La ocna, la racoare, frigu' are cautare... [Salina Ocnele Mari]

TIPĂREȘTE

Zaduf, canicula, zapusala... Inceput de Cuptor cu temperaturi de peste 30 de grade... Unde ne putem ascunde ca sa uitam de intelesul acestor cuvinte? La strand ar fi bine, dar tot disconfort este cand ies din apa. Parca m-ar tenta o „vajaiala” pana la Obarsia Lotrului, dar pana acolo as fierbe la foc mic, iar binefacerile naturii sub forma racoritoare nu le-as mai percepe in deplinatatea simtirilor, alterate de drumul prea lung. Ce ar mai fi pe aproape care sa raspunda la dorinta avida de racoare? Bien sûr, salina de la Ocnele Mari.

Nu ar prima data cand as vizita-o, acum am o cu totul alta motivatie, nascuta din suferinta „arzatoare” a soarelui de iulie. Paradoxal, pentru a te putea bucura de placerile oferite de salina, ai nevoie de toale groase. Bunaoara, am pus la rucsac pulovere si fesuri. Am pornit din Ramnic pe la 9, stiind ca este o ora potrivita. Inghesuiala apare dupa 10 jumate. Pana la Ocnele Mari faci vreo 15 minute pe directia Ramnicu Valcea - Horezu, unde o placuta indicatoare te indeamna catre micuta statiune balneo. Apoi am tinut drumul drept, pana cand o sageata ne-a „impins” catre mina de sare. Traversaram paraul sarat si am descins in curtea exploatarii de sare. Un angajat echipat cu vesta specifica ne-a indrumat sa parcam masina, in rand cu celelalte, deja asezate la gard.

O imbulzeala tipica anilor '80 ne astepta la procurarea de bilete. Ne-am asezat modesti, caliti in anii de trista amintire, la coada. Coada avansa cu viteza de melc la Marathon, intarziat motivat de cate un amator de vreo 10 bilete, altul de abonament pe vreo saptamana... Incet, dar sigur am ajuns si noi la ghiseu. Mai ca-mi venea sa intru in pielea personajului din Caragiale si sa-i zic fetiscanei de la casa: „Fiti draguta, daca nu va suparati, un pahar cu apa va rog!” Am cerut insa biletele, de adulti 14 lei bucata, aia mici au intrat 2 pe suma asta. Cu biletele la vedere ne-am pozitionat la sora primei cozi, una mai dihai, pentru a urca in microbuz. Accesul in salina se face in mod exclusiv cu autocarele si microbuzele intreprinderii de exploatare. Mijloacele de transport, la ora la care noi faceam plimbarea erau destule.

Cu toate astea, tributari unui comportament de turma dusa la abator, am fost inghesuiti in microbuz si „aruncati” spre genune. Modest, am incercat sa-i transmit soferului printr-o paralela verbala ceva dintre procedeul asezarii sardelelor la conserva si transportul de persoane pe ruta Rm.Valcea-Dragasani la matineu, cunoscatorii navetei pe aceasta directie stiu ce vreau sa spun. Omu’ a prins ideea si plin de concesiune, a strigat fara microfon: „ Nu va-nghesuiti, sunt masini destule, puteti urca in urmatoarea”, masina care astepta sa vina la peron. Pas de s-a dat careva jos sa urce in alta masina. Asezati cuminti pe scaune, am ignorat viermuiala de pe interval, cu toate neajunsurile traduse in rucsaci si papornite de gospodine rezemate concesiv in ceafa mea sau pe umar. Am pornit-o pe drumul sinuos al ocnasilor de altadata, intr-un mijloc de transport diferit si modern fata de al acestora, catre borta nascatoare de sare gema.

La vreo 1300 m parcursi si vreo 29 m diferenta de nivel fata de intrare, microbuzul s-a oprit. I-am lasat pe toti sa coboare, apoi fara aglomeratie, am descins si noi. Prima senzatie care te intampina este de natura odorifica. Un „parfum” ascutit mi-a traznit fosele nazale mai ceva ca Olinthul recent ascuns de pe piata farmaceutica. Initiat de experientele precedente, stiam ca acesta este mirosul pur al sarii geme, asemanator sosetelor supraelastice purtate in bascheti de cauciuc, expuse dupa doua reprize de aruncat la cos.

Mirosul dureaza 10-15 secunde doar pana patrunzi pe usa imensa in complexul destinat turistilor. Turma turistica se dispersa cu timiditate regizata parca de cineva din straturile inalte ale galeriei, catre strafundurile enormei vizuini. Noi, constienti de „binefacerile” salinei si avand in minte tot timpul conceptul delimitarii de grup ca laitmotiv, ne-am asezat pe bancutele din apropierea usii. Motivul era unul intemeiat. Obraznicia hainelor subtiri de vara trebuia pedepsita. Unele jilave, altele uscate au fost ingramadite pe fundul rucsacului, luand locul „grosoteniilor” de lana sau melana pe care le-am scos pentru ale imbraca. Intafasati ca mumiile, erau doar 13-15 grade C in atmosfera, sub privirile ironice ale „bobocilor” veniti pentru prima data intr-o astfel de locatie(care erau imbracati normal pentru afara, cu pantaloni scurti si maieuri imprimate de tractoriste - era sa zic impregnate, dar nu greseam prea mult ca emanau ceva si astea -, cu sandale decupate, cu degetele revarsate zgariind podeaua de sare), am pornit spre relaxare.

Narile le-am setat pe deschidere maxima, permitand ionilor negativi sa ne arate virtutiile terapiei cu clorura de sodiu prizata. Gherete si chioscuri cu suveniruri ies la asalt inca de la primii pasi. Le-am „tras” vreo doua trei fotografii si le-am mai linistit, preturile practicate sunt destul de mari, avand adaos de 100%. Singura avertizare pe care am retinut-o avea un continut sec „Supravegheati copiii” (cum se vede si in poza) si atat, subliminal cortexul a inregistrat si restul mesajului ascuns : „Tineti-va la copii sa nu ceara ceva din produsele noastre, sunt extrem de scumpe si cu influente negative in sinusoida cererii pe piata minelor de sare”.

Traseul e destul de simplu de urmat. Fata de precedenta vizita, am remarcat o imbunatatire a modului cum se prezinta si se ofera intregul cadru salin. Parcurgand traseul, remarci diversele spatii amenajate cu scopuri precise. Pe dreapta, in a treia deschidere din peretele salin, este cinematograful. Aici rula o productie animata, unde pe un ecran imens, Mowgli in suspensorii franjurati se lafaia, fara nici un fior de frig, pe o liana din „Cartea Junglei”. Vreo doi-trei temerari cinefili, spargeau seminte avand turturi in colturile gurii. Sezutul in loc e boala curata, iar un film de doua ore vizionat aici cu pasiune , iti asigura efectuarea unor „trageri la tinta fixa” cu seringi cu antibiotice de 5 sau de 10, la partea dorsala , in functie de gradul de expunere la microbul cinefil. Am uschit-o instinctiv de la cinema, a mica ma indemna sa stam sa-l vedem pe Puiul de Om cum se lupta constitutional sau nu cu Baghera, insa nici o Curte Constitutionala a Marii Saline dintre Ocne nu ar fi reusit sa ma convinga de justetea motivatiilor eroilor din pelicula cu aspecte contemporane.

Am trecut mai departe si am poposit intr-o asa numita „Sala de relaxare”, singurul element de stres de aici era pretul, unde pentru nici 200 de mii lei vechi puteai beneficia de moliciune unor sezlonguri de ratan, tapetate cu perne de burete, citind ziarele la lumina de neon. Daca sezlongul ar fi creat disconfort, cateva hamace asezate langa niste cactusi artificiali v-ar fi dat senzatia de tarantule asezate la odihna. Gazdele au plusat in continuare, oferind si a treia posibilitate de lafaiala trandava. Undeva in obscuritatea „Salii de relaxare”, se afla amenajat un ministudio cinematografic, unde poti viziona, de data asta pe fotolii foarte moi, diverse productii cinematografice pentru adulti - numai filme de groaza, daca nu ma insel rula „Sfera” din 1998 cu Dustin Hoffman. Proiectorul nu reusa sa convinga nici un vizitator sa ia loc pe comodele fotolii. Tot acest salon de relaxare era deservit de o domnisoara foarte draguta, care zambea provocator cu subintelesuri lascive, potrivite ministudioului de cinema. Monitorizat atent de mica mea insotitoare, am plecat spre alte orizonturi de galerie.

Pacatele comise la nivel de constiinta au fost repede spalate atunci cand lacasul religios ne-a iesit in cale. Spasit am patruns in bisericuta, mi-am facut semnul crucii de trei ori, dupa care am aprins o lumanare in locul amenajat special. Cu sufletul curat si constiinta usurata, am purces mai departe. Dintr-o galerie centrala aflata in fata bisericutii se deschid cateva galerii mai micute, cu diverse destinatii: Lacul Sarat e pe stanga, mesele de ping-pong pe dreapta, iar pe mijloc se continua traseul catre o alta raspantie.

De aici, deschiderile sunt mai numeroase, chiar mai largi. Inaltimea camerelor creste pana la 8 m. Undeva pe stanga, se afla un loc de joaca pentru copiii din categoria celor de 3-6 ani, cu lopetele, galetuse si nisip de salina faramitat de utilajele minerilor, bogat in cristale de sare. Grija mare a parintilor consta in faptul ca daca aia mici baga in gura nisip, exista riscul sa le dea-n gust, adica sa le placa. O casuta a piticilor, dar din stuf si paie, completeaza acest decor al copilariei, asezonat cu 7 pitici care numai cu cei din Fratii Grimm nu seamana. Mai incolo, se arata locurile de joaca pentru cei cu varsta mai marisoara. Apar pista de karturi si terenul cu saltele de topaiala unde pretul se raporteaza la sfertul orar, adica 5 lei/15 minute. Subscriu voios si las odrasla sa se zbantuie. Dupa exercitiile de acrobatie saltareata, ma las tras mai departe de firul „povestii” saline.

Undeva la mijlocul intregii galerii vizitabile se afla un pavilion pe roti transformat in WC public. Oripilat de la precedenta vizita, nu m-am apropiat, nici nu aveam motive. Am intrebat-o pe junioare daca are ceva trebuinte. N-avea asa ca am trecut mai departe spre partea de mina care n-a fost deschisa la inaugurare. Astfel, am dat de terenul de baschet(inchiriatul era 20 lei ora), terenurile de badminton (10 lei ora), alte mese de tenis mai bune calitativ decat primele, dar cam inghesuite si improprii pentru cei care stapanesc cu maiestrie tehnica in domeniu.

Undeva, foarte pompos, un portal din lemn lucrat , permite intrarea in Sala de fitness. Aici se poate obosi deliberat, pana la epuizare (chiar nervoasa) cu ajutorul unor steppere. Sunt singurele aparate care se afla in sala de fitness. Bineinteles ca ora prea matinala si ziua crestineasca de repaos, nu au adus nici o amatoare plina de fit(e)ness. Neavand ce viziona, am plecat mai departe, ajungand si la capatul vizitabil al salinei.

Aici, ca o incoronare a intregii opere, ortacii au asezat strategic crama si restaurantul. Vinurile de Vanju Mare si de Recas asteapta dionisiac potentiali amatori de prefacute libatii. Crama este piesa de rezistenta a intregii Saline, mesele si scaunele sub forma de antale si butoiase te indeamna la petrecere. Frigul din salina accentueaza starea de somnolenta si dorinta de a soarbe din licorile lui Bacchus. „Covrigul” din parcare te trezeste la realitate si iti trimte impulsuri nervoase catre centri gandirii de maniera unei viitoare vizite cu sofer de sacrificiu, altul decat mine. Din crama bogat accesorizata, se deschide o intrare intr-o asa numita eufemistic „Sala de evenimente festive”, tradusa in popor ca loc de chiolhan, ferit de ochii lumii. Trecerea catre restaurant se face din crama pe niste trepte cam periculoase daca ai „gustat” ceva mai mult din vinaturi. Pentru siguranta, se iese pe usa sub forma de antal, se face la dreapta si se accede in restaurant pe sub porticul din lemn montat cu gust. Preturile parca ar fi de anti-dumping, protectioniste fata de o concurenta nevazuta. Fiecare are ceva la traista si nu tine cont de recomandarea restrictiva din aviz cu privire de consumul de alimente si bauturi necomercializate la ei. Plini de invataminte, ne-am asezat la coada si am solicitat o ciorba de perisoare. Nu aveau decat de burta, de pui si de vacuta. Nu am vrut niciuna, acasa ma astepta ciolanul cu fasole.

I-am luat mezinei o prajitura si un granini de portocale. Am stat la o masa libera, nici aici nu se inghesuiau clientii, cativa dintre ei preferand sa stea la masa rotunda din mijloc, montata sub forma de bar, cu scaune inalte. Se cam lasase frigul, nasurile noastre racisera. Asta era semnul ca organismele noastre dadeau semne vadite de slabiciune, fiind gata de „dospire” la hibernat sau de luat talpasita catre lumina zilei preacalduraose. Am iutit pasul si am ajuns repede la iesire, privirile ironice de la inceput ale indraznetilor sumar imbracati, s-au transformat in admiratii hraparete la jerseele si caciulile noastre. Pieile lor erau de culori terne, iar ochii le tradau suferinta. „Experienta te invata”, spune un dicton latin, are atata aplicabilitate acum. Aproape de iesire, sunt cateva placute sau afise cu istoricul salinei. M-a impresionat cel legat de marele nostru ganditor Petre Tutea, fost ocnas politic, inchis aici in regimul de trista teroare. Le-am fotografiat si le voi posta.

La iesire, stewardul (ortacul de serviciu) facea anuntul ca nava (autocarul) care pleaca catre peronul de sus mai are cateva locuri libere. Am urcat in masina si am plecat catre luminita tunelului. Tunelul este stramt, practic nu incap doua autocare unul pe langa altul, iar lumina artificiala tine pana cand, izbavitor soarele ne orbeste, semn ca distractia s-a incheiat.

---

VIZUALIZĂRI: 3350 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI