Dincolo de orice vamă (40 de zile în Vama Veche)

TIPĂREȘTE

Câţiva ani am fost în Vama Veche, La Vila Cristi (cordonate GPS 43.753489, 28.572679) în camera 10, la mansardă. Vila e una cu patru camere la parter, patru la etajul unu şi două la mansardă. În curte există un foişor, loc pentru grătar, o bucătărie de vară utilată, hamac. E gard în gard cu crâşma Papa La Şoni şi la cincizeci de metri de plajă şi centru. Din camerele de la mansardă se vede şi se aude marea.

Sa-ntunecat, nu mai văd marea, aud doar, printre şi peste muzici, sunetul ei de fond. Am ajuns abia după ora patru, drumul a fost un coşmar (am stat trei ore în Predeal) însă aici e minunat: camera mă aştepta curată, am mâncat din puiul grăsan pe care l-am cărat până aici, am încercat să adorm puţin şi n-am fost azi la plajă. După ora şapte seara am luat pulsul locului: deşi e sâmbătă seară nu e sufocant de multă lume, nici agresivă ori decadentă cum se insinuează, dimpotrivă lumea pare cuminţică. Unele schimbări de décor, multe lucruri vechi dar cel mai mult regret lipsa acelui colţişor din festivalul watumi care m-a fascinat în Braşov în contrast cu tarabele destul de kitschioase de aici. Atât de mult mi-au plăcut lucrurile de acolo încât poate voi mai povesti, au fost atât mult pe sufletul meu încât regret că nu am putut să stau până seara să mă uit la fiecare lucruşor.

Târziu m-am întîlnit şi cu proprietarul – un tip tare primitor şi modest. Ca să nu-l întreb din prima cât îmi ia pe cameră am întrebat dacă vine lumea şi mi-a spus că de vreo săptămână da şi până prin 15 august are solicitări. Acum suntem în ultima săptămână din iulie.

Până în mansardă trebuie să urc 64 de trepte de lemn, apoi e o platformă ca un balcon unde se pot usca prosoape şi de unde se pot fotografia răsăriturile, apoi intri în camera cu gemuleţe pe două laturi, cu un pat dublu, minifrigider, televizor şi de aici în baia cu duş. După ce am descoperit vila, camera, confortul şi totodată locul unde se află patru sau cinci ani am venit vară de vară doar aici

Alături, la “Papa la Şoni”, şi-a început concertul Alifantis. Între timp am mâncat gogoşele cu sirop de zmeură şi o gogoaşă veselă mare (îmi trebuia ceva dulce după pui). Dincolo de concert se vede pe plajă un joc cu flăcări. După ce s-a întunecat am fost prin nisip până lângă mare şi erau atâţia care stăteau pe întuneric într-o linişte pe care ţi-era teamă să n-o tulburi.

Privesc prin geamuri corturile de pe plajă. N-aş vrea să fiu acolo acum, ştiu atât de bine senzaţia pe care o ai când asculţi cum plouă în cort şi te îngrijorezi, pipăind cu mâna, pe unde ar putea pătrunde apa: în primul rand pe la încheieturi şi prin locurile unde pânza stă lipită de beţe, apoi pe laterale unde, în funcţie de locul pe care ai pus cortul, constaţi cu emoţie că începe să băltească apa.

Aici sunt un privilegiat dar nu uit tot ce am trăit. Ştiu că multă lume crede că exagerez şi n-am simţul măsurii în acestă vreme de austeritate când eu vreau să stau în Vamă patruzeci de zile.

Azi după-amiaza am fost la plajă. E incredibil aici cum după o ploaie torenţială, la câteva ore, nisipul şi marea sunt ca întotdeauna, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe străzi încă mai erau bălţi şi noroi, dar la mare nu se mai vedea vreo urmă. A fost şi un test să văd cât mai costă un şezlong şi e bine, e tot ca anul trecut. De fapt am constat că multe nu sunt deloc mai scumpe: nici autobuzul, nici ciorba de la Papa la Şoni, nici gogoaşa, nici camera sper. Testez preţurile şi tot socotesc să pot sta mult, mult, până la capăt, adică dincolo de orice vamă.

Lângă mare am descoperit nişte şezlonguri tare comode. Sunt dintr-un fel de rafie şi au un parasolar, o “copertină” la cap. La început mi s-a părut un moft chestia aia dar am constatat că o pot pune exact pe creştet să-mi ţină umbră şi în rest să stau sub soare cât vreau.

Primul răsărit! Mai devreme decât anul trecut, zic eu. Poate pentru că sunt cu vreo săptămână mai devreme. La şase fără douăsprezece minute.

Toate sunt vechi şi neschimbate de mii de ani, emoţia însă la fel de vie ca de fiecare dată.

O nouă zi, un nou răsărit, un nou început, o altă ultimă zi înaintea unui nou început, a unui nou răsărit, a unei alte noi zile...

Sentimentul care mă domină, la marginea mării, este cel al libertăţii. Şi poate paradoxal, în imensitatea spaţiului, nu e cel al libertăţii fizice ci cel al libertăţii gândului şi al sentimentului.

Dimineaţa aşezat la marginea apei, întins cu faţa în sus (doar cu faţa spre cerul care parcă e peste tot) sentimentul nemărginirii oricărei senzaţii îmi dă starea de bine dusă adeseori spre o voluptate fizică.

De acolo ce am trăit se derulează amplificat, semnificaţiile oricărui gând trecut căpătând sensurile ample pe care doar spaţiul ăsta i le poate da. Apoi prezentul îmi deschide simţurile mereu dilatate, aşa cum nici un alt loc n-o poate face.

Pe nisipul cald deja, sub soarele dimineţii, bucuria momentului se amestecă întotdeauna cu nostalgia trecului dar parcă niciodată cu viitorul. Aici mă simt atât de liber în gânduri şi sentimente, momentele trecute (întotdeauna cele frumoase) îşi amplifică dimensiunile până la cele pe care orice alt spaţiu nu le-ar putea suporta. Niciodată însă locul ăsta în care nimic nu-mi obturează privirea, în care absenţa formelor de relief îmi face nestăvilit orice gând, nu mă duce în viitor, ştii?

Parcă şi fizic spaţiul îl simt aşa: dinspre nord vine tot ce am trăit, în faţă, pe segmentul de cerc care-mi deschide privirea, chiar jumătatea de cerc pe care mi-o dă marginea ochiului stâng şi marginea celui drept e prezentul, iar mai încolo spre sud ar trebui să fie viitorul, dar nu e nimic. Şi nu e trist, ori plin de fatalitate ceea spun, cred că întotdeauna timpul a avut pentru mine aici doar două dimensiuni.

Mă gândesc cât de mult îmi place ce am acasă, e vorba de dealuri, de munţi, de forme de relief voluminoase, în care ţi se opreşte privirea nelăsându-te să vezi mai departe. Acolo însă şi stările mele interioare sunt în concordanţă cu împrejurul: aspre, agitate, contondente chiar. Aici libertatea unui sentiment care simt că pleacă şi nu-l pot opri niciodată îmi dă acea voluptate, acea plăcere care porneşte din gând şi sfârşeşte în trupul relaxat.

La marginea apei, dimineaţa devreme când nu e nimeni, doar marea şi ţărmul, tot ce mă domină e senzaţia de nemărginit: a bucuriei şi a dorinţei. Şi cred că mai e o stare, cea în care minute întregi simt că timpul s-a oprit. Deşi cu siguranţă am mai trăit starea asta, aici ea capătă dimensiuni copleşitoare, poate chiar dominante. Mă ridic de pe şezlong, mă uit la ceas şi-mi dau seama că a trecut un sfert, o jumătate, ori chiar treisferturi de oră şi nu-mi vine să cred. Unde am fost eu în timpul ăla?

Din fericire nu trebuie să răspund pentru că aici nu trăiesc niciodată întrebările, prezente în sufletul meu sunt numai bucuriile.

Aşa să fi arătat oare începutul lumii? Câteva pietre, nisip şi apă şi lumina care nu se vede de unde vine şi pleacă. Aşa e oare fiecare început al fiecărui sentiment? Câteva emoţii, un amestec de întrebări şi răspunsuri şi lumina care nu se ştie unde cade. Aşa să fie iubirea? Câteva borne reale, multă, extrem de multă imaginaţie şi imensul décor în care începutul şi nesfârşitul luminii nu se ştie unde pleacă dar nici de unde vine...

De aici, de la masa asta, sau cea din faţă, întotdeauna cu faţa spre mare, mănânc la prânz (şi prânz înseamnă aici ora 12 ceea îmi place foarte mult). Dacă n-aş fi găsit un loc unde să adorm cu faţa spre mare, dacă n-ar fi fost să găsesc un loc de unde să mă trezesc cu faţa spre mare, dacă n-ar fi fost să pot vedea răsăritul în clipa în care mă trezesc, dacă n-ar fi fost să am toată simţirea mea spre mare, pentru mine n-ar fi existat Vama. Aşa însă, am construit-o în jurul priveliştii mele mereu spre mare. Da, e un orgoliu teribil să pot spune că am construit-o, dar eu “am construit-o” chiar aşa pentru sufletul meu.

Mai departe e “fast ceaun”. Aud acolo tipe simandicoase care se strâmbă că mâncarea e “grea”, văd familii care n-au învăţat care e diferenţa dintre supă şi ciorbă, asist la enervările unora care vor să mănânce gulaşul cu furculiţa şi li se pare prea “lichid”, e o diversitate ciudată acolo, la “cantina” cu ştaif cultural pregnant.

Şi ei sunt furnicuţele, nu ies ostentativ în evidenţă, dar fără ei crâşma “Papa la Şoni” n-ar fi nimic. De mult voiam să spun de ei, dar îi vor introduce în scenă acum:

şi sigur n-am reuşit să-i surprind pe toţi. Aici din nou mă înclin în faţa imaginaţiei. Fără imaginaţie nimic n-ar fi posibil. Pot să plece cucoane simandicoase de la masă, pot să plece cei cu lanţuri groase ca cele câini la gât, pot ocoli “cantina” toţi câţi frunză şi iarbă, vor rămâne cinci scoici, opt pumni de nisip, şi tot albastrul din apă. Mai mult nu mai trebuie. Sunt sigur că şi aici, la “fast ceaun” e cumplit de greu să rezişti financiar, dar omul, sunt sigur, e din stirpea înotătorului american.

Scrie mare la intrare “eşti cu ce te hrăneşti”. Îl poţi contrazice?

Şi ca un corolar urmează trei zile de blues şi jazz aşa cum apar pe afiş. A fost şi Ada Milea şi A. G. Weinberger şi Analia Seliş şi Fără Zahăr şi mulţi alţii.

Stă să plouă. E opt şi-un pic, prin uşa deshisă văd ultimii oameni de pe plajă care se pregătesc să plece. În stânga, prin gemuleţul ce mă lasă să văd toată fâşia de nord, cerul e negru. Cu toate că niciodată nu mi-a plăcut ploaia aici la mare, acum aproape că-mi place. Cred că am început s-o îndrăgesc duminică, atunci când a plouat cu adevărat torenţial şi sentimentul că sunt ocrotit în timp ce jur împrejur stropii răpăiau cu zgomot pe acoperiş, mi-a făcut bine. După ce văd în jur se anunţă una cel puţin la fel.

Câteva pâlculeţe de oameni se mai văd pe plajă. Chiar şi prin apă trece cineva. Azi marea a avut valuri mai mari. Stop, începe vijelia, câteva lucruri au căzut prin baie şi uşa a vrut să mi se închidă. Am refăcut ordinea. N-aş vrea să inchid uşa şi ferestruica, îmi place curentul de aer ce-nvârte totul în jurul meu.

Încă nu ştiu la cât se întunecă, e opt şi jumătate şi afară e lumină (cineva s-a dezbrăcat pe mal şi a intrat în mare). Dacă mă uit bine în jur în general pare mai puţină lume decât anul trecut. Şi asta se vede şi pe plajă, şi la masă şi chiar la gogoşi, la clătite. Nu e pustiu dar parcă pe nicăieri nu mai sunt cozi cum mai erau anul trecut.

După-amiază am fost să caut cicoare pe care s-o fotografiez. N-am înţeles de ce, în locurile în care anul trecut era, acum nu am mai văzut. Am găsi doar nişte flori galbene de mărăcini. Mărăcini, mărăcini, dar frumoase florile. A-nceput să plouă, picături zgomotoase se aud pe acoperişurile din jur.

Îl revăd la televizor, la un campionat mondial, pe înotătorul care în vara trecută câştigând opt titluri olimpice m-a marcat prin ceea ce a spus: „in orice, si aici, important e să ai imaginatie. Nimic nu este imposibil. Trebuie doar să visezi. Asta e tot”.

De atunci am devenit conştient şi conştienţa mi a amplificat pas cu pas fantasticul adevăr pe care îl trăiam şi eu dar nu fusesem în stare să-l exprim. Întotdeauna am mulţumit celor care au reuşit să sintetizeze fapte pe care eu, chiar dacă le simţeam, nu avusesem inspiraţia să le spun. O fac şi acum în faţa acestui puşti.

În Vamă toate par aşa cum le ştiu: cherhanaua în nord, nudiştii la fel, apoi zona de corturi, kilometru zero cu La canapele, Clubul El Comandante, Stuf, Bibi Bistro şi spre sud Club Gulag, Restaurantul Corsarul, Clubul Expirat.

Vama Veche ar fi fost fondată la 1811 de o comunitate de găgăuzi, o minoritate etnică turcă de rit ortodox şi s-ar fi chemat Ofidaki în greacă şi Yilanlîk în turcă. Peste o sută de ani a fost doar un sat pescăresc devenind localitate de graniţă după ce Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, după 1940.

În anii în care am fost în Vamă am prins şi festivalul de rock „Stufstock” şi cel de folk „Folk You – Florian Pittiş”.

Din 2 Mai trecând prin Vamă şi ajungând la frontieră există şi o pistă de biciclete.

Îmi plac dimineţile şi încerc să-mi aduc aminte dacă mi-au plăcut dintotdeauna. Nu ştiu, dar cu siguranţă chiar dacă nu mi-au fost indiferente nu mi-au plăcut niciodată atât de mult ca-n ultimii ani. Aveam tentaţia să cred că-mi plac dimineţile pentru vioiciunea şi sporul pe care mi-l dau când fac ceva. Fals. Constat că-mi plac dimineţile pur şi simplu, chiar şi atunci când nu fac ceva anume, chiar şi când stau.

Totul pleacă de la bucuria noii zile indiferent unde aş fi: acasă, când simt că se luminează cred că zâmbesc în somn (dacă mai dorm) şi asta pentru că urăsc nopţile; aici, pe gemuleţele din cameră caut soarele şi chiar dacă mi-e lene şi chiar somn când aud boleroul de Ravel ştiu sigur că mai sunt puţine minute să-apară. Acasă de foarte multe ori soarele se reflectă în geamurile blocului de vis-à-vis, aici întotdeauna în mare, strălucirea aia de argint, rece, care se vede atât de bine în poze imi dă o senzaţie de distanţă pe care n-o pot depăşi decât cu pleoapele închise. Acasă, străduţele mici pe care le caut şi găsesc pentru a ajunge acolo unde trebuie îmi dau o bucurie pe care n-am putut niciodată să o împărtăşesc şi nici măcar să o descriu. E un amestec de respiraţie proaspătă, de gânduri limpezi, de speranţă şi încredere, niciodată de apăsare. Aici, întins sub soare, pe sub pleoapele nici închise nici deschise, lumina crudă a dimineţii mă face fericit. Poate secretul dimineţilor mele din ultimii ani stă în modul cum simt lumina, de fapt secretul multor stări ale mele pleacă din felul în care simt că lumina cade peste mine şi mai ales în jurul meu (ştiu cum simţeam lumina grea a după-amiezelor de toamnă, lumina aceea vâscoasă, ca de miere parcă...).

Dimineaţa simt lumina crudă, tânără, proaspătă, n-are culoare n-are densitate, e aproape transparentă, o simt impulsivă, cred că nici umbra nu i-o percep. Oare are umbră? Oare are stare ori aşezare? Are cu siguranţă forţă precum un mânz în herghelie şi foarte multă joacă tot ca el. N-am văzut mânji decât la televizor, însă aşa cum i-am văzut eu sunt ca lumina dimineţilor mele. Şi mai simt lumina într-un fel, în felul ierbii trezită dimineaţa şi dacă e să am în minte sunt acele fire de iarbă de pe Dealul Melcilor, de acasă. Fire dese însă fir lângă fir, pe care lumina dimineţii le face atât de subţiri şi fragile încât te străduieşti să calci doar în locurile unde pământul e gol. Iar locurile astea sunt rare vara aşa încât, dacă cineva m-ar vedea, s-ar întreba de ce sar, eu mirându-mă că paşii mei pot fi interpretaţi astfel.

Aici, dimineţile pe malul mării au frumuseţea începutului, a începutului de zi, a începutului de lume. Acel început care e reinventat în fiecare dimineaţă, de fiecare, chiar fără să-şi poată da seama ori să fie conştient de asta. Stau la patru-cinci metri de mare, soarele e puţin ridicat şi-n primele minute nu văd pe nimeni. Sunt minutele pe care le ador şi pe care, de douăzeci şi patru de ore, le aştept. Conştient, mai puţin conştient, cu ardoare sau cu dorinţă doar, minutele dimineţii la malul mării îmi dau adevărata bucurie a prezenţei mele aici. Printre ploapele întredeschise orizontul se îngustează mult şi cred că tot ce văd e şi tot ce îmi doresc: din vârful degetelor mari de la picioare apa se-ntinde până văd cu ochii înainte, si-n stânga şi-n dreapta. Chiar dacă fac eforturi să-mi lărgesc “câmpul vizual” (cât de stupid sună) nu văd pe nimeni. Sunt momentele în care iubesc marea: nimeni de jur împrejur, zgomotul egal al valurilor şi lumina vie a dimineţii!

Treptat lumea se animă dar pe fiecare nou venit îl resping, fie şi doar instinctiv. Cred că dacă ar fi să pot alege un loc în care să fiu doar cu mine în gând acesta ar fi absolut pustiu.

Cu cât timpul trece şi mă depărtez de-o nouă dimineaţă, trebuie să mă adâncesc în lumea mea de gânduri aici. Vânzoleala nu e ceea ce-mi place, nici fumătorii, nici câinii pe nisip, nici copiii nestăpâniţi. Lumina cade din ce în ce mai drept, mai direct şi fără poezie. În miezul zilei nu ştiu dacă aş putea să găsesc un compliment luminii, doar că e caldă şi asta ar fi o calitate poate şi nu mai mult.

Sunt minute în care mă gândesc la frumuseţe şi farmec, la asemănări şi diferenţe, la sensuri. Lumina fiecărei dimineţi pentru mine e frumoasă, aşa de frumoasă cum nu poate fi decât un început pur, după-amiaza poate avea doar farmec şi asta numai uneori. Te uiţi la un om tânăr şi el are trăsături frumoase întotdeauna, un om de vârsat a doua, ori a treia, nu poate avea decât, în cel mai fericit caz, farmec. Pentru mine după-amiezele la mare nu sunt niciodată frumoase, doar câteodată au puţin farmec: o lumină obosită care-i redă mării culoarea, un vânt cald şi mirosul de scoici uscate.

Cât de dragă-mi e lumina, oare aş mai putea să vorbesc despre ea? Poate am făcut-o deja prea mult.

Azi am văzut din nou delfini în mare! Era nouă şi zece minute, erau doi, unul a ajuns la un moment dat până la mai puţin de douăzeci de metri de ţărm. În urmă cu un an am văzut pentru prima dată delfini în Marea Neagră aici.

Erau mari, mari raportaţi la oameni de exemplu, în mare nu era nimeni atunci, nu erau nici valuri şi se comportau ca nişte îndrăgostiţi: se apropiau şi se îndepărtau, se scufundau şi reapăreau într-un arc de cerc. Masivi, dar atât de suplii în măşcările lor. Şi ca-n orice cuplu, el era mai robust, mai activ, mai prezent în jurul ei care discretă, ruşinoasă nu prea ieşea deasupra apei.

I-am urmărit mult. Treptat s-au îndepărtat spre nord fără să bage în seamă curiozitatea cu care cei câţiva oameni aflaţi pe ţărm îi filmau şi fotografiau. El continua să facă salturi înalte, ea-şi ridica doar capul preferând adâncimea apei. M-am uitat după ei până când au devenit doar două puncte pe o mare aproape fără valuri şi sub un soare care strălucea metalic, argintiu, aşa cum o face în fiecare dimineaţă devreme.

E a patra săptămână de când sunt aici şi îi văd prima dată. Puteam să fi plecat deja, puteam să nu fiu la ţărm, puteau să nu apară, dar întâlnirea cu ei, ca şi anul trecut, e cu siguranţă semn de bunăvoinţă şi inimă curată cum spunea Jean Giono.

Semne de toamnă apar ca pânza asta de păianjen. Altfel nu se simte nimic, nici o schimbare: acelaşi soare dogoritor, aceleaşi dimineţi şi seri, aceiaşi oameni, puţin în timpul săptămânii, la fel de mulţi sâmbăta şi duminica.

Dar vine toamna, pânza asta pe acoperiş e o mărturie de acum zece minute. E tare ciudat să stai în baie şi să vezi pe gemuleţ marea, Vama în amurg şi în prim plan o pânză de păianjen. Nimic nu-mi spunea că toamna e aproape, absolut nimic. Anotimpurile curg firesc chiar dacă la un anumit moment nu ne dăm seama. Trebuie atunci să ne iasă în cale semne implacabile. Pe ăstea nu le mai putem ignora, ele ne deschid ochii şi ne fac să gândim. Aşa mă face pe mine acum pânza asta de păianjen.

Azi au reapărut delfinii, parcă mă auzizeră dimineaţă când i-am pomenit. Erau tot doi, la fel de tandrii, doar că acum au rămas mai în larg, mult mai departe. Dacă îi priveşti prin istoria lumii ei parcă vor să-ţi amintească, în cel mai curat spirit ludic, că lumea a început cu două entităţi şi se va sfârşi cu două fiinţe. Restul dintre început şi sfârşit e doar reînceputul fiecărui sfârşit.

De astădată pe plajă erau foarte mulţi oameni, nu ca data trecută. Am fost foarte atent la mişcările delfinilor: exact aceeaşi discreţie a “ei” (sigur era o ea) şi aceeaşi dezinvoltură a “lui” (sigur era un el), el sărea şi o înconjura şi din nou ţâşnea din mare în timp ce ea abia îşi înălţa corpul, pudică, niciodată mai sus de curbura spatelui.

1 septembrie. S-au implinit patruzeci de zile de când sunt fără întrerupere în Vamă.

---

VIZUALIZĂRI: 2304 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI