Acei eroi necunoscuţi

TIPĂREȘTE

Articolul scris de Ccondeiu m-a impresionat şi mi-a răscolit amintirile. Cum aceste amintiri se vor pierde, consider o datorie de onoare să vorbesc despre un om care a fost mândru că e român şi nu a precupeţit niciun efort ca să-şi slujească ţara...

Tatăl meu a fost recrutat în armată în 1916 şi a fost brancardier pe câmpul de luptă la Mărăşeşti. Atunci şi-a dat seama că menirea lui era să fie medic. Ca fiu de învăţător sărac cu cinci copii nu avea bani de studii, aşa că s-a înscris la medicina militară unde avea soldă de sublocotenent, uniformă şi cazarmament gratuit. În 1940 a fost concentrat şi a lipsit de acasă cinci ani până la terminarea războiului.

Spitalul lui de campanie era ultimul care se retrăgea de pe câmpul de luptă fie că se numea Krasnodar, Cotul Donului sau Banska Bistriţa. Era medicul regimentului 2 Care Luptă. Mi-a povestit cum a îngrijit răniţi ruşi şi nemţi laolaltă cu românii.

Obuzul. Odată, în toiul unei lupte a fost îngropat de viu de un obuz şi abia a putut îndepărta cu o mână puţin pământ ca să respire. Noaptea, trecând de liniile ruşilor care se îmbătaseră după asalt, a fost salvat şi târât la tranşeele româneşti de un infirmier. Ani de zile nu şi-a simţit o mână.

Nemţii. Altădată la una din retrageri, nemţii, cu paturile puştilor aruncau la pământ pe soldaţii români care se agăţau de camioanele lor.

Cazemata. Infirmierii l-au anunţat pe tata că dintr-o cazemată anihilată se auzeau vaiete. Nu avea nimeni curaj să intre pentru că putea fi o capcană întinsă de cioloveci. Nu ştiu dacă a intrat el sau doi soldaţi dar l-au salvat pe rănit.

Hazaicele. Era încartiruit într-o familie de intelectuali ruşi unde a stat câteva săptămâni. Femeile din sat au dus icoane în fosta biserică transformată în depozit de soviete. Într-o zi toate icoanele au dispărut, luate înapoi de bătrâne. Pe seară a fost un bombardament sovietic care n-a mai lăsat nicio casă întreagă pentru că acolo era garnizoana ronânească.

Carneţelul. Am găsit însemnările tatei într-un carneţel. Credinţă, dragoste pentru familie şi ţară, asta răzbătea filă de filă, zi de zi. Îl purta la piept ca în caz că va fi ucis, cineva să trimită carneţelul familiei. În toţi aceşti ani şi-a făcut datoria de medic şi ofiţer.

După război. Întors acasă după ani de zile în care a văzut moartea în cele mai hidoase înfăţişări (în lipsă de morfină dădea vodcă răniţilor ca să le facă trecerea mai uşoară) a fost deblocat din armată şi lăsat pe drumuri. Fusese ofiţer în armata regală şi asta nu se ierta. Avea o familie de întreţinut, terminase de vândut ce era de vândut din casă şi cu chiu cu vai şi-a găsit un post onorific, fără leafă, în comuna Greaca. Acolo, simţul datoriei l-a făcut să nu ţină seama de riscuri şi a avut ca rezultat eradicarea malariei care făcea sute de victime victime în populaţie. A fost decorat dar... i s-a naţionalizat singura casă pe care o deţinea. Niciodată nu l-am auzit vorbind rău de România, dimpotrivă, era optimist şi ne spunea ˝Eu mi-am făcut datoria, făceţi-v-o şi voi, învăţaţi şi veţi prinde vremuri mai bune˝

Ca tatăl meu au fost sute de mii de eroi necunoscuţi, majoritatea uitaţi pentru că a trecut mult timp de atunci şi nu mai are cine să-i pomenească. Poza postată e cu tata înainte de a pleca la război şi eu, la şapte ani cu mâţa în braţe.

---

VIZUALIZĂRI: 1554 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI