Prin Constanța, între zâmbete și lacrimi (I)

TIPĂREȘTE

În toamna aceasta, eu și soțul meu am reușit să petrecem puțin timp în orașul unde soarta ne-a hărăzit acum câteva decenii să spunem acel unic "da", orașul pe care primul rege al țării noastre, Carol I, îl numea "plămânul României". Aveam mari speranțe că orașul românesc principal de la malul Mării Negre, al doilea ca mărime după București și unul din cele mai vechi orașe românești, poate chiar cel mai vechi, arată acum frumos și atractiv pentru turiști și locuitorii lui. Am fost dezamăgiți, cartea noastră de identitate dobrogeană, centrul istoric, este teribil de trist și lăsat cu intenție să moară. "Că așa-i la noi" spunea cândva aromânul născut în Grecia dar devenit român și cu sufletul, Toma Caragiu.

Pe locul Constanței de azi s-au perindat multe etnii de-a lungul mileniilor și odată cu ele au apărut și multe legende frumoase. Una spune că aici a fost așezare getică, întemeiată de o regină celebră a acestora, Tomiris pe unul din numele cunoscute azi, după cum stă scris în cartea unui episcop got din sec. VI. A fost o alta despre povestea unei iubiri nesincere și pătimașe dintre Iason, cel ce conducea expediția argonauților în căutarea lânii de aur prin actualul teritoriu al Georgiei și Medeea, ucigașa din dragoste. Legende sunt încă multe dar adevărul istoric este deocamdată cel de luat în seamă căci prima atestare documentară este din anul 657 î. Hr. când, chiar în zona unde astăzi este Cazinoul, s-a format colonia greacă Tomis - probabil de la grecescul "tomi" tăietură - în perioada expansiunii grecilor pe malurile Pontului Euxin. Dar romanii sunt cei ce dezvoltă frumos cetatea după cum se vede din descoperirile arheologice și tot atunci "poetul iubirilor gingașe", Publius Ovidius Naso este exilat aici, în mijlocul barbarilor geți a căror limbă o învață și chiar scrie versuri, "naso" fiind porecla preferată chiar de poet și care în limba geților însemna "cel legat", "cel fermecat". Dar faima Imperiului Roman trece și peste pământul dobrogean se perindă goții, hunii, bizantinii, genovezii, slavii, bulgarii, apoi turcii, tătarii, evreii, lipovenii, aromânii și alții atrași de mirajul mării. Totul până la 1878 când Dobrogea este alipită statului român și populația românească crește numeric semnificativ iar orașul numit Constanța din timpul bizantinilor se dezvoltă din ce în ce mai mult, chiar dacă războaiele aveau să-i mai facă răni. Rămâne însă o comunitate eterogenă în toată Dobrogea și desigur în Constanța, așa cum avea să fie remarcată mereu de-a lungul timpului; doctorul Camille Allard ce însoțea o misiune franceză, a menționat în lucrarea lui "Misiunea medicală în Tătăria-Dobrogea" din sec. XIX, Paris: "turci, tătari, bulgari, ruși de diferite rase, valahi, nemți, evrei de rit spaniol, greci, armeni, țigani" trăiau în bună înțelegere.

Cunoscând destul de multe despre istoria Constantianei sau Kustengeului cum îi spuneau turcii, am colindat fără o țintă anume prin zona istorică, primul drum fiind desigur la picioarele lui Ovidiu, cel ce ne-a lăsat acum mult timp să ne odihnim pe soclul lui, într-o zi caldă de vară, atunci când, deși eram în mult blamatul comunism, Piața Ovidiu avea ceva farmec și un aer autentic dobrogean.

Poetul clasic al literaturii latine și un călător deosebit în acele timpuri - a vizitat o parte a Egiptului și Greciei dar și Asia Mică - Publius Ovidius Naso, născut în Sulmona de astăzi, a dus o viață luxoasă în Roma, prin saloanele elegante și numeroase aventuri cu femei din toate mediile sociale. A devenit renumit pentru "Ars amandi", opera prin care dădea sfaturi atât femeilor cât și bărbaților și de ce să nu recunoaștem, valabile după 2000 de ani: "amorul plăcut se ademenește cu cuvinte dulci! Râzi când râde ea, plângi când plânge ea, ... nu-i reproșa iubitei defectele ci găsește un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani și nici sub ce consul s-a născut. " Am dreptate că e valabil și azi? Motivele care au dus la exilarea lui fără pierderea unor drepturi sunt încă discutabile, la fel ca și draconica măsură de a-i retrage operele din toate bibliotecile acelor timpuri. El a trăit ultimii opt ani din viață la Tomis unde a fost acceptat de localnici, a devenit chiar poetul tomitanilor care i-au păstrat cu sfințenie "Tristele". Din "Tristele" este și epitaful pe care l-a compus pentru moartea sa și care este scris, într-o traducere poetică, pe statuia ce i-a fost ridicată în 1887. Mormântul nu i-a fost găsit, nu se știe dacă a fost incinerat sau înhumat sau dacă oasele i-au fost duse acasă conform dorinței lui de a " nu-i rămâne și sufletul captiv în Sciția Minor". Statuia lui Ovidiu din Constanța a fost ridicată la inițiativa unui jurnalist italian remarcabil, Bruto Amante, cel ce a scris mult despre Dobrogea exilatului Ovidiu și care a propus drept sculptor pe politicianul și marele mason Ettore Ferari, autor și al altor statui din România. Pentru noi românii este deosebit de important Ovidiu prin "Ponticele" și "Tristele" scrise aici în Dobrogea și care descriu viața geților de acum peste 2000 de ani. Din păcate, Piața Ovidiu în acest sfârșit de vară 2016 arăta neplăcut cu clădiri abandonate și cu nimic ce ar putea aminti de gloria trecutului, poate de aceea și gânditorul Ovidiu era așa trist.

Din Piața Ovidiu am luat-o spre un monument cultural și spiritual vechi și important al urbei, biserica greacă. Prima biserică a cultului creștin construită în Constanța a fost de lemn, vis a vis de actuala biserică Metamorfosis dar comunitatea greacă și-a dorit una mai mare, așa că în 1866 obține Firman împărătesc de la sultanul Abdul Aziz prin care se donează locul ce aparținea statului dar și indicațiile de construcție, clădirea trebuind să nu fie mai înaltă decât geamiile timpului, așa ca se înscrie în cei 10 m permiși. Turla a fost adăugată abia în 1947. Biserica ce făcea parte dintr-un complex cu spital și școală, apoi și cu teatrul Elpis, a fost construită "cu contribuția grecilor din toată Europa" și trebuie menționat că marmura a fost adusă din Grecia, la fel și lemnul de cedru al coloanelor. Pictura interioară este realizată de pictori de la Muntele Athos dar în 1984 a trebuit restaurată. Exteriorul este simplu și încă elegant, interiorul însă puțin mai complicat dacă-l privești atent, respectând canoanele vremii cu locuri separate pentru femei și bărbați, femeile având rezervat atunci balconul în formă de U, asemeni separării din sinagogi. Policandrele sunt cele originale din 1866 din cristale de Murano, sunt multe alte obiecte de cult de mare valoare, icoanele vechi în mod deosebit, dintre acestea se remarcă cea a sf. Fanurie foarte iubit de greci. Istoric este deosebită pentru că aici s-a celebrat slujba de după cucerirea independenței, la care a participat regele Carol I și viitorul țar Nicolae al II-lea al Imperiului Rus. Este activă și astăzi iar din 1974 aparține Bisericii Ortodoxe Române ca lăcaș de cult și monument istoric de patrimoniu, trecerea făcându-se la cererea comitetului elen ce o administra. Este în aproprierea plajei Modern, pe str. Mircea cel Bătrân.

Comunitatea armeană din Constanța, are o un trecut important, în Dobrogea ei fiind prezenți din sec. XV. Ei au ridicat aici în Constanta o primă biserică de lemn în anul 1740 apoi obțin un teren de la statul român în 1880 pentru o școală. Ridică o clădire cu etaj pe actuala str. Calatis nr. 1 iar din 1948 sala de spectacole de la etaj este transformată în lăcaș de cult, apoi întreaga clădire devine a parohiei căci școala se închide în 1948. Fiind într-o clădire ce nu a fost construita de la început pt a fi lăcaș de cult, biserica este atipică, nu are altar închis cu catapeteasmă iar pereții sunt acoperiți cu icoane mari, imaginea de ansamblu este de veche mânăstire armenească. Clopotnița i-a fost adăugată la restaurarea din 1990. Dacă este slujbă puteți urca la etaj dar fotografiatul este interzis iar slujba nu o înțelegeți pentru ca se oficiază în limba armeană. Biserica este înscrisă pe lista monumentelor orașului.

Pe bld. Tomis la nr. 32 este o clădire monument istoric arhitectural ce din 1990 adăpostește Muzeul de Artă Populară, unde se pot admira colecții de artă populară din toate zonele țării și haine specifice turcilor și tătarilor dobrogeni. Sunt expuse în săli largi obiecte de lemn, ceramică, metal, apoi țesături de decor, pentru casă sau îmbrăcăminte iar cea mai impresionantă colecție este cea de icoane vechi. Sunt foarte multe icoane vechi, majoritare sunt cele din Șcheii Brașovului. Multitudinea zonelor geografice ce expun aici obiecte specifice este explicată prin faptul că, în special după 1878 aici s-au stabilit români din Bucovina, Ardeal și Oltenia, zona Constanței și a Dobrogei fiind în plin avânt economic.

Clădirea care astăzi adăpostește muzeul a fost prima clădire administrativă a Constanței, Palatul Comunal, ridicat pe locul unui vechi târg mizer. Inaugurată în 1896, este ridicată după planurile arhitectului Ion Socolescu și se remarcă printr-o arhitectură ce avea să devină foarte cunoscută și apreciată, stilul Carol I. Din frumoasa clădire de altă dată au rămas doar aspectul arhitectural, culorile alb/roșu s-au estompat iar anexele au dispărut de mult. Se bănuiește că fiind prea sub ochii regelui Carol I ce-și ridicase palatul în apropriere, Palatul comunal este vândut Poștei în 1906 iar primăria se mută din zonă. Se zice că acest fapt a salvat clădirea, în mare, de distrugerile ocupanților din timpul războaielor, aceștia având aici echipamente importante.

Muzeul se poate vizita de miercuri până duminică, prețul biletului chiar nu mi-l amintesc, cred că a fost 7 sau 8 lei, fotografiatul însă este interzis.

Armenii, deși prigoniți de turci, au fost o comunitate deosebit de bogată și de aceea clădirile istorice celebre le aparțin. O simplă locuință pentru un negustor armean bogat, Emirzian ce avea magazinul de lux "La Luvru", începută la sfârșit de sec. XIX după planurile, se crede, ale arhitectului Ioan Berindei, ornamentele cu cei patru lei fiindu-i specifice acestuia, se ridică și azi mândră și tristă pe str. Dianei în imediata apropriere a Mozaicului Roman. La tinerețea ei avea vedere largă spre Piața Ovidiu (atunci Piața Independenței) dar construcția acelui bloc de locuințe, prilej cu care s-au descoperit și ruinele edificiului roman, a înghesuit-o în istorie și uitare. A scăpat neatinsă de furia bulgarilor ce au făcut prăpăd în timpul primului război mondial doar pentru că aici a fost sediul administrativ al contelui maghiar reprezentant al Austro-Ungariei în zona Dobrogea. Locuită apoi de fiul armeanului, a fost bordel de lux până în 1941, apoi închiriată și din 1950 naționalizată. De Casa cu lei se leagă și numele unui alt armean, colecționarul și criticul de artă Krikor Zambaccian pe care microbul artei l-a lovit în 1907 când a descoperit colecția judecătorului Lazăr Munteanu, adăpostită în această casă. Judecătorul era nepotul unui alt armean celebru pe care l-am amintit în articolul despre muzeul Babeș, dr. N. Kalinderu, cel care-i lăsase multe opere semnate N. Grigorescu la care s-au adăugat Luchian, Tonitza, Pallady și alții.

Casa cu lei, o construcție ce îmbină mai multe stiluri arhitectonice, elvețiene, genoveze, romane, baroce, a mai fost sediu de bancă și restaurant de lux. Azi este o ruină lăsată să cadă singură probabil, fiind clădire de patrimoniu dar cu proprietar privat nu poate fi demolată dar terenul pe care este construită este o avere la care râvnesc mulți.

O clădire impunătoare, sobră, din cărămidă aparentă, după o arhitectură specifică catedralelor din nordul Italie sec. XIII, este ridicată în perioada interbelică. A fost folosită de sovietici ca depozit de muniție și punct de observație a portului, închisă de comuniști dar nu distrusă. Se zice că cea mai frumoasă slujbă în incinta superbă cu ziduri interioare tot din cărămidă roșie aparentă este "ziua crinilor" sau sărbătoarea sf. Anton la 13 iunie. Seara am putut admira frumoasa rozetă de deasupra intrării, asemeni celei de la Sf. Iacob București, era luminată, semn că în interior se oficia o slujbă. De data aceasta nu am putut intra, era închisă turiștilor, doream să revedem vitraliile și toată frumusețea interiorului. Dacă aveți ocazia să intrați, nu ezitați, este o biserică catolică deosebită. Este pe str. N. Titulescu.

Bulgarii constănțeni, buni zarzavagii și mici meseriași, și-au ridicat și ei o biserică frumoasă la început de sec. XX, în micul cartier bulgăresc, garantând plățile acesteia către guvernului României cu propriile lor averi. Aveau să o dedice sf. Nicolae pentru că apelaseră la țarul Rusiei, Nicolae al II-lea pentru a obține aprobarea de construcție, românii refuzând sistematic cererea. Biserica albă la exterior dar foarte frumos pictată a fost ocrotită de necazuri până la 1940 când a început procesul de purificare etnică româno-bulgar. Părăsită, a fost preluată de români în 1941 când biserica lor a fost bombardată de sovietici, apoi cu timpul a devenit un loc de rugăciune doar pentru nemții luterani ce s-au încăpățânat să nu plece din Dobrogea la ordinul lui Hitler. Dacă treceți pe lângă ea și este deschisă, intrați să-i admirați frumoasa pictură refăcută în ultimii ani, ocazie cu care s-au schimbat și inscripțiile din chirilică în română. Este pe str. Mr. Gh. Șonțu nr. 7.

Plimbarea noastră prin Constanța nu s-a oprit aici. Pașii ne-au purtat pe alte străzi despre care am scris și voi mai scrie câteva rânduri într-un articol viitor. Au fost locuri frumoase pe care le-am văzut dar și locuri bolnave, Constanța este un oraș aparte geografic și arhitectonic, turiști străini în special sunt destui, gazdele oficiale, administrația orașului însă nu se ridică la nivelul cererii și nici nu par a fi interesate să ridice valoarea micilor încasări ce se pot face din turism cultural.

---

VIZUALIZĂRI: 1593 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI