TRANSALPINA si TRANSFAGARASAN: de la Poteca Dracului la TOP GEAR

TIPĂREȘTE

In prag de Rusalii, am sperat sa ne realizam un vechi vis, acela de a ne aventura pe Transalpina. Auzisem si rele si bune, legende cu golurile de oxigen care opresc motoarele masinilor in mers, povesti despre dificultatea traseului, si, mai ales, vechea porecla de Potea Dracului ne-a convins sa plecam la drum, pentru a vedea cu ochii nostri cat e publicitate si cat e realitate. Prima piedica: la finalul lunii iunie 2013 nicaieri pe net nu scria daca Transalpina este sau nu deschisa... un apel la primaria Novaci a rezolvat problema cu un raspuns afirmativ (de mentionat ca la intrarea pe sosea, dinspre Novaci, este un mare panou care anunta ca drumul este inchis).

Translapina, şoseaua care traversează Munţii Parâng şi ajunge în Carpaţii Meridionali trecând practic prin 4 judeţe (Gorj, Vâlcea, Sibiu şi Alba), este cel mai înalt drum din Romania, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele, la 2.145 m. Drumul face legătura între judeţele Gorj şi Alba, traversând Munţii Parâng de la sud la nord, altitudinea cea mai mare având-o pe o porţiune de aproximativ 20 de km, în judeţul Vâlcea.

La origini un drum de transhumanta al oierilor din Marginimea Sibiului, cunoscut inca din cele mai vechi timpuri (exista surse istorice care mentioneaza existenta acestei cai de comunicatie inca de pe vremea dacilor), „Poteca Dracului” traverseaza norii, culmi inzapezite si abisuri, strabatand peisaje de o frumusete ametitoare.

Istoricul Constantin C. Giurescu a menţionat în lucrarea sa ”Istoria Olteniei supt austrieci” că autorităţile austriece propuneau construirea unui drum transcarpatic pe traseul vechiului drum de transhumanţă ce lega Transilvania de Oltenia. Regele Carol al II-lea a dorit să aibă la dispoziţie un drum strategic, pentru artileria montană, trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele care se mişcau între Valahia şi Transilvania. Pentru stabilirea traseului drumului, prim-ministrul de la vremea aceea, gorjeanul Gheorghe Tătărăscu, a plecat pe munte de la Novaci la Lotru, însoţit de 20 de călăreţi din Novaci, conduşi de învăţătorul Ion D. Giurgiulan, se menţionează în lucrare. În urma acestei acţiuni, Gheorghe Tătărăscu a inaugurat lucrările de construcţie a drumului pe platoul Novaciului. Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934 – 1939. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat şi regele Carol al II-lea, însoţit de viitorul rege, Mihai I, precum şi de prim-ministrul Gheorghe Tătărescu şi de soţia acestuia, Arethia. Cei patru au parcurs traseul într-o maşină condusă de însuşi regele Carol al II-lea. După inaugurare, drumul a fost cunoscut sub denumirea de Drumul Regal sau Drumul Regelui, denumire ce a înlocuit denumirea populară de Poteca Dracului.

Suficienta istorie. Ca orice lucru bun si frumos din Romania, Transalpina este nefinalizata, deschisa cateva luni pe an, aproape impracticabila in conditii meteo defavorabile (ploaie, ceata, vant, nu mai vorbim de ninsoare), mai mult marketing decat realizare inginereasca.

Dupa un periplu prin frumusetile Olteniei (Manastirea dintr-un Lemn, Manastirea Horezu, Cheile Oltetului, Manastirea Polovragi, Pestera Muierii), trecem de Novaci si incepem urcusul spre Ranca. Peisajul te lasa fara cuvinte, atat de frumos se cern razele de soare peste vaile verzi si piscurile din ce in ce mai inalte; veneam adusi de furtuna, in fata avand cerul (inca) albastru iar in urma parca suflarea unui zmeu din vechile povesti (nori negri si grei cu fulgere si tunete). Drumul urca in pante abrupte si curbe duble si triple, multe „ac de par”, iar vegetatia din jur este aproape absenta. Spre deosebire de Transfagarasan, Transalpina este, in sectiunea ei inalta, aproape numai piatra, muschi si zapada. Nu exista paduri, cascade sau paraie. Doar o panglica de asfalt, fara parapeti, indicatoare sau marcaje rutiere. Nu exista amenajate refugii pentru masini sau locuri de observatie ori de facut poze. Din loc in loc a fost aruncata cate o basculanta de pietris pe cate o margine a soselei, unde pot opri doua, trei masini.

Ranca, ca si statiune in prag de Rusalii, nu m-a impresionat. Mi-a dat o puternica impresie de santier neterminat (ca si Transalpina, de altfel), multe vile in constructie, altele abandonate sau de vanzare... Posibilitati de petrecere a timpului liber, in afara sezonului de schi, aproape inexistente. Doar cateva terase deschise... nu exista nici macar o farmacie intre Novaci si Sugag. Am innoptat la Cabana Haiducilor, sub o ploaie subtire, rugandu-ne ca a doua zi timpul sa-si revina, ca sa putem continua traseul spre Sibiu.

In dimineata urmatoare, cer albastru, aer curat si nici urma de nori. Profitam de aceasta schimbare de dispozitie a vremii si pornim la drum. Ce ar fi de spus? Soseaua este asfaltata pana la bifurcatia de drumuri Voineasa - Sugag. Curbe stranse si abrupte, in partea dinspre hau unii contraforti de beton, care sustin soseaua, s-au indepartat de aceasta uneori si pana la jumatate de metru (lucrari de calitate, nu comentam!!), din cauza terenului instabil, din nou lipsa oricaror marcaje rutiere, nici parapeti, nici nimic. Daca te lasa franele, este indicata existenta unei parapante in masina, decolarea de pe sosea fiind aproape garantata. Trecand de Pasul Urdele si Obarsia Lotrului, soseaua serpuieste spre cele doua baraje, Oasa si Tau, coborand spre Sugag. Iesind din nori, vegetatia se anima pe masura ce drumul se lasa la vale. Paduri de pini si poieni verzi iau locul culmilor de piatra acoperite cu jnepenis si muschi.

N-ai cum sa ratezi Stana Stefanu, iar daca o faci, e pe riscul tau. Asezata intr-o mica poiana, chiar pe marginea soselei, la coborarea spre Sugag, este, poate, cel mai bun loc de luat masa de-a lungul Transalpinei. Doua ceaune bolborosesc pe pirostrii: pastrama proaspata de oaie, taiata in zori; branza si smantana abia inchegate din laptele oilor de la munte, iar ca desert sirop din bujor de munte („de care bea numai Ceausescu, vorba bacitei”). Stana este frumos amenajata inauntru, cu costume populare, velinte si covoare tesute cu motive traditionale, iar la intrare, intr-un par, stau atarnate o sarica ciobaneasca de lana mitoasa si un clop, gata pregatite pentru turistii care vor poze mai neconventionale.

Daca Transalpina este un drog pentru suflet si un balsam pentru privire, nu este in nici un caz un prieten pentru masini sau pentru soferii mai slabi de inger. Pe langa faptul ca ofera privelisti neintrarupte la abis (lipsa deja amintita a parapetilor de protectie), nu exista nici o benzinarie de la Novaci si pana la Sugag (mai era una doar pe drumul spre Voineasa, parca). Apoi, odata trecuta intersectia cu drumul de Voineasa (in directia spre Sibiu), drumul devine un cosmar: datorita subtraversarilor pentru scurgerea apelor provenite de pe versanti, soseaua este PRAF si PULBERE! Zeci de km de gropi, portiuni acoperite cu pietris sau nisip, lasate in plata domnului, pe care esti obligat sa le traversezi cu viteza mica. Nu stiu cand, cum sau daca aceasta sosea va fi adusa la standarde acceptabile de la un capat la celalalt (avand in vedere experienta romaneasca in construit drumuri si autostrazi, sunt mai mult decat pesimista), insa deocamdata este foarte mult marketing in detrimentul sigurantei rutiere.

Si pentru ca nu ma pot abtine, trebuie sa fac o comparatie cu Transfagarasanul (pe care, de altfel, l-am parcurs a doua zi, la iesirea din Sibiu spre casa), si pe care l-am traversat in conditii meteo dificile (ploaie, grindina si vant). Desi nu are inaltimile ametitoare din Pasul Urdele, pentru mine Transfagarasanul este o sosea mult mai „umana” decat Transalpina. Natura este, parca mai vie, esti inconjurat de paduri, de paraie repezi, de cascade care se arunca in gol in dantele inspumate (vezi doar Balea Cascada si cascada Capra). Reparat cat de cat acum cativa ani, drumul este acceptabil, chiar daca si el are nevoie de o consolidare mai ampla (banuiesc ca o asfaltare dintr-un capat in altul ar fi prea mult de cerut).

Parca suparat ca dadusem intaietate Transalpinei, Transfagarasanul ne-a intampinat cu ceata si bura subtire pana dincolo de Poarta Genistilor, pentru ca, pe masura ce ne apropiam de Balea Lac, sa ne ude de-a binelea. Desi sfarsit de iunie, o ploaie prin care nu vedeai la doi metri in fata ta ne-a izbit cu furie, pentru ca la iesirea din tunelul de la Balea s-o insoteasca o grindina apriga. Paraiele limpezi si micile cascade de pe marginea drumului erau acum involburate si murdare de pamant, cireasa de pe tort fiind cei cativa bolovanei (cam cat un pepene de Dabuleni bine crescut) care s-au pravalit in fata noastra, de pe versant, la coborarea dinspre Balea Lac. Am savurat obisnuita inghetata delicioasa, vanduta intr-o mica poiana, dupa Valea cu Pesti, si am oprit la barajul Vidraru.

Este pentru prima data cand vad barajul atat de plin (trunchiuri de copac aduse de ape erau gata sa se pravale peste buza barajului, prin scurgerea de siguranta, de sub sosea – vezi foto, nu stiu daca m-am exprimat suficient de clar). O ultima privire aruncata statuii lui Prometeu, unde multi din generatia mea au devenit pionieri si continuam coborarea spre Capataneni, trecand pe langa cetatea lui Vlad Tepes, celebra Poienari, invaluiti in razele soarelui, ce parca ne ura bun venit acasa.

Ca o concluzie de final: merita vazute amandoua, doua sosele frumoase, spectaculoase ale Romaniei, la fel de neintretinute si periculoase (sa nu uitam ca si pe Transfagarasan, in unele locuri, plasa de sustinere a pietrisului de pe versanti a cam cedat, soseaua mai are si unele goluri pe margini, acolo unde peretele de dedesubt s-a prabusit, iar parapetul este mai mult de decor). Drum bun!

---

VIZUALIZĂRI: 5500 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI