Cu jeepul prin Sahara – un canion, o oază montană, safari şi... Star Wars

TIPĂREȘTE

După scurta plimbare foarte matinală pe Chott el Jerid –cel mai mare lac sărat din Sahara, aproape secat la început de iunie, dar care totuşi ne-a delectat cu mai multe ochiuri de apă în culorile curcubeului, predominând nuanţele de roz şi portocaliu, am revenit la autocar şi ne-am continuat drumul spre Tozeur pe şoseaua modernă P16 care traversează marele lac sărat pe direcţia sud-est nord-vest.

Urma aventura zilei aşteptată cu nerăbdare şi emoţie de fiecare dintre participanţi. După cum povesteam în articolul despre plimbarea cu cămilele prin deşert, pe parcursul excursiei opţionale de două zile în Sahara ghidul ne-a propus alte două excursii opţionale (opţionale în opţionale :D), respectiv plimbarea cu cămilele şi plimbarea cu jeepurile –un fel de safari pe o parte din traseul raliului Paris-Dakar, la un cost suplimentar de 20 euro de persoană fiecare excursie luată separat sau, mai avantajos, la 30 euro de persoană dacă optam pentru ambele la pachet. În pofida temerilor legate de ambele opţionale, nu puteam rata oferta de una + a doua la jumătate de preţ :D şi am luat întreg pachetul.

Însă în acel moment nici măcar nu ştiam ce mă aşteaptă. Din spusele ghidului tunisian eu înţelesesem că este vorba doar de un simplu safari cu jeep şi de o vizită la platourile unde s-au filmat câteva episoade din faimoasa serie Războiul Stelelor. Fugisem eu până atunci de safari în deşert şi în Dubai şi în Egipt, dar acum nu mai aveam încotro şi, cam cu jumătate de gură, am acceptat să merg, făcându-mi curaj singură precum găina înainte de tăiere :D, iniţial cu gândul că-mi voi dezamăgi soţul, mult mai curajos decât mine şi care chiar îşi dorea aşa ceva, apoi cu gândul că m-aş plictisi cumplit aşteptând grupul într-un mic orăşel. Mă felicit singură (ce modestă sunt!) pentru alegerea făcută, pentru că sigur aş fi regretat teribil dacă ratam această experienţă.

Încă dinainte de a ajunge la Tozeur, ghidul a început repartizarea noastră pe maşini, în grupuri de câte şase persoane. Am profitat de faptul că Walid era o cunoştinţă mai veche a mea, pentru că ne fusese ghid şi în urmă cu patru ani în excursiile făcute în Dubai, şi i-am spus pe un ton ferm că vreau să stau în jeep în faţă lângă şofer, mai ales din cauză că am rău de mişcare şi nu ştiu cum voi suporta aventura offroad. Nu minţeam cu nimic. Şi la achiziţionarea excursiei am solicitat şi primit locuri în faţă în autocar, pe prima banchetă din spatele şoferului. Ceilalţi din micul grup de 6 m-au cam invidiat pentru locul privilegiat, dar au trebuit să accepte situaţia. Chiar şi soţul meu îşi dorea acelaşi loc, motivând că oricum eu voi închide ochii şi voi urla nonstop (ceea ce nu s-a întâmplat, pe cuvânt), aşa că puteam să stau oriunde, în timp ce el dorea să poată filma şi savura traseul.

Ajunşi în Tozeur am coborât din autocar şi ne-am urcat în maşinile de teren care ne aşteptau frumos încolonate. Erau nişte Toyota Land Cruiser, ceva mai vechi şi mai obosite, dar care au făcut faţă absolut onorabil aventurii offroad, iar clima care a funcţionat perfect a constituit un mare avantaj. La ora 7 dimineaţa deja era foarte cald afară.

Hai hui prin Munţii Atlas

Am pornit la drum într-un convoi de opt maşini de teren, pentru început străbătând drumul spre Munţii Atlas, cu şosele şerpuitoare, asfaltate impecabil, cu opriri în locuri de belvedere, care ne-au permis să admirăm frumuseţea munţilor lipsiţi de orice vegetaţie, doar piatră şi atât, având încă o dată confirmarea că deşertul nu înseamnă doar imensitatea dunelor de nisip, ci şi munţii golaşi lipsiţi de viaţă, cum de altfel văzusem şi în Iordania.

După vreo jumătate de oră am oprit într-un punct de belvedere, un loc de popas în nota cu care deja ne obişnuisem, respectiv un mic magazin de unde puteam cumpăra apă rece, aici în plus am încercat şi mult lăudatul suc de palmier, o dezamăgire chiar mai mare decât ceaiul de cimbru testat la un alt popas cu o zi înainte, o altă băutură extrem de dulceagă, deloc pe gustul meu, apoi nelipsitele tarabe cu suveniruri şi deja cunoscuţii trandafiri de deşert. Cine avea nevoie putea utiliza gratuit toaletele disponibile, vai mama lor, de fapt, vai mama celor nevoiţi să le folosească în lipsa altei opţiuni.

Însă atracţia principală a acestui popas a constituit-o panorama superbă asupra canionului, numit, după spusele ghidului, „Marele Canion al Tunisiei”, având posibilitatea de a face nişte fotografii deosebit de frumoase, de a ne minuna de creaţia naturii. Ghidul ne-a tot povestit că în această zonă au fost filmate mai multe scene din Războiul Stelelor şi din filmul „The English Patient”/ „Pacientul englez”, dar eu nu mi-am adus aminte.

De aici, ne-am îndreptat spre următorul obiectiv, Chebika –cea mai frumoasă oază de munte, aflată la vreo cincizeci de kilometri de Tozeur spre vest, foarte aproape de graniţa cu Algeria. Eram puţin mai la nord de Chott el Gharsa, complet secat la data respectivă, admiram cămilele sălbatice întâlnite pe marginea drumului, care nu păreau a avea vreun stăpân, când primesc două mesaje pe telefonul mobil, primul urându-mi bun venit în Algeria şi informându-mă asupra tarifelor la care puteam comunica în roaming, foarte mari, nefiind într-o ţară din UE, dar puţin mai reduse decât cele din Tunisia :D, iar al doilea, de la MAE, mă avertiza asupra riscurilor unei călătorii în această ţară. Şoferul a râs şi ne-a arătat linia imaginară care despărţea cele două ţări, aflată nu departe de locul în care ne aflam.

Chebika –cea mai impresionantă oază montană din Tunisia

Maşinile ne-au lăsat în zona comercială de la intrare, cu mai multe cafenele şi terase, dar şi tarabe cu tot felul de produse, suveniruri, artizanat, chiar şi haine. Ghidul ne-a dat în grija unui ghid local care avea să se ocupe de noi pe durata vizitării oazei, el refugiindu-se la umbră la un ceai. Noul ghid nu ştia româneşte, explicaţiile lui au fost doar în limba engleză, însă tot striga după noi „Familia mea! ”, zorindu-i pe cei care mai întârziau la poze şi nu reuşeau să ţină pasul cu grupul. Eu însă m-am gândit intens la propria lui familie în momentele în care eram nevoită să urc pante abrupte şi şiruri interminabile de trepte într-un ritm prea alert impus de acesta :D.

Chebika este situată la poalele munţilor Djebel el Negueb şi, datorită expunerii sale la soare, este cunoscută şi drept „Qasr el Shams”—„Castelul Soarelui”. Chebika este cunoscută încă din antichitate, făcând parte vreme de aproape şapte sute de ani din provincia romană Africa, acesta constituind un avanpost roman, sub numele de „Ad Speculum”, la nord de „Ad Turres”(actuala oază Tamerza). Romanii foloseau oglinzile pentru a comunica cu alte posturi sau pentru a avertiza în cazul incursiunilor duşmanilor, Ad Speculum fiind o oprire intermediară în drumul caravanelor prin deşert care lega Tebessa (din Algeria) de Gafsa, aflat pe coasta estică a Tunisiei. Ulterior Chebika a constituit refugiu pentru triburile berbere, iar în prezent este vizitată mai ales de grupurile de turişti încântaţi să-i descopere frumuseţea nebănuită.

Plimbarea a început în urcare prin vechiul sat Chebika, distrus din cauza inundaţiilor catastrofale din anul 1969, când timp de 22 de zile consecutive a plouat torenţial, o situaţie atipică pentru Tunisia, iar acoperişurile şi o parte din pereţii caselor s-au prăbuşit. Cei care au scăpat „potopului”au clădit un nou sat mai la vale, noul Chebika numărând în prezent câteva sute de locuitori. Am avut o senzaţie puţin ciudată umblând pe străzile satului părăsit, un sat fantomă, tăcut, cu un aspect dezolant. Liniştea era întreruptă doar de declanşatoarele telefoanelor şi aparatelor de fotografiat.

Am trecut şi de satul părăsit şi am continuat să urcăm, mânaţi din urmă de ghidul arab, care nu ne-a lăsat prea mult timp pentru fotografii şi nici măcar pentru a ne trage sufletul. De sus aveam o perspectivă frumoasă asupra satului părăsit şi, mai departe, a noului sat Chebika, dar surprinzătoare avea să fie perspectiva oferită pe cealaltă parte a muntelui (de fapt, mai mult un deal), unde ni se oferea oaza în toată splendoarea ei. Tot de la înălţime întrega oază era vegheată de „oaia”pe care nu am ratat ocazia de a o fotografia.

Am urcat în şir indian şi am trecut printr-o fantă îngustă printre două stânci. Pe partea cealaltă ne-a surprins verdele viu al palmierilor uriaşi ai oazei, o pată de culoare care contrasta puternic cu restul peisajului deşertic stâncos. Am început să coborâm printre palmieri până la un lac cu apa turquaz, mai mult sau mai puţin :D, am văzut şi izvorul care alimenta cu apă oaza, am salutat broscuţele gălăgioase care ţopăiau în lac, apoi ne-am continuat drumul spre cascadă, acea cascadă pe care o tot văzusem în multe fotografii înainte de plecare. Ne-a plăcut şi cascada, deşi nu era foarte înaltă şi nici nu avea un debit prea bogat al căderii de apă, dar totuşi spectaculoasă ţinând cont de faptul că ne aflam într-o oază din deşert. Am revenit apoi la punctul de plecare pe un traseu diferit, mult mai uşor. Am avut timp să ne odihnim puţin, să bem un suc, ceai sau cafea înainte de a ne urca iar în maşini şi a porni mai departe.

Jeep Safari şi Star Wars

Nu am observat momentul în care am ieşit de pe şoseaua perfect netedă şi am intrat pe traseul de safari, până nu am început să simţim unele zdruncinături, cam ca pe străzile de la noi :D, deci eram obişnuiţi. Aventura noastră off road începuse aproape pe nesimțite. Însă maşinile rulau cu viteze de peste 100-120 km/h pe un drum acoperit parţial de nisip, din ce în ce mai mult nisip, cu ceva gropi, dar şi denivelări, încă mai putând admira vegetaţia deşertică, cele câteva tufe pitice pe lângă care treceam în viteză. Soţul meu, nerăbdător ca de obicei, a început să comenteze că de ce mergem ca pe şosea când el vrea dune, adrenalină, senzaţii tari. Nefiind o pasionată a raliurilor, recunosc că nu ştiam exact în ce constă acest traseu, mai ales că auzisem că în ultimii zece ani nici nu s-a mai desfăşurat din Europa până în Senegal, ci fusese mutat pe continentul sud american, dar văzusem în fotografii maşini de teren similare cu a noastră făcând diverse manevre printre dune în plin deşert.

Eu, care aveam o vizibilitate mult mai bună stând în faţă în dreapta şoferului, vedeam şi ce urma în scurt timp. Au apărut şi dunele aşteptate, iar eu, văzând ce „glume”fac şoferii maşinilor aflate în faţa noastră, preventiv, am înghiţit repede două pastile la foc automat, rugându-mă în gând ca nu cumva să mă fac de ruşine, dar nu cred că era nevoie. Mi-a fost bine tot drumul, m-am bucurat de traseul parcurs, am apreciat profesionalismul şoferului, am filmat şi fotografiat cât şi cum am putut în condiţiile date, m-am simţit ca într-un roller-coaster la urcarea şi coborârea de pe unele dune mai înalte sau la dunele abordate din lateral, aproape pe două roţi. Una peste alta, mie mi-a plăcut.

I-am mulţumit din suflet şoferului arab, profesionist, care a ştiut să dozeze optim adrenalina pasagerilor, fără manevre prea riscante, dar făcând traseul suficient de palpitant pentru cei ca mine. Soţul meu nu a fost la fel de mulţumit, considerând că a fost prea banal, că, vezi Doamne din cauza mea, tipul a condus mai încet şi mai prudent în comparaţie cu şoferii celorlalte maşini, dar nu este adevărat. Adesea noi am mers pe urmele lăsate de maşinile din faţa noastră, am abordat aceleaşi dune, chiar dacă cei din lateral atacau alte obstacole. O singură maşină a mers într-adevăr mai încet şi asta cel mai probabil pentru siguranţa celor doi copii aflaţi la bord, ei ajungând mereu ultimii la fiecare oprire.

Ajunşi pe o zonă ca de platou în vârful unei dune, am făcut şi prima oprire de când ne aflam în deşert, un prilej potrivit pentru hidratare, fotografii, fumat. M-am descălţat şi am păşit pe nisipul fierbinte şi incredibil de fin. O senzaţie deosebit de plăcută. Căldura devenise însă sufocantă iar soarele ardea nemilos, deşi era doar puţin trecut de ora 9 dimineaţa. Un vânt fierbinte care antrena şi particulele fine de nisip ne ardea feţele şi fiecare parte a corpului neacoperită de haine. Atunci am regretat că nu folosisem cremă de protecţie, dar, din fericire, am scăpat fără arsuri. În plus îmi uitasem şi eşarfa în bagajul lăsat în autocar. În vale vedeam platoul de filmare rămas de la Star Wars, care mi-a plăcut mai mult de la distanţă, părându-mi mai real decât văzut de aproape. Ne-am refugiat bucuroşi în răcoarea binevenită oferită de sistemul de climatizare al maşinii, dar bucuria ne-a fost de scurtă durată, imediat ce am pornit a urmat o ultimă coborâre, aproape ca o cădere în gol de pe dună, de nici nu am mai apucat să ţipăm.

Am ajuns foarte repede la platoul de filmare. Amintiri, amintiri. Chiar la intrarea pe platou ne-a întâmpinat o cafenea numită, cum altfel decât Star Wars Coffee, dar şi alte tarabe cu suveniruri, mai mult sau mai puţin tematice :D. Aveam neapărată nevoie de o eşarfă cu care să-mi protejez capul şi faţa, aşa că am negociat „la sânge”de la 10 euro la 5 USD o eşarfă gen Arafat (nu doctorul!). Aş fi plătit şi mai mult, dar l-aş fi jignit pe vânzător dacă nu negociam cu el :D. Ca bonus i-am cerut să mi-o înfăşoare pe cap ca într-un turban, cum numai ei ştiu să facă, iar vânzătorul a acceptat bucuros.

Ne-am continuat apoi periplul printre decorurile din film care cunoscuseră şi vremuri mai bune, dar, chiar şi aşa cum erau, puteau emoţiona cu uşurinţă orice fan al faimoasei serii de filme. Eu nu am fost prea impresionată, însă soţului meu i-a plăcut mult, chiar dacă avea așteptări mai mari de la acest loc. Existau şi pelerine, măşti şi săbii disponibile pentru a ne deghiza în cunoscutele personaje din film şi a ne fotografia pentru amintiri memorabile. De acum încolo ne puteam lăuda în faţa prietenilor că am fost şi noi acolo... pe planeta Tatooine, desigur, şi că Forţa a fost cu noi =)). Pe mine m-a cam obosit plimbarea printre colibele de acolo prin nisipul fierbinte în care mi se afundau picioarele, prin căldură şi sub soarele nemilos, dar am fost totuşi norocoasă că nu am avut parte de doi „sori” :D (am verificat şi acesta este pluralul corect), conform scenariului, ceea ce ar fi fost mult prea mult pentru mine.

Am revenit la cafeneaua de la intrare pentru un strop de umbră şi o binevenită porţie de hidratare cu apă rece, plată, nu stelară :D, iar la ora stabilită am urcat din nou în maşinile de teren, ne-am simţit răsfăţaţi de clima dată la maxim şi am pornit pe drumul de întoarcere spre Tozeur pe un alt traseu decât cel pe care venisem. Aventura offroad se încheiase. Am fost uimită de drumul spre „civilizaţie”parcurs pe o şosea nou-nouţă, impecabilă, recent asfaltată, care şerpuia prin imensitatea nisipului. M-am întrebat retoric cum este posibil să facă unii drumuri netede ca-n palmă în mijlocul deşertului şi care să reziste diferenţelor de temperatură, în timp ce alţii mai mult cârpesc pe ici pe colo, cu rezultate pe măsură.

Şoferul a condus până la Tozeur unde ne aştepta autocarul fără să mai facem vreo altă oprire. Ne-am reluat locurile în autocar şi am plecat mai departe, fără a vizita şi oraşul, cunoscut pentru cele câteva sute de mii de palmieri care îi dădeau un farmec aparte şi pentru casele interesant decorate cu motive geometrice în culori galben ocru. Masa de prânz, inclusă în costul excursiei, am luat-o la un restaurant din Metlaoui. De acolo, următoarea oprire a fost la Kairouan şi apoi ne-am îndreptat spre casă, mai exact spre staţiunile de pe coasta estică a Tunisiei la hotelurile la care eram cazaţi fiecare.

După mai bine de patru ore şi jumătate, aventura cu jeepul s-a încheiat. Din punctul meu de vedere, această „opţională”a constituit sarea şi piperul întregii excursii, prin programul complex şi variat oferindu-ne mai mult decât ne aşteptam, respectiv o plimbare prin Munţii Atlas, golaşi, dar cu peisaje spectaculoase, o oază de munte impresionantă, cu palmieri imenşi, un lac cu broscuţe şi o cascadă drăguţă, mai mult sau mai puţină adrenalină, depinde de aprecierea fiecăruia, cu ocazia jeep safari-ului în deşert şi un remember mult aşteptat de fanii Războiului Stelelor.

Acastă opţională este nelipsită din ofertele agenţiilor de turism. Ordinea „obiectivelor”poate fi diferită, dar se ating aceleaşi puncte de neratat. Din Tozeur se pot achiziţiona tururi similare cu al nostru, dar şi tururi private, puţin mai relaxante, la preţuri negociabile, dar oricum ok. O altă variantă o reprezintă închirierea unei maşini, care oferă mai multă libertate de mişcare şi posibilitatea de a vedea mai multe.

Aceasta a fost excursia noastră de două zile în sudul şi sud-vestul Tunisiei, în care am văzut multe obiective interesante, am cunoscut oameni care trăiesc şi acum ca în urmă cu sute de ani, în condiţii vitrege, într-un mediu aproape ostil. A fost destul de obositor, programul a fost încărcat, dar a meritat 100% efortul şi „sacrificiul”de a ne rupe pentru două zile din confortul resortului all inclusive pentru a cunoaşte şi o altă faţă a Tunisiei, cea autentică. Poate ar fi fost mai bine dacă programul excursiei s-ar fi desfăşurat pe durata a trei zile, eventual cu includerea şi altor obiective din nord estul ţării. Eu i-am făcut ghidului această propunere, dar răspunsul lui a fost că şi aşa turiştii sunt greu de convins să participe, cei mai mulţi având sejururi de doar o săptămână şi preferă să petreacă mai multe zile la plajă, la relaxare.

În funcţie de agenţie, dar şi de ziua săptămânii în care este organizată excursia, circuitul de 1100-1200 kilometri se poate face şi în sens invers, cu Kairouan, jeep safari şi cazare la un hotel din Tozeur în prima zi, cu Chott el Jerid la momentul răsăritului a doua zi şi continuând cu Douz, cămile, troglodiţii din Matmata, Amfiteatrul El Jem şi întoarcere la hoteluri la finalul zilei.

Recomand cu căldură această excursie în Sahara, care pentru mine a reprezentat cea mai frumoasă amintire din întreaga vacanţă de două săptămâni petrecută în Tunisia.

---

VIZUALIZĂRI: 5118 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI