Inceputul - 2006, Clipe Hoinare pe Varful Omu

TIPĂREȘTE

Traseu: Busteni - Poiana Văii Cerbului – Valea Cerbului – Vârful Omu (2507 m)

Traseul nu este recomandat iarna si pe vreme nefavorabila!!! Traseu frecventat de ursi!!!

-----------------------

Azi, Iulie 2011 … ieri, Iulie 2006. Aceleasi clipe hoinare, ratacind pe cararile muntilor Bucegi. Asadar…

A fost odata… odata, acum 5 ani de zile, cand eram pregatiti sa dam piept cu abrupturile Bucegilor, pentru a ajunge, pe acoperisul lor, la 2507 m, pe Varful Omu (2507 m) al 9 lea varf ca inaltime din Romania si cel mai inalt din Muntii Bucegi.

Busteniul ne primise cu mult soare…soare care avea sa se transforme mai tarziu intr-un inamic toropitor. Priveam spre creste…motivandu-ne ca peste 7-8 ore, vom fi acolo, acolo unde norii se fugaresc, iar tot ce ne inconjoara va insemna “libertate”, libertatea crestelor!

Pasii nostri isi gasesc calea pe acelasi vechi, banal, plictistor si plin de praf, drum spre Cabana Gura Diham. Cautam insa, sa ignoram acest drum…privind inainte, acolo sus…unde lumea de stanca ne-asteapta.

Dupa aproximativ 15-20 de minute de mers pe acest drum, traseul nostru va continua prin stanga, orientandu-ne dupa sageata stalpului indicator spre Varful si Cabana Omu, prin Valea Cerbului, marcaj Banda Galbena. Este momentul in care vom intra pe cararile padurii, simtind racoarea ei, si culegand micile daruri pe care ni le ofera: gustosii si acrisorii fragi.

Traseul nostru continua in urcare usoara, cotind spre dreapta, evitand astfel, Varful Galma Mare (1413m). Aceasta portiune a fost o bine meritata insula de racoare care ne-a mai motivat, facandu-ne sa continuam sprinteni traseul pana cand, racoarea… ne-a condus, in coborare usoara spre Sud-Vest, pana in Poiana Costilei (1310m) apoi, continuand spre Vest pana in zona Poienii Vaii Cerbului. Aici, Bucegii isi prezinta abrupturile. Ei ne imbie la un popas, timp in care putem admira fata Nord-Estica a Costilei. Din aceasta perspectiva, Costila pare un altar impunator de stanca, in spatele caruia, Caraimanul incearca sa ne salute, de dupa nori. Pentru cunoscatori, de-aici se zareste si Creasta Galbinelelor, flancata in partea stanga de Valea Costilei, iar in dreapta de Valea Malinului. Acestea reprezinta importante trasee de alpinism din Masivul Bucegi.

E timpul sa ne continuam drumul, de-alungul cararii care isi gaseste calea printre urzici pe care le evitam cu grija. Insa, atractia crestelor nu ne lasa sa privim prea mult in jos. Nu vroiam sa pierdem nici un reper al muntilor Bucegi.

Pe masura ce urcam, poteca noastra este sapata in stanca, fiind nevoiti sa calcam cu atentie, in unele portiuni existand riscul alunecarii. Pe bolovani intalnim marcajul banda galbena, inclusiv, sageti care ajuta la orientare. Astfel, prin raristi de molid si printre blocuri de stanca ajungem in zona firului Vaii Cerbului la altitudinea de 1340 m.

De-aici, privind spre Est se pot distinge Valea Malinului, Valea Seaca a Costilei, apoi Santinela Vaii Verzi si Varful Prapadit (1796m) – cu formele sale ascutite.

Este timpul unui nou popas, prilej de-a face o poza de grup, de-a mai savura din merinde si de-a umple sticlele cu apa proaspata si rece de izvor. Desigur, a necesitat un oarecare efort de catarare printre stanci, dar a meritat. Apa era o resursa importanta mai ales impotriva arsitei care nu ne dadea deloc pace.

Ascensiunea noastra va continua pe Valea Cerbului, paralel cu Abruptul Morarului. Este momentul in care avem in fata noastra un peisaj impresionant. Vedem cat mai avem de urcat, cat mai avem de indurat soarele care ardea din ce in ce mai puternic. Dar efortul merita. Era lectia noastra despre Bucegi, pe care o invatam, pe care o traiam, si pe care o vom spune mai departe; Fiindca, eram la inceput si din fiecare pas facut, din fiecare lucru, din orice ne-nconjura, cautam sa invatam ceva. Pe-atunci nici nu gandeam ca ale mele, sau ale noastre invataturi, vor deveni amintiri, povesti, randuri ale clipelor hoinare curpinse in jurnale de calatorie care fac ca a noastra poveste alpina sa mearga mai departe, sa ajunga la fiecare cititor, la fiecare iubitor de munte, de natura, de calatorii… La urma urmei, asa-s clipele hoinare… hoinaresc…de la mine, la voi… La fel si noi, hoinari pe Valea Cerbului, spre Varful Omu…iulie 2006. Si de la atatea, povesti, trairi si lectii…e timpul unui nou popas la umbra stancilor pentru a admira profunzimea zarilor care ni se deschid. Pereti de stanca, forme ciudate de piatra, nuante de verde crud, brazi solitari izolati pe colturi de stanci, fasii de zapada…de zapada in iulie…toate, toate ni se arata.

Si fiindca vorbeam de zapada, si mai ales de arsita lunii iulie e timpul pentru o racorire bine meritata. A sosit momentul in care ne bucuram de zapada in lunile de vara. Se pare ca Bucegii ne si rasfata… fiindca am stiut sa–i respectam, sa-i admiram si sa le citim corect povestea.

Dupa 15 minute de cand am lasat in urma noastra intersectia Vaii Cerbului cu Poiana Vaii Tapului ajungem la punctul numit “La numaratoarea oilor”. In acest loc, poteca serpuieste in mici serpentine, strecurandu-se printre doi pereti de stanca foarte apropiati. Acest loc era un prilej bun pentru ciobanii care urcau cu oile la stana, de a le numara. De-aici si denumirea de “Numaratoarea oilor”. Mai sus de-acest culoar ingust, pe partea stanga, se afla zona denumita popular “Piatra Parlita”, loc in care ciobanii poposeau facand focul la adapostul unei stanci. Suntem la altitudinea de 1610 m.

Pe masura ce avansam lasam in urma noastra partea impadurita, pe unde am urcat. Dupa un timp vom fi atat de sus incat vom vedea Valea Prahovei si vom intelege cat de mult am mers. Pe caldura asta, era o victorie… o victorie a noastra. Si-acest sentiment ne facea sa ne incurajam, sa sfidam soarele care trimitea raze fierbinti spre noi si sa continuam sa urcam. Nu ne grabeste nimeni, asa ca, dupa efortul unor portiuni abrupte putem sa poposim din nou, facand din soare un prieten (credeam noi…).

Pe masura ce inaintam in altitudine limbile de zapada erau din ce in ce mai des intalnite, oferind peisajului nostru o nota de diversitate si unicitate. Ne incanta sa pasim de-alungul stancilor prin aceasta fantezie de nuante. Albastru senin, verde crud, alb de iarna in iulie, gri de stanca…

Lumea de piatra ne cucerste din ce in ce mai mult, urcusul nostru gasindu-si calea prin bolovanisul dominant in aceasta zona alpina. Era destul de frustrant sa vedem tot timpul in fata noastra, locul unde trebuia sa ajungem, dar, totusi, serpentinele pe care le faceam, de pe un versant pe altul, sa ne arate ca realitatea este alta, si mai aveam ore bune pana cand vom ajunge la Cabana si Varful Omu. Dar pasii nostri, sub soare…duceau povestea noastra mai departe. Pana la 2507 m.

Pret de cateva clipe, clipe hoinare, desigur, ne-oprim si admiram dincolo de lumea padurilor cum Valea Prahovei (Busteniul si Azuga) ne salutau de jos. De-acolo venim, de-acolo priveam plini de sperante spre creste…si acum, iata-ne unde doar visam sa fim. Iar pentru noi, acest lucru a reprezentat o realizare.

Dar nu zabovim prea mult, si privirile noastre se indreapta iarasi spre inaltimi, incercand sa gasim continuarea potecii alpine, sa vedem cat mai avem de serpuit printre stanci, printre zapezi eterne, la pieptul carora opream pentru a le saruta racoarea, ca mai apoi, revigorati sa continuam urcusul, privind totusi, din cand in cand si inapoi…Valea Cerbului este pur si simplu uimitoare. Doar ajungand aici, intelegeam cat am avut de mers, cat efort am depus pe-asa o caldura…dar si cat de mult merita. Asa-i la munte!

Am ajuns la punctul in care Costila pare atat de aproape. Iata-ne la marginea caldarii superioare a Vaii Cerbului, undeva la altitudinea de 2170m. Releul de pe Costila pare ca strapunge seninul cerului... Coltii Obrasiei isi fac ei simtita prezenta, iar Cerdacul Obrasiei ne impresioneaza prin aspectul sau impunator, asemenea unui perete ce inchide aceasta vale glaciara. Spre Nord-Nord-Est, Morarul scoate Coltii la noi (Coltii Morarului). Poate asa este el obisnuit sa ne spuna "bine ati venit", aici, in lumea alpina. Iar jos, Valea Prahovei clocotea in arsita lui iulie.

De-aici, drumul nostru va continua prin zeci de serpentine, total demoralizante, ce pareau a nu se mai termina. Poteca noastra se va angaja intr-un urcus, traversand de 3 ori Sistoaca Bucurei, apoi, continuam pe versantul Morarului, pana ajungem la capatul, celei de-a saptea serpentine, de cand ne-am angajat pe Morar, la altitudinea de 2350 m, pe o coama. Costila, in spatele nostru, ne urmarea fiecare pas. In jurul ei norii formau un fular pufos.

Simtim ca suntem aproape, vantul devenise din ce in ce mai puternic, parca purtandu-ne pe aripile lui, tot mai aproape de Cabana si de Varful Omu. Au mai urmat circa 6 serpentine largi, apropiindu-ne din ce in ce mai mult sub Creasta Morarului, pana iesim in limita superioara a Crestei Bucurei, de unde pasii nostri vor intersecta potecile ce urca din zona Platoului Bucegilor, Babele si Pestera. De-aici, in 5 minute, Cabana Omu iese in intampinarea privirilor noastre. Si ne era atat de pofta de ea, de simplitatea ei de lemn, strajuind la umbra stancii care reprezinta Varful Omu. Cand am zarit-o nu mai simteam oboseala, nu mai simteam soarele, totul se transformase intr-un Rai alpin, iar noi… noi eram atat de mandri si de vii. Si totul pentru ca am reusit, pentru ca am inteles ce inseamna Munte, ce inseamna Efort, ce inseamna Unitatea Grupului… practic, aici, spre Varful Omu am pasit cu-adevarat pe Muntele care astazi inseamna…Clipe Hoinare!

ar efortul se traduce prin fericire, fericirea de a ajunge aici, dupa aproximativ 8h la Cabana Omu.

Deci… ieri, iulie 2006, am reusit! Azi, iulie 2011, mi-e dor de ieri! Dor de inceputul Clipelor Hoinare.

---

VIZUALIZĂRI: 1437 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI