După 25 de ani; parcă a fost ieri (I)

TIPĂREȘTE

Deşi suntem abia în 11 decembrie, în ziare şi la televiziuni au început comemorările revoluţiei, unele festiviste, altele pline de încărcătură dramatică. Ca persoană care am trăit acele evenimente încerc şi eu să le aduc din timp la suprafaţă. Acest review l-am postat în decembrie 2010 şi cer permisiunea WEB de a-l republica într-o formă prescurtată. În patru ani de când l-am scris, s-au înscris mulţi useri pe afa şi din aceştia, majoritatea erau copii sau adolescenţi în 1989. Poate îi interesează percepţia unui om obişnuit asupra revoluţiei. Unii membri afa cum sunt Cornel, Dragoş, David, Pepsi, probabil şi alţii, au participat direct la revoluţie şi cred că relatările lor ar fi interesante pentru cei care au încă nelămuriri asupra acestui capitol controversat din istoria noastră recentă. Citirea acestui prim review ar putea fi o bază pentru înţelegerea evenimentelor care s-au desfăşurat imediat, în perioada 22 dec.1990 - 15 iunie 1991 şi care sunt mai puţin ştiute. Despre ele că voi scrie tot astăzi un al doilea review.

Începutul

Făcusem parastasul mare de un an după mama. A trăit mult, 86 de ani și a murit mușcată a doua oară de aceeași boală. Era duminecă 17 decembrie 1989 și spălam vasele după musafiri. Aparatul de radio pus pe Europa Liberă, era așezat pe calorifer în bucătărie să se audă mai bine. Toți vecinii făceau la fel și a doua zi, comentam între noi. Ascultasem Orizonturi roșii, protestul lui Dinescu, scrisoarea celor 6, în noi toți picura o altă conștiință şi nu ne mai era teamă să vorbim tare. Se terminase cu prosopul pus peste aparat, să nu-l audă vecinii; se terminase cu perioada în care făceam parte dintr-o turmă. Era mare hărmălaie pe post și chiar aveam de gând să pun o muzică dar am auzit un strigăt de femeie, gros, înfricoșător ˝Nu trageți mă!” Și astăzi, după două zeci și cinci de ani aș recunoaște timbrul. Inițial am crezut că e o piesă de teatru, dar erau vocile cunoscute ale comentatorilor de la Europa Liberă, precipitați şi emoționați. Mă trecea un curent electric prin șira spinării și începuseră să-mi tremure mâinile de emoție. Se auzea țăcănit de mitralieră, țipete, vaiete, se difuzau știri contradictorii, se reluau la sfert de oră, se interferau cu radiodifuziunea sârbă și maghiară. Se ridicase Timișoara. În bloc nu se mai auzeau certuri, scâncet de copil, muzică populară sau ușoară, toți ascultau Europa Liberă. Începuse revoluția în direct. Ştirile din Timişoara care devenise un oraş închis erau din ce în ce mai alarmante. Răniţi împuşcaţi în cap în spitale. Camioane care transportau morţii într-o direcţie necunoscută. După întoarcerea din Iran, pe 20 seara, Ceaușescu a vorbit la TV. ˝Interese străine, bande de huligani, să ne unim în jurul partidului”. A avut proasta inspirație să programeze pentru a doua zi un miting (sau i s-a sugerat? și de către cine?) Eu, cu statut de proaspăt pensionară nu am fost la miting, în schimb soțul și copiii au fost mobilizați în Piața Palatului. Călcam niște rufe cu televizorul deschis. Ceaușescu a început să vorbească păstrând cadența discursului cu o mână care-i flutura ritmic, când... mi s-a părut o rumoare după care s-a întrerupt emisiunea. Am trecut pe radio Europa Liberă. Unele știri mi se păreau credibile altele nu. ˝Au înnebunit? Ce e debandada asta cu călcat în picioare, fugă pe străzile Bucureștiului, când cu un sfert de oră înainte, toa´şul vorbea la TV bine mersi?˝ Mi-au venit soțul și copiii acasă. Speriați de moarte. Începuse fabulația: că au auzit că oamenii care au fugit spre Cișmigiu au fost cu toții împușcați, că s-a tras cu mitralierele, că la palat e baltă de sânge. Cu mici variații, vorbeau la fel deşi fuseseră în puncte diferite ale Pieţii Palatului. Probabil începuse din dimineață de 21 manipularea, realitatea fiind, - aflată mai târziu, - că o mână de profesioniști au spart mitingul. Am stat cu toții la radio Europa Liberă până noaptea târziu. Morți la universitate, la restaurantul Pescarul, baricadă, tanchete, asfalt spălat de sânge. Nu-mi venea să cred. O vecină urla pe scară că băiatul ei n-a ajuns acasă. Televizorul ne liniștea cu un reportaj dintr-o fabrică, luări de cuvânt muncitorești și multă muzică populară. Am adormit cu televizorul deschis.

Momentul O

Nu mai înțelegeam nimic. Dimineața pe 22 decembrie am luat autobuzul și am plecat spre centru. Eram mai multe femei care vociferam și vorbeam între noi fără frica şi comentam tare ce am auzit. Parcă ne cunoșteam de o viață. ˝A tras armata, a omorât oameni” a spus una al cărei băiat fusese seara trecută la metrou la Universitate. Autobuzul a trecut prin fața unei unități militare unde un grup de soldați și gradați fumau și vorbeau agitat între ei. Nu știu care a strigat prima, poate femeia care ar fi putut să-și piardă fiul cu o seară în urmă, dar toate la unison am urlat ˝Criminalilor!”, ˝Moarte vouă!”. Din minutul acela, nu mi-a mai păsat de nimic, de siguranţa mea, de familie, se deschiseseră zăgazurile, se cereau plătite umilințele şi privaţiunile a 55 de ani cenuşii şi fără orizont, voiam să urnesc autobuzul să meargă mai repede acolo unde se scria istoria. Pentru prima oară am văzut în viață mea un zid de scutieri. Barau intrarea spre bul. Magheru și nu lăsau pe nimeni să treacă. Erau înfricoșători în costumele negre umflate care-i făcea foarte corpolenți, cu măști, cizme înalte, mănuși și scuturi imense. Circulația pe Magheru era întreruptă și în față la Eva, era un tanc pe turela căruia fetele aruncau garoafe. O tânără flirta cu un tanchist tânăr. În mijlocul bulevardului în intersecția dintre Magheru și Cosmonauților (azi Take Ionescu) era un grup de vreo 50-60 de tineri care scandau ˝Nu va fie frică, Ceaușescu pică!”. Inițial m-am speriat auzind aceste vorbe. Au spus Tatăl nostru și la un moment dat o voce de bariton a început să cânte Deşteaptă-te române!. Stăteam sprijinită de vitrina merceriei, azi J´Infotours, retrasă, căci eram prea bătrână să mă amestec printre ei. Pe Dorobanți, veneau de pe platforma [industrială] Pipera coloane de muncitori cântând cântece patriotice sau ostășești și scandând ˝0le! Ole! Ceaușescu unde e?” La un moment dat s-a auzit un uruit puternic de șenile și imediat murmur și agitație. Dinspre Universitate veneau tab-urile. ”Vin să ne împuște”, am gândit în timp ce cu ochii căutam o intrare în bloc unde să mă ascund. ˝A fost împușcat ministrul. Armata e cu noi” spuse cineva. Din nou nu pot uita o scenă. Din grupul de 50-60 de tineri, într-o secundă au ieșit în fugă jumătate. S-au adunat la câțiva metri depărtare și primeau directive de la unul mai în vârstă. Nu mai aveam creerii spălați, știam că erau securiști. Oamenii scăpați de pericolul împușcării râdeau, vorbeau tare. Senzația era că toţi făceam parte dintr-o mare familie. Majoritatea s-au urcat ciorchine pe tancuri și taburi și au plecat spre televiziune. Eu, dusă de val, am luat-o spre Comitetul Central. Am ajuns în piața Palatului într-o mare de oameni. Din toate părțile afluiau puhoaie, tineri și mai puțin tineri. Cu toții priveam spre Comitetul Central și așteptam să se întâmple ceva. Câtă frunză și iarbă, se înnegrise toată piața până la 6 martie, Cișmigiu sau Stirbey Vodă. Nu mai trăisem un asemenea sentiment de emoţie şi solidaritate în care ne sărutam, ne dădeam țigări și făceam poștă chiștoacele după care le striveam pe asfalt, ne strângeam de mâini necunoscuți cu necunoscuți. O mare de oameni-berbec forțau ritmic una din intrările CC-ului. Fiecare dintre noi ne asumasem un rol, fiecare dintre noi devenisem importanți pentru noi înșine căci nu ne mai consideram anonimii de ieri. Au început să se rotească deasupra noastră elicopterele. ˝Au să ne secere că pe un lan de grâu” mi-am spus. Voiam să mă gândesc la copii și la soț să mă prindă glonțul cu ei pe retină dar nu puteam să-mi amintesc figurile lor şi asta mă supăra îngrozitor. Mă țineam de mână cu o doamnă necunoscută, ne-am pus poșetele pe cap și așteptam să fim secerate. Se făcuse liniște în piața cu jumătate de milion de oameni. Toţi aşteptam să se întâmple ceva. La un moment dat o destindere generală, un zumzet de albine ˝Uite-le cum cad! Ca primii fulgi de nea.” Imediat s-a așternut un covor alb din manifestele căzute; foarte repede s-au înnegrit călcate de picioarele noastre. Spre ora douăsprezece un alt elicopter a aterizat pe platforma CC. Două punctișoare, el și ea, s-au urcat în aparat și imediat acesta s-a ridicat în aer, târându-și umbra neagră peste noi. O pădure de mâini cu pumni ameninţători înălțaţi în aer, le-a însoțit fuga ˝laşii, laşii” și apoi din toate piepturile ˝Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e”. Din cartiere se revărsau spre centru sute de Dacii, cu drapele în care era găurită stema, mii de oameni formau cu degetele semnul V, din ferestrele deschise se auzeau discursurile revoluționare ale celor care ajunseseră deja la televiziune. În autobuz un comunist bătrân se transformase ad-hoc în prooroc. ˝O să vedeți ce-o să se întâmple dacă pleacă tovarășul. Cine ne mai dă case, dar de muncă? O să vină peste noi moșierii și burghezii, o să vină americanii să ne ia țara.” Nu toată lumea era interesată de ce se întâmpla. Doi puști făceau rezultatele la Pronosport, o femeie tânără și alta mai de vârsta mea discutau cu înfocare despre o rochie de nuntă. Ajunsă în cartier am intrat în lumea pe care o știam. Cea de totdeauna, neschimbată. Se băteau covoare, din ferestrele deschise răzbătea miros de cozonac cald, două vecine se certau la ferestrele deschise și copiii se jucau. Ca întotdeauna. ˝S-a terminat˝ am spus. Atunci nu ştiam ce drum bolovănos ni se deschidea în faţă, ce greu va fi să ştergi trecutul de aproape jumătate de secol, cât de târziu vor apărea mugurii unei schimbări. Să vă povestesc mai departe….

Web rog, Paţurcă, golan post mortem https://www.youtube.com/watch?v=gr6CIu20aIc

---

VIZUALIZĂRI: 1269 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI