Peste Bucşoiu, către Omu

TIPĂREȘTE

Salutare tuturor!

Acum că am terminat cu articolele despre litoral, după o pauză destul de lungă, a venit rândul să vă mai povestesc câte ceva şi despre drumeţiile noastre montane, la care binenţeles că nu am renunţat dar nu am mai postat nimic despre acestea deoarece ne-am tot plimbat pe cărările despre care deja am scris în anii trecuţi. De data asta însă, fiind vorba despre un traseu nou, ba chiar o porţiune din el constituind o premieră şi pentru noi, iată-mă-s revenit la tipul de articol cu care probabil de-a lungul timpului v-am obişnuit, ... ori plictisit, ... ori delectat, ori... habar n-am - fiecare ştie cel mai bine în care situaţie se află :).

Pe scurt, este vorba despre o drumeţie ce a cuprins abrupturile nordice ale masivului Bucegi, o zonă foarte frumoasă dar poate mai puţin celebră în comparaţie cu mai mult cunoscutul „abrupt prahovean”. Excursia a durat două zile, prima dedicată urcării către zona care include primele trei (sau mai nou, chiar patru) cele mai înalte vârfuri ale Bucegiului, cea de-a doua, binenţeles pentru coborâre însă pe cu totul alt itinerariu, noaptea petrecându-ne-o la cabana situată la cea mai mare altitudine din România.

Chiar dacă aşa cum am spus, traseul nostru nu a avut legătură (directă) cu abruptul prahovean, tot din dreptul acestuia am plecat la drum, mai exact din Buşteni - oraşul care constituie punctul de plecare pentru cele mai multe trasee din Bucegi.

Pentru a ajunge la primul punct intermediar al drumeţiei, aveam de ales între trei trasee. Cum ştiam că pe Valea Cerbului (zona de la poalele muntelui) e foarte multă agitaţie şi mai ales că este trafic destul de intens, pentru a evita drumul forestier ce străbate valea, două din trasee au picat din start deci nu mai rămăsese decât o singură variantă, de altfel şi cea mai indicată şi frumoasă – cea prin pădure. Aşa că din faţa gării facem dreapta, urmând drumul naţional distanţă de aproape o sută de metri, apoi intrăm în stânga pe strada Valea Albă, îndreptându-ne către poalele masivului.

Străjuiţi de muntele Caraiman şi de abruptul sud-estic al muntelui Coştila - impresionantul Perete al Văii Albe, urmăm strada ce urcă în pantă, trecem pe lângă o (fostă) cabană cunoscută sub denumirea de Căminul Alpin, apoi în scurt timp ajungem la capătul drumului, într-o mică poiană de la marginea pădurii. Au trecut aproape 20 de minute de la plecarea din gara Buşteni. De menţionat că în această porţiune, marcajele sunt mai rare dar... şoseaua e şosea! :).

Odată intraţi în pădure, urmăm poteca destul de largă şi foarte bine marcată (cu trunghi roşu), ce se înscrie într-un urcuş continuu dar nu foarte solicitant, mai întâi pe Plaiul Munticelului apoi pe Plaiul Coştilei. După mai bine de vreo trei sferturi de oră de urcuş prin pădure (rareori mai am traversat şi câteva mici luminişuri), „decorul” se mai domoleşte şi intrăm într-un sector unde mergem mai mult pe curbă de nivel, ba chiar din loc în loc mai şi coborâm, în drumul nostru traversând două văi – mai întâi cea a Coştilei apoi Gălbenelele. Nu e de neglijat nici peisajul de care avem parte uneori, din unele locuri fiind vizibile impresionantele stâncării ale muntelui Coştila, ce se înalţă semeţ în stânga noastră. După fix o oră şi 35 de minute de mers, ieşim din pădure în întinsa Poiană a Coştilei, loc excelent pentru o primă şi binemeritată pauză, numai bună de admirat frumuseţea muntelui ce a dat şi numele poienii.

Plecaţi din nou la drum urmând poteca bine conturată, la limita nordică a poienii intrăm din nou în pădure şi după o foarte scurtă coborâre (cel mult o sută de metri) ajungem la o primă intersecţie de trasee – în acest punct, din dreapta se vine pe traseul marcat cu bandă galbenă, care se continuă în stânga pe valea Cerbului către cabana Omu. Aşadar, până aici puteam ajunge şi dacă urmam una din celelalte două variante (cele excluse). Oricum, recomand a fi făcută aceeaşi alegere ca a noastră şi a se evita drumul forestier.

La mică distanţă de intersecţia din marginea Poienii Văii Cerbului, după o scurtă şi uşoară coborâre, se traversează şi firul de apă al acestei văi, după care poteca se continuă prin pădure, mai mult pe curbă de nivel, doar şi cu uşoare urcuşuri şi coborâşuri. După aproximativ jumătate de oră de mers, se traversează încă o vale (cea a Bujorilor), din care se urcă scurt dar mai accentuat către poiana Morarului (şi aici trecem peste valea cu acelaşi nume), drumul căpătând apoi acelaşi aspect ca până la valea Bujorilor.

Treptat, pădurea începe să se rărească făcând loc rariştilor şi poienilor, pe care poteca marcată le străbate în urcare uşoară, până în Şaua Căpăţânii Porcului, în locul numit „Pichetul Roşu”, un alt punct de intersecţie al mai multor trasee (aici am fi ajuns dacă am fi ales cealaltă variantă pe drumul de pe Valea Cerbului). Ne aflăm la altitudinea de 1445 metri şi avem deja la activ puţin peste două ore şi jumătate de mers (o oră din Poiana Coştilei) din momentul în care am plecat la drum din Buşteni (de la altitudinea de 885 metri). Conform indicaţiilor, până la cabana Omu am mai avea de mers 4 ore şi jumătate.

După o scurtă pauză, conform săgeţilor indicatoare, cotim la stânga şi ghidaţi de aici înainte atât de trunghiul roşu (TR) dar şi de bandă roşie (BR), urmăm traseul denumit „Tache Ionescu”, urcând destul de accentuat prin pădure. După doar o jumătate de oră, panta se domoleşte şi intrăm în Poiana Bucşoiului, de unde avem o largă privelişte către Valea Bucşoiului, mărginită de Creasta Balaurului (Bucşoiu Mic) şi Creasta Văii Rele (Bucşoiul Mare). Înscriindu-ne într-o curbă largă spre dreapta, traversăm firul văii şi ne continuăm urcuşul nu foarte greu, în jumătate de oră urmând a mai traversa încă o vale (nu sunt sigur dar cred că e vorba despre Valea Rea).

Mergând în continuare mai mult de-a coasta, alternăm pasajele de coborâre cu cele de urcare (destul de uşoare), mai traversăm câteva vâlcele şi după o ultimă pantă destul de solicitantă fizic, ajungem pe un pinten, într-o mică poiană deasupra căreia se înalţă muntele Bucşoiu Mare – de aici putem vedea cam ce ne aşteaptă mai departe. Imediat după traversarea poieniţei, ajungem în locul numit „La Prepeleac” (la 1760 metri altitudine), unde traseul se ramifică: TR continuă tot înainte către cabana Mălăieşti iar poteca marcată cu BR schimbă direcţia către stânga, îndreptându-se către vârful Bucşoiu şi cabana Omu. Distanţa de la Pichetul Roşu până la bifurcaţia de trasee am străbătut-o într-o oră şi un sfert (deci aproximativ trei sferturi de oră din Poiana Bucşoiului).

Ei bine, plecând mai departe la drum, putem spune că de abia de acum începe adevărata ascensiune montană (mai mult, la vremea respectivă partea şi mai palpitantă a fost că de aici înainte nu prea am ştiut ce surprize ne rezervă traseul căci a fost pentru prima dată când am străbătut această zonă). Urmând direcţia indicată de săgeţile informative, ne-am avântat într-un urcuş destul de anevoios (se urca greu căci pământul era umed şi cam aluneca) şi foarte accentuat printr-o zonă sălbatică, pe poteca ce de abia se strecoară printre vegetaţia deasă - arbuşti şi fel de fel de... bălării. În acest prim sector, marcajele sunt extrem de rare (se poate spune chiar că lipsesc) însă nu prea există posibilitatea să te abaţi de la traseu - din cauza vegetaţiei.

După vreo trei sferturi de oră de urcuş continuu, ajungem la o faţă de stâncă pe care o traversăm cu ajutorul unui cablu metalic amplasat de-a lungul acesteia. Apoi... continuăm să urcăm pieptiş, din loc în loc escaladând treptele de piatră ce ne apar în cale – binenţeles că pentru siguranţă, şufele şi lanţurile nu lipsesc. Nu am precizat că odată cu apariţia zonelor stâncoase, şi marcajele încep să-şi facă apariţia din ce în ce mai des.

Aproape fără să ne dăm seama, schimbăm direcţia de mers spre stânga, traversând porţiunea numită „Brâna lui Stănilă”. Aceasta ne scoate în scurt timp în golul alpin, în porţiunea superioară a unei văi, mai bine conturate în aval – nu ştiu, posibil vreun fir al Văii Rele sau mai degrabă Vălcelul Îndrăcit. Până în culmea ce se înalţă în dreapta noastră şi unde se observă un stâlp de marcaj, nu pare că e mult de urcat dar e destul de abrupt aşa că picioarele noastre vor fi supuse unui nou tur de forţă. După vreo 20 de minute de urcuş pe faţa stâncoasă presărată cu pâlcuri înierbate, când pieptiş când în mici serpentine, ajungem în sfârşit în mult-râvnita creastă a muntelui, pe culmea ce poartă numele de „Cununa Bucşoiului”. Dar de abia suntem la altitudinea de 2120 metri, deşi de la Prepeleac am urcat mai mult de o oră şi jumătate.

Privim în sus de-a lungul culmii şi vedem că ne aşteaptă o altă ascensiune în drumul nostru către vârf – oare câte or mai fi, oare ce ne mai aşteaptă după acea muchie stâncoasă? Oricum, de aici înainte întreg „decorul” se schimbă şi avem cu ce ne încânta privirea, de jur împrejur peisajul fiind superb.

Continum să urcăm pe poteca foarte bine conturată, ghidaţi şi de stâlpii de marcaj, mai întâi pe o zonă înierbată apoi pe porţiuni stâncoase, cu grohotiş. La un moment dat, privind în dreapta, printre ţancurile de piatră, se observă cabana Mălăieşti iar pe măsură ce câştigăm în altitudine, putem vedea din ce în ce mai bine şi adânca vale ce găzduieşte cabana ce-i poartă numele.

Ajunşi sus în muchia stâncoasă pe care o vedeam din locul unde am atins culmea, după o scurtă porţiune aproape la orizontală, ne lăsăm uşor în stânga şi după o scurtă coborâre, ajungem într-o şa stâncoasă, de unde în dreapta se desprinde poteca marcată cu triunghi albastru, ce face legătura pe Brâna Caprelor, cu valea şi cabana Mălăieşti – acesta este un traseu foarte spectaculos dar destul de dificil, străbaterea lui necesitând o mare atenţie căci se cam include în categoria traseelor care îţi dau extrem de puţine şanse de a greşi a doua oară.

Revenind la drumeţia noastră, poate ar trebui să menţionez şi durata de două ore şi un sfert – este timpul scurs din momentul în care am părăsit „Prepeleacul” până în cel în care am poposit în şaua unde ne aflam. Plecăm din nou la drum, cum altfel dacă nu în urcuş pieptiş :), de aceast dată însă pe o zonă pietroasă, în care poteca este foarte puţin vizibilă, cele mai bune puncte de reper fiind marcajele de pe lespezile de piatră. Treptat intrăm în zona păşunilor alpine unde panta parcă se mai domoleşte puţin, poteca redevine bine conturată şi... în faţa noastră apare o mare „movilă” în vârful căreia parcă s-ar observa un stâlp cu o plăcuţă pe el. Să fie oare vârful pe care-l căutăm? Pentru cine a avut ocazia să-l vadă din partea opusă, dinspre Omu, probabil ar exista ceva dubii că acela ar fi vârful Bucşoiu. Dar... vom vedea! ;)

Înainte de ascensiunea finală, mai aruncăm o privire în jos către abrupturile ce delimitează valea Mălăieşti dar şi spre norii care deasupra noastră devin din ce în ce mai închişi la culoare şi mai ameninţători. Apoi începem să urcăm din nou. Ne uităm la ceas; trecuseră 40 de minute de când am părăsit şaua de la Brâna Caprelor şi ne aflam deja la altitudinea de 2492 metri, adică fix lângă plăcuţa ce ne confirma că am ajuns pe vârful Bucşoiu (Mare).

Scoatem trepiedul, pregătim camera foto să imortalizăm momentul şi în timp ce stăm şi aşteptăm „click”-ul aparatului, înainte de a apuca cronometrul să termine numărătoarea inversă, picăturile deja îşi fac simţită prezenţa. Şi era doar începutul! ; (Ne echipăm foarte rapid pentru ploaie căci deja gluma se cam îngroşa. Apoi... începe distracţia! Ca şi cum ploaia nu era suficient de puternică (că de abia se vedea ceva în faţă), începem să simţim şi că ne frig urechile - de la grindina ce se lovea de gluga pelerinei :)). Ce primire ne-a făcut şi vârful ăsta!!! ;) Nu-i problemă, am mai trecut prin experienţe asemănătoare aşa că ne vedem mai departe de drum şi începem să coborâm cu grijă printre stâncile de pe faţa sudică a vârfului (aşa cum spuneam, aspectul e total diferit faţă de partea pe unde am urcat). Curând ajungem în Şaua Bucşoiului, moment în care ploaia se opreşte la fel de rapid precum a şi început, norii şi dârele de apă părând că se retrag spre nord. Acum în stânga noastră se pot vedea şi de sus în jos Valea Bucşoiului (vă amintiţi că am văzut-o şi în sens invers) şi culmea Bucşoiului Mic.

Din şa începem să urcăm uşor, ţinând linia culmii ce desparte căldarea superioară a Văii Morarului (în stânga) de cea a Mălăieştiului (în dreapta), către ceea ce deja se vedea în faţa noastră: staţia meteo de la Omu. Înainte de a ajunge acolo, mai traverăm Curmătura Morarului (o altă mică şa) şi după un alt scurt urcuş, ne vedem ajunşi pe platoul de la vârful Omu de unde în scurt timp poposim la cabană, nu înainte însă de a ne uita la ceas - de pe Bucşoiu până la destinaţia finală: fix o oră.

Şi uite aşa am ajuns din nou cu bine la cea mai mare altitudine din Bucegi, loc unde urma să rămânem peste noapte. Însă despre cabana situată la cea mai mare altitudine din ţara noastră, am să vă povestesc cu altă ocazie. Deocamdată...

Toate cele bune şi vacanţe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 2621 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI