Vâlcelul Țițeica - prima mea tură de carpatism și primul atac de panică pe munte

TIPĂREȘTE

La începutul lunii noiembrie am primit invitația de a participa la o tură de carpatism pe Vâlcelul Țițeica, un traseu pentru începători din Munții Bucegi.

Ce înseamnă traseu de carpatism?

Carpatismul este un termen folosit de montaniarzii din România pentru trasee mai grele decât cele de drumeție montană, dar care, din cauza lipsei ghețarilor și a zăpezii, nu se încadrează in categoria de trasee de alpinism, fiind la granița dintre drumeție și cățărare pe stâncă. Majoritatea acestor trasee sunt pe văi de abrupt, brâuri și creste alpine, și sunt prezente in special in Munții Bucegi sau Piatra Craiului. Pentru parcurgerea unui traseu de carpatism de multe ori este necesară și traversarea unor pasaje expuse, a unor porțiuni de cățărare pe stâncă sau a unor zone cu jnepeniș des sau grohotiș. Pentru parcurgerea unui astfel de traseu sunt necesare cunoștințe minime de asigurare și cățărare pe stâncă, iar echipamentul obligatoriu constă in bocanci cu talpa aderentă pe stâncă și iarbă, cască, ham, coardă. Traseele de carpatism sunt încadrate pe grade de dificultate, asemănătoare cu cele de la alpinism. Cel mai ușor traseu este încadrat in categoria 1A, după care urmează 1B, 2 A și 2 B. Traseele de alpinism merg mult mai departe, până la 6A/B și 7A/B, care sunt trasee extrem de dificile.

Este bine ca parcurgerea unui astfel de traseu să fie făcută în compania unei persoane care cunoaște bine zona care urmează a fi parcursă și tehnicile de asigurare în acest gen de trasee.

La o astfel de tură am fost invitată de Ilinca S. și de Andrei B., ghizi montani, ambii buni cunoscători ai traseelor de carpatism, mari iubitori ai Munților Carpați.

Trebuie să recunosc că am stat puțin pe gânduri dacă să merg sau nu, dacă pot sau nu să parcurg un astfel de traseu. Dar, după ce am mai citit câteva impresii ale unor persoane care au parcurs acest traseu, am spus un da hotărât.

Iată-ne așadar în apropierea hotelului Silva din Bușteni, de unde grupul nostru format din patru fete și un băiat au pornit în cucerirea Munților Bucegi.

Am pornit spre traseul numit Jepii Mici, pe care am intrat in scurt timp, urmând marcajul” cruce albastră” . Vremea era foarte frumoasă, erau câtea grade peste zero, dar nu bătea vântul iar soarele strălucea și promitea că ne va încălzi ceva mai târziu.

Traseul Jepii Mici face legătura intre Bușteni și Platoul Bucegilor. Este un traseu dificil, cu multe porțiuni expuse dar care sunt bine asigurate cu lanțuri. Pentru parcurgerea acestui traseu in condiții de siguranță este bine să purtați ghete sau bocanci cu talpă aderentă, să fiți bine echipați, chiar dacă este vara și afară e cald. Din păcate foarte mulți turiști ignoră recomandările salavamontiștilor de a purta echipament adecvat acestui traseu, motiv pentru care se produc foarte des accidente pe Jepii Mici. Chiar când urcam noi, ne-au depășit doi tineri care erau pentru prima dată pe acest traseu și erau încălțați cu teniși cu o talpă ceva mai groasă. Inconștienți.

După aproximativ o oră și jumătate de urcat pe Jepii Mici am ajuns la intersecția cu Vâlcelul Țițeica. Vâlcelul a fost numit astfel de către Mircea Ordean in memoria fraților Radu și Șerban Țițeica, exploratori ai abruptului Bucegilor, autori a numeroase articole și cărți despre Bucegi și autorii primei hărți a abruptului prahovean.

La intrarea în Vâlcel, ne-am echipat cu căști și ham, am strâns bețele, și am pornit la drum. Am inceput cu o cățărare pe stânca rece și umedă pe alocuri. Trecem de prima săritoare, apoi de o fereastră îngustă prin care ne strecurăm cu ceva greutate după care ajungem la o a doua săritoare, care ne-a pus ceva probleme.

Aici Andrei a fost cap de coardă, a urcat ceva mai sus și a legat coarda cu care rând pe rând ne-am asigurat și am trecut de săritoare. A fost greu deoarece săritoarea era de fapt o stâncă mare și netedă deasupra căreia era un bolovan instabil. Practic nu prea aveai de ce să te prinzi ca să te cațeri, personal mi-a fost destul de greu, la prima încercare chiar am căzut dar fără să mă lovesc deoarece eram bine asigurată in coardă.

Am trecut de această săritoare, a urmat o porțiune înclinată de grohotiș apoi o nouă săritoare mai mică. Aici am făcut un pas greșit și am alunecat, pe o pantă mică. Nu eram legată, am căzut pe spate și rucsacul m-a frânat oarecum, reușind să mă opresc la timp. Cred că acea căzătură a provocat un declic, pentru că m-am blocat, nu mai eram in stare să urc, aveam impresia in permanență că alunec.

A urmat o porțiune foarte înclinată și inierbată, unde practic trebuia să urci in patru labe, ajutându-te de smocurile de iarbă. Am mai parcurs astfel de pante, dar acum mă blocasem. Ar fi trebuit să scot bețele, foarte utile pe acest fel de pante. Dar mintea mea nu mai funcționa, aveam impresia că orice pas voi face va însemna o alunecare fatală. Chiar am spus la un moment dat că eu nu mai merg și rămân acolo. Nu mi s-a mai întâmplat până acum să mă blochez de frică pe munte, chiar dacă am mai fost in situații dificile.

Ca să ieșim din impas Ilinca a intins iar coarda de care m-am legat șiu am mers așa până la o zonă ceva mai plată, unde ne așteptau de ceva vreme restul grupului.

Aici am stat puțin, am mâncat ceva dulce, am băut apă și, până la urmă, mi-am revenit. Mi-a fost rușine de momentul meu de slăbiciune și mai ales de faptul că am întârziat mult grupul. După scurta pauză am continuat urcușul, tot pe o pantă inierbată, dar de această dată momentul de panică trecuse.

Vâlcelul Țițeica se termină in Brâul Portiței, într-o mică șa unde am făcut o pauză pentru fotografii. Dacă nu am fi întârziat așa mult pe vâlcel am fi putut să mergem pe Brâul Portiței până la o fereastră intre stânci numită Portița Caraimanului. Din păcate nu mai aveam timp, in noiembrie ziua este scurtă și n u vroiam să ne prindă întunericul in zone foarte periculoase.

După pauza de fotografii am pornit tot pe Brâul Portiței, dar nu spre Portiță ci spre Jepii Mici. Această parte a Brâului Portiței este ușoară, chiar dacă este expusă. Priveliștea era in schimb una de excepție, soarele se ascundea încet încet după culmile stâncoase ale Caraimanului iar zadele colorau cu auriu pajiștile înclinate. Nu eram singuri pe munte. Un ciopor de capre negre ne-a întâmpinat pe o pantă înclinată, pășteau liniștite, nu s-au speriat de noi. Am pierdut minute bune ca să le fotografiem și să le filmăm, nu era o imagine pe care să o vezi foarte des.

După aproximativ jumătate de oră am ieșit in drum marcat, in Jepii Mici, dar mult mai sus față de locul in care am intrat in Vâlcelul Țițeica. Am inceput coborârea, nu foarte ușoară, expusă, cu câteva porțiuni cu lanțuri. In față se vedeau Munții Baiului iar undeva jos, Bușteniul. In ultima parte am mers la lumina frontalelor, și ne-a fost puțin frică să nu ne întâlnim cumva cu Moș Martin. Dar nu ne-am întâlnit cu ursul ci cu prietena lui, vulpea, care stătea in cărare parcă așteptându-ne. A mers puțin in fața noastră, ca un câine care iși însoțește stăpânii, . Se mai oprea să vadă ce facem, dacă venim după ea, apoi s-a plictisit de noi și a plecat la vale.

Trecuse de ora șase seara când am ieșit din pădure, și ne-am îndreptat spre mașini.

A fost o tură grea, fizic și psihic, dar, cu toate acestea, aș vrea să o mai repet. A doua oară nu îmi va mai fi frică, promit.

Câteva fotografii vă vor convinge de frumusețea acestor locuri mai puți cunoscute din Munții Bucegi.

Munții Bucegi au foarte multe locuri foarte frumoase, puțin circulate și mai greu accesibile.

Adrenalină la maxim!

---

VIZUALIZĂRI: 785 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI