Transalpina de la un capăt la altul

TIPĂREȘTE

Călătorind cu familia de mai multe ori în zona muntoasă a județelor Vâlcea și Gorj, am fost tentați de tot atâtea ori să străbatem și șoseaua care se bucură de renumele că ar urca la cea mai înaltă altitudine rutieră din România: 2145 m în Pasul Urdele. Este vorba firește de Transalpina, botezată mai tehnic drept drumul național 67C, șoseaua ce leagă nordul Olteniei de sudul Transilvaniei, nu pe valea vreunei ape, ci de-a dreptul peste coamele munților Parâng.

Ei bine, de fiecare dată, intenția noastră de a străbate acest inedit traseu a fost deturnată și stăvilită de sfaturilor localnicilor sau ale călătorilor întâlniți prin vecinătățile locului, care deopotrivă au ținut să ne descurajeze, ca unii ce avuseseră deja experiența acelui drum, la acea vreme neasfaltat, plin de gropi, cu serpentine și pante periculoase, bătut permanent de vânturi și ades de ploi.

Vestea că Transalpina a fost în cea mai mare parte asfaltată ne-a retrezit interesul pentru o incursiune pe acest traseu, mai ales că aveam de valorificat doar o săptămână de concediu, un timp prea scurt pentru o călătorie de mai mare anvergură.

Am purces așadar la informare: Internetul s-a dovedit o sursă facilă de informații, deși postările cele mai recente datau din primăvara anului curent. Am vizionat o mulțime de videoclipuri și am călătorit pe o bună bucată de drum transalpin, alături de cei care le postaseră; am citit impresiile de pe diferite forumuri, am analizat și mi-am notat informațiile extrem de utile de pe site-ul oficial: click aici.

Am consultat prognoza meteo din zonă în perioada planificată pentru călătorie, căci vremea frumoasă este o condiție esesnțială pentru a te putea bucura de panorama și frumusețea peisajului din zona transalpină.

Și deși se anunțau precipitații și furtuni, am decis să riscăm și să pornim la drum, pe considerentul că vara ploile vin și se duc repede. Ca de multe alte ori în trecut, nu ne-am făcut niciun plan în legătură cu cazarea și locurile de popas, căci proiectul de a călători în cursul săptămânii și nu în week-end, multitudinea pensiunilor din zonă și puținătatea turiștilor pe meleaguri mioritice, chiar și în plin sezon estival, ne încurajau să credem că nu vom avea motive de îngrijorare în legătură cu acest aspect al călătoriei. Și chiar așa au stat lucrurile!

În schimb, am creionat pas cu pas traseul de străbătut, optând după mai multă chibzuială pentru direcția Novaci (jud. Gorj) - Rânca –Dobra-Jina-Săliște- Sibiu. Și de această dată drumul ne-a dovedit că am făcut o alegere bună, pentru că acum, după încheierea călătoriei, pot aprecia în cunoștință de cauză că urcarea în punctul cel mai înalt al Transalpinei (Pasul Urdele) se face mai ușor și pe un parcurs mai scurt dinspre Rânca, decât dinspre Obârșia Lotrului.

Era o dimineață frumoasă și însorită de luni, când am pornit la drum. Traseul Pitești-Rm. Vâlcea-Horezu-Polovragi l-am străbătut într-un regim termic de vară plină, cu temperaturi care ne îndemnau la popasuri dese. Disconfortul căldurii a fost însă cu totul neglijat, datorită șoselei în perfectă stare tehnică și cu circulație chiar săracă. Starea carosabilului s-a schimbat semnificativ când am decis să o luăm pe o scurtătură, un drum asfaltat, dar cu multe petice de bitum în relief, primul ce ne fusese semnalizat spre dreapta ca direcție de mers spre Novaci. Ne-am hurducat așa pe parcursul a cca. 8 km, dar la final am fost mulțumiți să descoperim că scurătura cu pricina ne scutise de traversarea orașului și ne scosese la periferie, chiar acolo unde începea să urce șoseaua spre Rânca.

Reîntâlnirea după patru ani a drumului către Rânca ne-a prilejuit o frumoasă surpriză, pentru că aproape toată infrastructura a fost reabilitată și pare nou-nouță: asfalt în perfectă stare, semnalizare completă a traseului, șanțuri de colectare a apei și parapete de protecție turnate din beton, iarba și copacii din vecinătatea lizierei frumos tunși și ajustați. Iar peisajul de jur împrejur, bogăția florilor sălbatice, freamătul pădurii și zborul păsărilor răpitoare pe cerul perfect senin, sunt pagini ale unui album de amintiri pe care am ținut să le imortalizez foto în cursul unui scurt popas.

Cu cât urcam, într-un timp extrem de scurt, vremea a început să ne amintească de capriciile ei. Nori groși și întunecați au cotropit cerul și vântul a început a șuiera pe lângă mașina noastră în plin urcuș. Nu tuna și nu fulgera, dar era evident că în curând va începe ploaia. Și așa a și fost, încât când am ajuns în Rânca, o perdea deasă de apă și ceață ne-a înconjurat, obligându-ne să ne reconsiderăm planul de călătorie. Dorisem ca în acea primă zi să traversăm Transalpina până la Obârșia Lotrului, unde să și înnoptăm. Dar cum ne-am mai fi putut bucura de mult lăudata priveliște a munților de la înălțimea celei mai înalte șosele din România, dacă ploaia și ceața ne împiedicau să zărim cu acuratețe chiar și la o distanță mai mică de 50 metri în jurul nostru? ! Nu mai spun că munții erau acoperiți de negură, iar norii coborâseră atât de jos, încât parcă navigam prin cer.

Așa că un popas de o noapte era mai mult decât necesar, era chiar obligatoriu! Din fericire, la Rânca, pe timp de vară, chiar ai de unde alege! Oferta de cazare este foarte generoasă, iar cererile turiștilor nu exced această ofertă. În circumstanțele date de starea vremii însă, nu ne-am putut bucura pe deplin de șansa alegerii variantei celei mai convenabile de cazare. În schimb, zeița Fortuna a fost cu noi când ne-am oprit la întâmplare în fața unei pensiuni și după ce am negociat puțin cu patroana, obținând o reducere a prețului cazării de la 100 lei/noapte/cameră, la 85 lei, am decis să înnoptăm chiar acolo. Despre Pensiunea Eden, voi contura câteva impresii într-un viitor review.

Curând, ploaia aceea caldă de vară s-a transformat într-un adevărat potop, cu tunete și fulgere și cu runde de grindină. Spectacolul naturii supărate a durat vreo două ore. Apoi norii s-au împrăștiat, cerul s-a luminat, a apărut din nou soarele: prilej tocmai bun pentru a face o incursiune prin Rânca. De când nu o mai văzusem, localitatea cândva plină de moloz, resturi de elemente de construcție, gropi și vile în stadiul de debut, căpătase o altă înfățișare. Firește elementul de decor care schimbase fundamental imaginea stațiunii, era șoseaua proaspăt asfaltată, parte a Transalpinei, care traversează localitatea de la un capăt la altul, dinspre sud spre nord, până la poalele vârfului Păpușa. În rest, infrastructura rutieră e la fel de neglijată ca mai peste tot în România, încât pe arterele laterale, adevărate ulițe de țară, pline de gropi, pietriș, băltoace, noroi, gunoaie, trebuie să mergi doar pe jos și cu multă grijă să nu-ți scrintești cumva glezna, cu ATV-ul sau cu vreum bolid 4x4, dacă-ți dă mâna.

Am străbătut și noi un astfel de drum păzit de haite de câini vagabonzi, din fericire pașnici și bucuroși de oaspeți, îndreptându-ne spre o bisericuță de lemn pe care o zărisem de pe terasa camerei noastre de la pensiune. După ce ne-am delectat cu imaginea atât de colorată și diversă a caselor de vacanță ce mărgineau acel drum, iar eu mi-am completat colecția de vile imortalizate foto de-a lungul timpului, am ajuns la bisericuța cu pricina. Părea un loc părăsit, în care nu mai călcase de multă vreme picior de creștin, într-atât era de crescută iarba din curte (mai sus de genunchi). Nici măcar cărarea de acces în pridvor nu se mai zărea, iar cele câteva mese pentru parastase păreau în stare de demolare. Bisericuța de lemn, foarte mică și stingheră, flutura însă cu mândrie, la înălțimea turlei, două drapele mici în culorile României. Ușile erau încuiate, iar obloanele obturau vederea în interior, așa încât nu ne-a rămas decât să facem cale întoarsă. Am aflat mai târziu de la gazda noastră că este singura biserică din Rânca, dar că prestația preotului paroh lasă în multe privințe de dorit. Cum bine spune un proverb românesc, omul sfințește locul! Căci aici nu se mai poate imputa autorităților că nu s-au implicat. De altfel, aproape la fiecare pas în Rânca, descoperi cu mâhnire că spiritul gospodăresc nu prea îi caracterizează pe cei ce și-au construit case pe aici, parcă toți așteaptă să vină altcineva, oricine, să le curețe molozul rămas de la construcție, să aranjeze niște straturi de flori, gazonul sau aleile, să definitiveze finisajul fațadelor, să stivuiască buștenii sortiți încălzirii pe timp de iarnă, să vopsească gardurile.

Acest periplu ne-a întărit părerea că exceptând perioada de iarnă, când sporturile hibernale fac din Rânca o adevărată atracție pentru iubitorii de mișcare din zonă și nu numai, vara, în această stațiune nu prea ai ce face, în afară de a lenevi sau dacă vă place mai mult expresia, a te relaxa deplin în vreo pensiune, a mânca și a face plimbări nevinovate de-a lungul șoselei principale. Fac excepție desigur grupurile de sportivi aflați în vreun cantonament sau cele de călători cu rucsacul în spate, dispuși să exploreze și să escaladeze traseele montane din zonă. Întrucât nu pot nega că multe s-au schimbat în bine în ultimii ani la Rânca, este de așteptat că lucrurile vor evolua la fel și că în maxim două decenii ne vom putea mândri cu o stațiune de odihnă și agrement extrem de atractivă în toate sezoanele și pentru toate categoriile de turiști.

Innoptând la Rînca, noaptea s-a dovedit a fi puțin încurajatoare pentru continuarea drumului nostru a doua zi. A fost o noapte neagră în exces, căci la Rânca nu există iluminat stradal nocturn, iar cerul din nou acoperit de nori a întunecat și mai mult atmosfera. Mai de aproape sau mai din depărtări răsuna ecoul tunetelor, iar din când în când, panglicile înflăcărate ale fulgerelor desenau pe cerul întunecat al nopții dantele scântâietoare de lumină.

Ne propusesem chiar să mai lâncezim o zi la Rânca, în așteptarea unui timp mai favorabil traversării munților. Din fericire, dimineața ne-a dezvăluit o panoramă înconjurătoare cu adevărat încântătoare, cu cer complet senin și cu promisiunea unei zile perfecte. Era timpul să pornim la drum!

De la Rânca, șoseaua proaspăt asfaltată urcă continuu până la Pasul Urdele, escaladând muntele de la altitudinea de 1545 m, la 2145m. Lăsăm în urmă imaginea stațiunii și depășim pe rând vârfurile Păpușa de Jos și Păpușa de Sus, până în punctul cel mai înalt al traseului – Pasul Urdele, unde facem un popas pe marginea șoselei pentru a ne bucura de frumusețea panoramei. Bate un vânt puternic și rece, dar beția peisajului ne face să-l ignorăm cu totul: suntem parcă pe un piedestal și lumea întreagă se rotește în jurul nostru într-un carusel de culori și forme.

Drumul continuă cu o ușoară coborâre până la Izvorul Urdele (1973 m), apoi urcă din nou la 2103 m-Pasul Muntinu, unde mai facem un popas. Nu încetăm să ne extaziem în fața acestei desăvârșite frumuseți: pajiști alpine de jur împrejur, un mic lac glaciar sclipitor în hăul prăpastiei, o turmă de oi abia zărită pe povârnișul muntelui, roci metalifere strălucitoare de-a lungul drumului, stânci albe desenând o coastă abruptă de munte și panglica impecabilă a șoselei întinsă până departe spre orizont.

Citisem undeva, pe un forum, părerea unui călător pe acest drum, cum că dacă Transfăgărășanul ar merita nota 9 pentru frumusețe și peisaj spectaculos, atunci Transalpina ar merita cu prisosință nota 10+! Ei bine, aflându-mă și eu acolo, în acele momente am simțit la fel. E adevărat că apoi, întorcându-ne acasă pe Transfăgărășan, impresia mi s-a mai domolit și am acceptat la rându-mi părerea celorlalți tovarăși de călătorie, cum că fiecare dintre cele două mari magistrale montane ale României, are ceva unic și inedit de oferit călătorilor, ceva care le diferențiază, dar le și face cele mai spectaculoare căi rutiere accesibile turiștilor, încât nu poți să stabilești nicio ierarhie.

De la Pasul Muntinu până la Obârșia Lotrului drumul coboară pe o diferență de nivel de aproape 800m. Deși ai putea crede că e o coborâre abruptă, adevărul e că distanța de cca. 16 km dintre aceste două puncte de reper se face domol și fără riscuri. De altfel, întregul drum mi s-a părut ușor abordabil cu orice fel de autoturism, pentru faptul că șoseaua, cu puține excepții, nu este amplasată în imediata vecinătate a prăpastiilor, pantele și curbele nu sunt amețitoare, iar vasta întindere a pajiștilor alpine din jur îți dă un adevărat sentiment de siguranță.

Deși citisem pe site-ul oficial că pe acest ultim parcurs există o zonă încă neasfaltată de cca 1 km, am avut surpriza să descoperim că între timp se desăvârșise asfaltarea și pe acest segment, așa cum de altfel s-a întâmplat și în toate celelalte porțiuni de drum semnalizate pe hartă ca fiind în curs de amenajare. Adevărul este că de-a lungul întregului traseu, am întâlnit doar câteva porțiuni în lucru, fiecare nu mai lungi de 50-100 m și oricum ușor de traversat, pentru simplul motiv că erau deja pregătite pentru turnarea asfaltului. Asta nu înseamnă că lucrarea a fost pe deplin desăvârșită, pe Transalpina mai este mult de lucru pentru consolidarea versanților din vecinătatea căii rutiere, construirea parapeților de protecție, îndepărtarea pietrișului și pe unele porțiuni chiar a vegetației, semnalizarea corespunzătoare a circulației, în special pe carosabil.

La Obârșia Lotrului am făcut un scurt popas. Am redescoperit locul la fel de anost, prăfuit și sordid ca la ultima noastră trecere din urmă cu patru ani. Nimic nou pe aici, în afara unei balastiere de pietriș și nisip, care poluează din plin aerul tipic de conifere. Trafic de utilaje grele în toate cele patru direcții: spre Rânca, spre Petroșani, spre Vidra și spre Șugag. Probabil transportă materiale de construcție pentru drumuri, ne bucurăm noi, sperând că la următoarea trecere pe aici vom zburda fără teamă pe serpentine!

Oferta de cazare ne pare că a rămas și ea la fel: o cabană prăfuită și un camping de căsuțe cu lenjerie veche parcă din vremea războiului. Doamne, ce noroc cu potopul tău, că datorită lui am înnoptat omenește la Rânca!

Pornim mai departe! Drumul urcă ușor până la Pasul Tartarău (1714 m) printr-o încântătoare pădure de brazi care mărginește șoseaua de-o parte și alta. Apoi începem să coborâm pe nesimțite și ajungem curând la lacul Oașa, un lac de acumulare artificial. La coada lui mai facem un scurt popas, căci e păcat să nu imortalizăm priveliștea fumoasă și culoarea de un albastru profund a apei.

Mai mergem puțin de-a lungul lacului și ajungem îndată la Barajul Oașa. Oprim și aici, în vecinătatea unui SUV al cărui echipament este completat de câteva biciclete și o barcă pneumatică: aflăm că sunt patru tineri polonezi porniți în exporarea Carpaților românești. Motivul acestei alegeri? ”Este o zonă mai puțin cunoscută și lipsită complet de interdicții de acces! ”

Barajul Oașa este unul de arocamente. Așa se face că pe partea lacului construcția este betonată, iar pe cealaltă parte arată ca un povârniș abrupt cotropit de o vegetație deasă și viguroasă. Timpul a marcat profund această construcție, măcinând pe alocuri betonul și făcând loc chiar la nivelul superior unor adevărate rigole de margarete și alte flori sălbatice, prinse cu grație între numeroasele crăpături.

Traversînd barajul, la celălat capăt, un panou publicitar ne informează că ramnificația drumului spre stânga merge spre domeniul schiabil Șureanu, aflat la o distanță de 18 km, pe timp de iarnă un adevărat paradis oferit iubitorilor de sporturi hibernale. Noi însă o apucăm spre dreapta, îndreptându-ne către lacul și barajul Tău.

Coborâm pe nesimțite, deși drumul este intens circulat de utilaje grele pentru transportul lemnului. Judecând după frecvența și încărcătura lor, se pare că prin zonă se defrișează la greu!

La baraj oprim vreme de 10 minute. Admirăm silueta zveltă a construcției în arc convex, foarte asemănătoare barajului de la Vidraru și apreciem de această dată starea de conservare foarte bună. Poate pentru că este mai adânc și mai mic ca suprafață, iar malurile sale sunt adumbritre din belșug de vegetație înaltă care se oglindește în apă, lacul Tău are o culoare verde închis, deosebindu-se astfel și la acest capitol de lacul Oașa, cel cu ape albastre.

Este momentul să cerem câteva informații utile continuării traseului, pentru că vom ajunge curând în Șugag și de acolo Transalpina poate urma două direcții: spre stânga către Sebeș, sau spre dreapta, către Sibiu. Profităm de bunăvoința câtorva lucrători silvici ce se răcoreau cu o bere la masa unei cabane aflate chiar lângă baraj și aflăm că drumul spre Sebeș nu e asfaltat și într-o stare destul de precară. Oftăm cu regret, căci pe acel parcurs se află câteva cetăți dacice pe care ne-ar fi plăcut să le cunoaștem (Săsciori, Căpâlna, Cugir), iar mai departe, o incursiune în capitala transilvană a românilor, Alba Iulia, ar fi încununat la superlativ micul nostru circuit.

Starea prevestită a drumului ne determină să alegem drumul spre dreapta, menținând așadar traseul propus încă de la plecare: Dobra-Jina-Poiana Sibiului-Săliștea Sibiului-ieșire în drumul European E81-Sibiu. Din păcate și acest traseu include o porțiune de drum neasfalat, pe o distanță de cca. 5 km între Dobra și Jina. Porțiunea ni s-a părut însă cu mult mai lungă, pentru că drumul e cu adevărat anevoios: un drum de macadam în pantă pronunțată, cu numeroase serpentine și curbe în ac de păr, destul de îngust pe unele porțiuni, învăluit în praf datorită mijloacelor de transport silvic ce-l străbat în ambele sensuri. Traversând munții Cibinului, această șosea nu lasă nicio fereastră deschisă spre orizont, pădurea însoțindu-l pe tot parcursul pe ambele părți. Ca urmare, nu te poți bucura de vreo priveliște deosebită.

Pe partea cealaltă a versantului, orizontul se deschide din ce în ce mai mult, dezvăluind privirii, pe rând, într-o adevărată unduire de coline verzi, acea salbă de sate pitorești din Mărginimea Sibiului: Poiana, Tilișca, Săliștea. Toate au același aer de comunitate trăind în propria intimidate, cu case și curți închise între ziduri înalte, cu porți masive frumos ornamentate cu motive populare, străzi înguste lipsite de trotuare, pe care dacă am zărit două - trei mașini parcate cât mai discret, fântâni sătești sub însemne creștine, oferind trecătorului însetat apă rece și proaspătă, localnici care nu se sfiesc să mai poarte pălării de pai și straie tradiționale cu motive ornamentale simple dar atât de elegante, doar în alb și negru.

Am apreciat strădania gospodarilor spre a-și pune în valoare casele, multe dintre acestea fiind proaspăt renovate și zugrăvite în culori vesele și vii. Străzile, așa înguste cum erau, aveau un farmec anume, poate și datorită aspectului pestriț oferit de plombările impecabile ale asfaltului: doar culoarea mai ștearsă sau mai vie a straturilor de bitum lăsa să se întrevadă că drumul a suferit de curând un proces de reabilitare, căci în rest totul era perfect, fără denivelările cu care aproape ne-am obișnuit după astfel de operațiuni. Despre ordine și curățenie, ce să mai spun? ! Nu am văzut gunoaie, peturi aruncate, schelete abandonate de mașini sau de alte mijloace de transport, nimic care să-ți stârnească dezgustul. Și totuși, acolo locuiesc români!

La Săliștea Sibiului însă dimensiunile spiritului gospodăresc au căpătat o nouă amplitudine. Localitatea, cu vechime atestată documentar de aproape 7 secole, este de fapt un oraș ajuns la acest statut din anul 2004, iar prin aspectul său general pe care l-am apreciat cu mult entuziasm, am înțeles că aici autoritățile locale s-au implicat cu totul în promovarea imaginii turistice a localității. Am poposit pentru o jumătate de oră în centrul orașului și am fost plăcut impresionați de parcul frumos întreținut, plin de flori și busturi ale personalităților legate de istoria locului, de clădirea încântătoare a Primăriei, de cursul amenajat al râului Săliște, traversat de poduri pline de mușcate curgătoare, într-o explozie de flori roșii, așa cum am văzut la o altă scară, doar la Lucerna, în Elveția.

Zona centrală, cunoscută drept Piața Junilor, este pusă în valoare de clădirile de patrimoniu recent renovate, care ne dezvăluie o arhitectură aristocratică și arhaică. Tot acolo am descoperit un veritabil punct de informare turistică, din păcate închis la momentul popasului nostru. Sinceră să fiu, cu prilejul informării pe internet, n-am avut șansa să accesez o pagină care să-mi dezvăluie oferta turistică cu adevărat atractivă a acestui oraș și a acestei zone. Abia acum, căutând informații mai detaliate, am conștientizat ce am ratat. Căci Săliștea Sibiului, prin oferta de pensiuni și obiective turistice, putea fi un agreabil loc de popas și de vizitat, pentru cel puțin o zi. Poate dacă punctul de informare turistică de care am pomenit mai sus ar fi fost deschis, drumul nostru s-ar fi oprit puțin și la Săliștea Sibiului…. dar nu a fost să fie așa! Rămâne pe altădată, poate cu ocazia unor sărbători tradiționale, cum ar fi ”întâlnirea Junilor din Mărginime”, căci tare mi-ar plăcea să văd cetele de colindători, să ascult colindele și să admir frumusețea costumelor populare. Nu mai puțin cunoscută este frumusețea fetelor ce le poartă, în 1906, o sălișteancă, Maria Peligrad fiind aleasă chiar Miss România!

Am pornit mai departe la drum căci era aproape ora 17, iar noi ne propusesem să înnoptăm la Ocna Sibiului. Mai aveam ceva drum până acolo, iar perspectiva de a porni în căutarea unui loc de cazare într-o stațiune aflată în vârf de sezon, începuse să ne streseze. Dar fiindcă începusem ziua ”cu dreptul”, iată că norocul nu ne-a părăsit, așa încât am sfârsit ziua în aceeași perfectă stare de armonie: drumul de o zi pe Transalpina a fost o călătorie minunată, pe care o recomand cu entuziasm tuturor! Veți avea satisfacția unor peisaje superbe, a unor locuri încă necontaminate de gunoaiele civilizației citadine și mai presus de orice, încântarea că iată, se mai schimbă câte ceva în bine și pe la noi!

Până la a porni cu adevărat la drum, vă recomand o plimbare vituală cu adevărat reușită, de la Rânca până la Pasul Urdele, făcând clic aici: click aici.

Vă invit de asemenea la vizionarea fotografiilor care sper eu, ilustrează din plin fiecare pas al acestei călătorii. Binecuvântată fie epoca tehnologiei foto-video digitale, după părerea mea una dintre cele mai grozave aplicații a științei zilelor noastre! Cum altfel mi-aș fi permis să-mi păstrez amintirile în atât de multe versiuni și să-mi ilustrez poveștile cu atât de mare acuratețe?!

---

VIZUALIZĂRI: 32182 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI