Review #300 – Iarna cascadelor din Bucegi

TIPĂREȘTE

A venit momentul review-ului cu numărul 300. Unii ar spune că sunt multe, alții – printre care mă număr și eu – ar spune că sunt puține. Aș fi putut mai mult 😬, dacă m-aș fi străduit.

M-am tot gândit despre ce să scriu la acest număr rotund. Inițial, am vrut să aștept o călătorie care să vină la pachet cu impresii proaspete și frumoase de împărtășit. Doar că, pe lista mea, nu apare nimic prea curând – și oricum, nimic care să „merite” simbolic review-ul 300.

Așa că mi-am dat seama că cel mai potrivit ar fi să vă povestesc despre locul în care mă simt cel mai bine: muntele.

Munții sunt locul în care respir altfel. Locul în care zgomotul dispare, iar gândurile se așază. Știu că poveștile mele nu sunt pentru toți. Nu toți cei care citesc pot porni a doua zi pe urmele mele. Și e în regulă. Nu scriu despre munte ca să demonstrez ceva, nici ca să mă laud – deși, da, sunt mândră în tăcere. Scriu ca să împărtășesc frumusețea aceea mai greu accesibilă, care se lasă descoperită doar celor dispuși să depună un pic de efort.

De data aceasta, iarna mi-a oferit un dar rar: două cascade înghețate din Bucegi – Vânturiș și Doamnele.

Despre ierni care se pierd

Iernile nu mai sunt ce-au fost. Ninge mai puțin, gerurile sunt mai scurte, iar cascadele îngheață tot mai rar. Gheața are nevoie de timp, de frig constant, de răbdare. Exact lucrurile pe care lumea pare să le piardă.

Anul acesta a fost unul norocos. A început cu zile aspre, cu ninsori consistente la munte și temperaturi care au coborât, pe alocuri, până la –20°C. Cascadele au înghețat, iar pasionații de cățărare pe gheață au ieșit la joacă.

Pentru mine, aceasta a fost prima experiență de cățărare pe gheață. Mi-am dorit de mult, dar până acum nu prinsesem momentul potrivit.

Cascada Vânturiș

Botezul cățărării pe gheață l-am făcut pe Cascada Vânturiș, pe 10 ianuarie.

Aflasem că a înghețat și că gheața este tocmai bună pentru începători ca mine. Așa că, împreună cu câțiva prieteni, am pornit la drum.

Cascada Vânturiș – sau mai bine spus cascadele Vânturiș, fiind vorba despre o înșiruire de căderi de apă – se află în apropiere de Sinaia. Apele pârâului Vânturiș se rostogolesc în cascade succesive peste formațiunile stâncoase care coboară din zona Colții lui Barbes, până jos, aproape de Sinaia, unde se varsă în râul Izvorul Dorului.

Cea mai mare cădere de apă are aproximativ 50–60 m și este vizibilă mai ales după perioadele cu precipitații abundente sau topirea zăpezilor. Cascada poate fi parcursă și vara, pe un traseu nemarcat care pornește din Sinaia – traseu pe care l-am parcurs și despre care am scris la vremea respectivă (https://amfostacolo.ro/hotel9.php?d=redescopera-masivul-bucegi--masivul-bucegi&id=4076). De asemenea, cascadele pot fi admirate și de sus, într-o tură pe lângă Colții lui Barbes (https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=99641&d=redescopera-masivul-bucegi--masivul-bucegi).

De data aceasta, am ajuns în partea superioară a cascadei pornind de la Cabana Dichiu, unde am lăsat mașinile. Iarna, șoseaua spre Piatra Arsă este închisă, acoperită de zăpadă, dar se poate merge pe jos. Și chiar e o plăcere, mai ales într-o zi ca aceea: soare rece, ceață care îmbrăca muntele într-o liniște aparte, zăpadă proaspătă și un frig aspru care îți amintește că ești viu.

Am făcut câteva opriri pentru fotografii până sub Vârful Vânturiș, apoi am continuat pe lângă stâna Vânturiș, prin zăpadă mare. Peisaj de vis. Ajunși în albia pârâului, ne-am echipat – colțari, cască, ham – și am pornit spre cascadă, care ne-a primit în condiții bune, prietenoase pentru un debutant ca mine.

Am început cu cascada mai mică. Emoțiile erau amplificate de zgomotul apei care se auzea sub gheața în care înfigeam pioleții 😆. Mă întrebam, inevitabil, ce s-ar întâmpla dacă gheața ar ceda. Un duș înghețat, la –10°C, nu era chiar pe lista dorințelor mele 😄.

După câteva exerciții, am coborât spre cascada mare. Aici a fost nevoie să descățărăm, asigurați, pentru ca apoi să urcăm la loc. Nu am coborât până jos; la un moment dat apăruseră niște lespezi de gheață instabile, destul de periculoase.

M-am cățărat până când brațele mele au spus clar: „Gata, până aici.” Atunci mi-am dat seama că, la sală, va trebui să includ mai multe tracțiuni în program 😃.

Cascada Doamnele

La două săptămâni după prima mea aventură pe o cascadă înghețată, am recidivat – de data aceasta pe Cascada Doamnele.

Accesul este ușor, chiar și iarna, pe zăpadă mărișoară, așa cum am găsit noi. De la Telecabina Peștera se pornește pe marcaj TR, traseu comun cu cel care urcă spre Omu pe Valea Obârșiei. La scurt timp, poteca spre cascadă face stânga, traversează un podeț suspendat și urcă ușor pe firul apei.

Vara o auzi înainte să o vezi. Iarna, o vezi: înghețată și tăcută.

Soarele dimineții încălzea gheața, iar cascada oferea două fire de urcare. Unul mai scurt, aparent mai sigur. Altul mai lung, deja atins de topire. Am crezut că experiența de pe Vânturiș mă va ajuta. M-am înșelat. Doamnele a fost mai dificilă. Gheața era diferită, iar verticalitatea nu iartă.

Am învățat. Am greșit. Am corectat. Am urcat puțin. Am coborât. Ne-am jucat o zi întreagă cu frigul, cu gheața și cu limitele noastre. Până când soarele s-a ascuns după creste, iar puterile s-au dus odată cu el.

Am plecat înainte de întuneric, cu mâinile obosite și sufletul plin. Probabil a fost ultima cățărare pe gheață din acest an. Poate și din anii ce vor urma. Nu știu.

Știu doar atât: unele ierni merită trăite pe îndelete, pentru că s-ar putea să nu se mai întoarcă.

---

VIZUALIZĂRI: 74 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI