Singur pe Poteca Dracului

TIPĂREȘTE

Pornesti spre Ranca, stiind ca este o viitoare statiune turistica, stiind ca, desi este luna mai, acolo e frig, stiind ca este situata pe o sosea intre Oltenia si Ardeal mai putin cunoscuta, Transalpina.

Ai mai colindat muntii, esti obisnuit si chiar iti place sa simti forta centrifuga atunci cand intri in curbele stranse, ac de par, pe care preferi sa le iei un pic mai tare, sa turezi motorul catre cifre mari, sa franezi in scurt, sa pornesti din nou in tromba catre urmatoarea si in tot acest timp sa admiri verdele peisajului ce te inconjoara. Asta daca nu esti limitat de cateva mari obstacole: Logan 1.4, sotie cu inima la gat si copil cu un rau subit de miscare.

Asta e, faci si tu ce poti, limitele nu le poti depasi momentan, astepti zile mai bune.

Sa ajungi pe cea mai inalta sosea din tara este simplu cand vii din Sudul Carpatilor Meridionali, totul e sa gasesti Novaci-ul, intre Ramnicu Valcea si Targu Jiu, un orasel placut de munte, cu case frumoase, drumuri bune, vecinatati pitoresti si oameni de isprava. Se zice ca oamenii din aceste locuri sunt de fapt de dincolo de munti, din partea Sibiului, alungati fiind de vremurile grele in care erau siliti sa-si lepede credinta si sa fie catolicizati pentru a fi mai usor de influentat de catre grofi. Au lasat totul in urma, au pastrat doar credinta si au trecut muntii, asezandu-se prin aceste locuri de sub muntii Olteniei, unde li se mai zice si ungureni. Se deosebesc prin buna-dispozitie, indeletniciri pastorale si porturi populare.

Deja din Novaci incepe urcusul pe Transalpina, sosea cu rang de Drum National, cu toate ca asfaltul nu l-a cunoscut decat de curand, pana acum fiind un drum de piatra, acum e neteda precum untul pe paine. Urcusul e destul de abrupt, sunt portiuni cand nu ridici pedala de la podea, curbele se succeda armonios, peisajul este de vis. Urechile incep sa se infunde datorita modificarii rapide a presiunii, deja ai doua popasuri pentru aer curat, copilului nu-i plac astfel de modificari, dar gasesti usor locuri de refugiu unde sa opresti si sa admiri valea minunata.

Admirabil la aceasta sosea este trecerea in revista a tuturor straturilor de vegetatie ce se regasesc in cartile de cunostinte ale naturii: jos, la Novaci sunt, pe langa fanetele si livezile localnicilor, padurici si palcuri de salcami, urcand, gasesti padurile semete de foioase, cu fagi si stejari seculari ce se apleaca peste drum, urcand mai mult, intri in stratul de rasinoase, falnici molizi si brazi strajuiesc drumul si te ghideaza spre pajistile alpine, de un verde-galbui murdar si presarat cu stanci, care te anunta ca deja ai ajuns la altitudini unde temperaturile sunt scazute.

Acestea le-am banuit mai mult noi, cand am urcat pe Transalpina, catre Ranca. Inca de la padurile de foiase ne-am pierdut ca magarul in... nori. Era o patura groasa de nori gri si imbibati cu apa de rezemai bicicleta pe ei.

Mergeam cu a doua si pedala calcata la maxim, probabil motorul urla, dar urechile imi erau atat de infundate, incat nu imi dadeam seama daca mai merge radio sau nu, iar cand am realizat ca nu mai vad decat pana la 10 metri in fata masinii, am avut impresia ca mi s-au infundat si ochii!

Marcaj - ciu-ciu, vizibilitate ciu-ciu, peisaj, nici nu se pune problema, ce viteza si vant in freza, ca ma gandeam ca daca Ranca nu e aproape de sosea, trecem de ea si mergem spre Sibiu. Cum ma gandeam eu asa in fata mi-a aparut un mastodont de otel nesemnalizat de nici un fel ce zacea nepasator pe mijlocul soselei. Mi-a fost mai greu sa pornesc din nou decat sa franez, asa de mare era inclinatia urcusului. Dupa asta am fost si mai chinuit de pacla de nori ce invaluia muntele, mai ales ca trebuia sa fiu atent la multimea de utilaje care se cam indesisera pe drum. Mi-am adus aminte de un sfat pe care il considerasem idiot: mi-am pus ochelarii de soare la ochi. Surprinzator rezultat, ori vedeam mai bine, ori nu-mi mai simteam ochii asaltati de lumina difuza ce venea din toate directiile.

In sfarsit am ajuns si la intrarea in Ranca, unde norii erau mai dispersati, urmand parca doua trasee printre munti ce lasau asezarea sa se desluseasca, cat sa putem gasi si noi cladirea verde din visurile oricarui membru-concurent al AFA: Pensiunea Valea Mariei.

Coborarea de la Ranca spre Novaci - fortata de lipsa de alternative la televizor, palavragit in restaurantul de la Valea Mariei si plimbari scurte prin ploaie si cateodata si lapovita - a fost o alta experienta ciudata, la un moment dat franele masinii incepand sa se supraincalzeasca si sa degaje miros de ferodou. Pentru acesta am primit leac de Adelin Maria, gazda noastra primitoare, oltean de prin partile locului, priceput la multe: la inceperea coborarii, cuplezi treapta a doua si o lasi asa pana intri in Novaci.

Totusi, mie, mare degustator de cascadorii auto, profesionist in simulatoare PC gen Need for Speed, sa stau atat de cuminte in vecinatatea celei mai inalte sosele din tara, cu un desen atat de frumos, cu asfalt proaspat turnat, tinut in frau de grija de copil si teama de necunoscut pe care o simtisem cand urcam bajbaind prin nori catre Ranca, parca nu-mi statea bine, asa ca am facut eu ce-am facut si am gasit o portita de a scapa si de a umbla dezlegat prin creierii muntilor oltenesti, cautand apa plata: Pai noi avem apa de izvor cu analize care atesta ca este mai buna decat apa plata imbuteliata, zice Alina, fata buna la toate de la pensiune, dar ii fac un gest sugestiv cu degetul la gura si isi vede de treaba. Ce-o fi zis, saraca, mofturosi mai sunt astia de la Slobozia.

Asadar, ma urc in masina si plec sa caut, chipurile, un magazin, ghidat fiind mai incolo, la vreo cinci minute pe sosea, in sus. Cu ce-o fi mers Alina de a ajuns in cinci minute pana acolo, nu stiu, ca eu cu masina am facut vreo trei minute. Dar nu te pui cu astia de la munte... Spre marea mea "dezamagire", din sosea se vedea pe usa magazinului un lacat atat de mare ca puteai citi "made in china" pe el de la 10 metri. Atunci am pornit si eu sa vad imprejurimile: am luat-o catre Obarsia Lotrului, eram singur in masina, puteam merge mai la trap, sa simt si eu traseul, pe Drumul Regelui (un fel de autostrada suspendata a lui Oprescu, macar regele a apucat sa-i taie panglica).

Si da-i si urca pe soseaua proaspata si nivelata ca-n palma, urcus pieptis, dar cu alt curaj ii dai branci prin curbele alea stranse cand stii ca n-ai fameleonul in spate. Am mers cativa kilometri buni, din punct de vedere al sofatului am avut ceva senzatii placute, norii insa nu m-au lasat sa vad mai nimic din peisajele pe care le banuiam fantastice. Nu stiu pana unde am ajuns, am cautat un loc cu destula vizibilitate cat sa ma incumet ca intorc rapid si dupa cateva minute intram din nou in Ranca.

Abia la plecarea de la Valea Mariei am reusit si noi sa ne dam seama pe unde am umblat, iesise un soare de mai mare dragul si toata valea era inundata intr-o lumina cruda. Am mers incet, bucurandu-ne de fiecare metru parcurs pe coama muntelui. Pentru prima data am observat ca la intrarea in Ranca se afla o statie meteo inalta de cateva zeci de metri pe care nu o vazusem. Era la o aruncatura de bat de Transalpina. De sus, de aici, se vedea parca intreaga Oltenie, era ca o harta in relief pe care o consultai de la inaltime, sate, rauri, paduri, toate se asterneau ca un covor sub privirile noastre incantate.

Parca ne parea rau ca plecam, dar hotararea era luata. Poate cand va fi asfaltata 100%, poate cand copilul va mai creste si nu va mai avea probleme cu raul de miscare, poate cand ni se va mai face dor prea tare de Ranca si de familia Maria si de deserturile lui tanti Ani, poate cand Ranca nu va mai arata ca un cartier irakian dupa bombardament...

---

VIZUALIZĂRI: 2899 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI