”Tristețea zmeilor” - Grădina Zmeilor

TIPĂREȘTE

Grădina Zmeilor este o rezervaţie geomorfologică, cam aşa ceva scrie pe toate sit-urile, situată la baza dealului Închieturi (sau Dumbrava) în localitatea Gălgăul Almaşului din judeţul Sălaj la aproximativ 27 de km de Zalău. Se ajunge acolo pornind din Zalău spre Jibou şi de acolo spre localitatea Gălgăul Almaşului. Cam pe la jumătatea satului vei vedea un indicator care te scoate spre dreapta şi te informează că mai ai 700 de metri până la Grădina Zmeilor. Drumul intră printre case şi este destul de îngust fiind acoperit cu pietriş mărunt. Cam după 200 de metri ieşi în câmp deschis şi ţii drumul pe care abia se pot strecura două maşini una pe lângă alta, fără să iasă pe câmp, şi începi să urci. De fapt rezervaţia este vizibilă de cum intri în sat dar trebuie să ştii încotro să te uiţi iar singurul loc unde ar fi este spre dealul de lângă sat.

Odată ajuns la rezervaţie, vei vedea că este îngrădită, iar la intrare sunt postate două indicatoare de informare. Rezervaţia, din punct de vedere al amplasării, este împărţită în două părţi, prima parte care cuprinde şi formaţiunile pietroase este la baza dealului iar a doua parte care cuprinde mai mult vegetaţie, pomi tineri şi tufe, este amplasată pe deal. Chiar lângă intrare este şi o construcţie mare, acoperită, cu multe bănci, ce pare un mic amfiteatru pentru spectacole.

De cum intri în rezervaţie, imediat la intrare, eşti întâmpinat de un balaur fioros care toarnă flăcări pe nas şi-şi agită nervos cele trei capete..... Stop, stop, stop! Chiar aţi crezut asta? Am glumit! De unde balauri și zmei? Sper că aţi trecut de faza în care să mai credeţi în aşa ceva! Aşa... Să reluăm. La intrare este o livadă, prin care treci pentru a ajunge la faimoasele pietre, dar mi-a fost imposibil să-mi dau seama de ce fel de pomi sunt pentru că sunt novice la aşa ceva. Dar este clar că pomii au fost plantaţi recent pentru că sunt aliniaţi frumos şi sunt toţi de acelaşi soi. Mergem pe o alee pavată cu piatră, asemănătoare cu cea utilizată la calea ferată, şi ne minunăm de multitudinea de coşuri de gunoi amplasate dar aproape toate distruse sau lipsă, mărturie că „au fost odată ca niciodată” fiind doar postamentele pe care erau odată amplasate. Ne spunem că precis aşa au fost montate de la început pentru că românii „este” un popor civilizat.

Ajungem la o intersecţie unde o potecă virează dreapta şi duce spre pădurea de pe deal iar cealaltă ramificaţie merge tot înainte. Este foarte cald deoarece este senin, sunt orele amiezii, soarele, alb de încins ce este, aruncă flăcări peste noi, asemenea unui balaur, iar pomii opresc orice adiere de vânt, transformând împrejurimile într-un adevărat cuptor. Pornim înainte şi întâlnim, pe stânga, primele stânci denumite „Călugării”. Pe dreapta este „Acul Cleopatrei”. Foarte frumos şi interesant.

Privind împrejur, peisajul în ansamblu, este greu să-ți imaginezi de unde provin stâncile respective, impresia fiind că au fost aduse de cineva în locul respectiv. De fapt, ele au ajuns acolo prin desprinderea din peretele lateral al dealului, alunecănd la vale și deoarece sunt formate din ceva material calcaros, foarte sfărâmicios, au fost erodate, de vânt, îngheț și ploi, foarte repede și foarte mult. Tot din acest motiv, forma lor se schimbă continuu, așa că ce ați fotografiat astăzi va arăta, în realitate, diferit după un an de zile. Probabil, ne spunem, la un moment dat, de vor fi lăsate în aer liber și datorită acțiunii vicisitudinilor naturii, acestea vor dispărea iar zmeii vor fi foarte triști că le-au dispărut jucăriile.

Formaţiunile se succed pe cum te deplasezi înainte pe ambele părți. Stăm şi le contemplăm pe toate şi realizăm că de fapt este aşa cum se spune: sunt nişte stânci iar ce reprezintă ţine foarte mult de imaginaţia celui care priveşte. Dacă doreşti să vezi altceva schimbi unghiul de privire şi stimulezi imaginaţia. Restul e joacă de copil.

Pornim înapoi pe cărare şi ajungem iar la prima intersecţie. Continuăm drumul, de data ceasta în sus, urcând pe poteca pavată cu pietre de cale ferată iar la un moment dat poteca se termină noi ajungând la o scară de lemn. O urcăm şi pe asta şi intrăm într-o pădurice, foarte frumoasă, tânără şi deasă. Dacă o priveşti atent şi corelezi imaginea cu numele locului ai impresia că este o pădure din basmul cu Hansel şi Gretel.

Aici în pădurice aerul s-a mai răcorit datorită umbrei pe care o aruncă pe pământ tinerii copăcei. Este foarte linişte, doar câţiva bondari mai harnici trec în viteză pe lângă capetele noastre, instinctiv ferindu-ne de ei în fandări bruşte dar inutile, pentru că nativ sunt nişte „piloţi” foarte buni, rareori greşindu-şi traiectoria. Printre copăceii deşi, ai pădurii, lumina intră difuz, creând impresia de basm şi trezind în noi imaginaţia care ne spune că dintr-o clipă în alta, de după copăcei, apare lupul sau Scufiţa Roşie sau cine ştie ce făptură de basm. Un mic fior ne trece prin fire şi ne întoarcem privirea spre potecă şi panorama din partea opusă pădurii.

Ajungem la un loc amenajat ca punct panoramic de observaţie. Priveliştea asupra ţinutului, ce se desfăşoară înaintea ochilor, este într-adevăr de poveste, imposibil de imortalizat, la adevărata valoare, cu orice aparat foto. De fapt din locul de unde suntem avem o vedere de sus asupra tuturor formaţiunilor de piatră şi asupra întregii văi. Satul, aşezat cumva într-o vale, pare că are toate casele înghesuite spre mijlocul lui, dealurile dimprejur părând că formează o uriaşă pâlnie ce au lăsat casele să li se „scurgă” undeva spre mijlocul lor, cu coaste golaşe, ici-acolo, păstrând pe ele doar frumoasele păduri de diferite nuanţe de verde. Privind „jucăriile zmeilor” şi din acest unghi „vedem” alte personaje faţă de cele văzute când le-am privit de jos, astfel că unghiul de privire şi imaginaţia devin principalele motoare ale creaţiei, acest joc continuând pe cum se schimbă unghiul de privire sau funcţie de bogăţia imaginaţiei fiecăruia.

Mergem mai departe pe marginea păduricii şi priveliştea ne oferă noi perspective care mai de care mai interesante atât asupra văii cât şi asupra formaţiunilor stâncoase. Trecem prin mai multe puncte de observare panoramică şi ne întoarcem spre intrarea principală. Coborâm scările de lemn, trecem pe poteca pavată cu pietre de cale ferată şi urmărim atenţi ce se întâmplă pe marginea potecii. Pe cum înaintăm, din faţă se aud tot felul de zgomote ciudate, la început mai greu de sesizat de cine sunt „produse” dar după câţiva zeci de metri şi o observare atentă realizăm că responsabile de producerea lor sunt şopârlele, în număr destul de mare şi de diferite dimensiuni, şopârle care, atunci când poteca este neumblată, îşi odihnesc pielicelele la soare pe pietrele cu care este pavată.

Ieşim din rezervaţie încântaţi dar şi dezamăgiţi. Încântaţi de ce am văzut şi dezamăgiţi de lipsa de informare. Concret, lipseşte o hartă, amplasată la intrare, de exemplu cu rezervaţia, care să te îndrume şi să-ţi explice pe unde să te deplasezi şi ce să vezi şi de asemenea lipsesc indicatoarele ce ar trebui plasate la intersecţiile aleilor. Spun că lipsesc şi sunt nemulţumit de acest fapt pentru că această rezervaţie A FOST AMENAJATĂ, şi s-au cheltuit o grămadă de bani. Aiurea! Cei care au realizat proiectul la ce s-or fi gândit? Amenajezi o rezervaţie pentru a fi vizitată de public, pe o suprafaţă de 2 hectare fără nici un indicator sau marcaj, printre copaci? Noroc de faptul că au plasat tăbliţe cu ce reprezintă fiecare formaţiune stâncoasă. Măcar atât!

Este un obiectiv frumos şi spectaculos dar informaţiile, dacă vrei să ştii ce vei vedea, le citeşti de pe net. Înainte de vizitare. Altfel, sunt doar nişte pietre.

Păcat!

Lucruri de luat aminte:

- Pentru a vizita rezervaţie sunt potrivite orice haine, nefiind nevoie de echipament special, pantofi sau îmbrăcăminte;

- Luaţi apă cu voi pentru că lipseşte orice sursă de apă sau magazin de unde să luaţi lichide pentru a vă astâmpăra setea;

- Singurele lucruri ce trebuie să le mai luaţi cu voi este multă îngăduinţă, voie bună şi desagi mari cu imaginaţie.

---

VIZUALIZĂRI: 3102 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI