleagurile oltenești, urcând spre zona submontană a Olteniei. Am observat o tradiție populară păstrată în anumite sate din județele Dolj, Olt și Gorj: așa-numitele cruci de jurământ. Plasate pe marginea drumului ori la întretăieri de drumuri, pictate cu personaje religioase și având inscripționat textul „Pomenește Doamne pe... ” aceste cruci sunt prezențe inedite în peisajul rural. Semnificația lor ar fi de iertare a păcatelor celor trecuți dincolo care au mințit pe parcursul vieții ori au jurat strâmb. De asemenea, am observat frumoase picturi religioase pe fântâni, însoțite de texte de pomenire și de icoane. Multe tradiții are poporul român!

---

VIZUALIZĂRI: 5420 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI