Peștera Polovragi și Cheile Oltețului - minuni ale naturii pe meleaguri românești

TIPĂREȘTE

De câțiva ani ne-am tot propus să vizităm o peșteră mare din România. De fiecare dată însă când am călătorit prin zonele unde se găsesc asemenea obiective, fie ne-am orientat către alte atracții, fie am ajuns în afara programului de vizitare a respectivei peșteri. Ne-am îndeplinit totuși dorința anul acesta, în luna iulie, atunci când am vizitat Peștera Polovragi (arie naturală protejată), una dintre cele mai mari cavități naturale descoperite de pe la noi.

Ce ne-a făcut să ne îndreptăm atenția către acest obiectiv? Păi, pe lângă faptul că este o peșteră cu lungimea galeriilor de peste zece kilometri (din care câteva sute de metri măsoară galeria amenajată pentru vizitare), cavitatea este locul în jurul căruia s-au țesut în decursul timpului numeroase legende. Unele dintre ele vorbesc despre Zamolxe –zeul dacilor- care ar fi locuit pentru o perioadă în această peșteră; el folosea cavitatea ca pe un pasaj subteran secret, un culoar de trecere către Sarmisegetuza. Această zeitate i-ar fi ajutat pe daci să ascundă în cotloanele adânci ale peșterii numeroase comori, bogății care ar fi protejate de un blestem atât de puternic, încât cei care s-au încumetat să le caute au sfârșit în chinuri groaznice.

Pe de altă parte, despre această peșteră se mai zice că ar ascunde un portal secret către o altă lume. Portalul s-ar deschide o singură dată pe an (în noaptea de Înviere), iar cei care reușesc să ajungă dincolo rămân captivi pe Tărâmul Umbrelor. Hmm, despre legende se spune că sunt creații care oferă o explicație imaginară pentru un fapt real. Cu alte cuvinte, există un sâmbure de adevăr în cele relatate. Să fie acest lucru valabil și pentru Peștera Polovragi oare?!

Poziționare și acces - De necontestat este faptul că această peșteră se află la altitudinea de 670 de metri, pe malul Oltețului, pe teritoriul comunei Polovragi din județul Gorj. Noi am ajuns acolo într-o luni după-amiază, urmând DN 67 și apoi un drum secundar asfaltat de câțiva kilometri care ne-a condus în localitatea Polovragi. Am traversat satul trecând pe lângă mănăstirea cu același nume și am ajuns la intrarea în Cheile Oltețului, un loc care ne-a adus aminte de spectacolul naturii întâlnit în Cheile Bicazului. Am parcat mașina pe marginea drumului, într-o zonă ceva mai largă, apoi am pornit la pas prin spectaculoasele chei.

La un moment dat, după câteva minute de mers pe jos, pe partea dreaptă a drumului, în stânca muntelui, s-a căscat o deschizătură impresionantă. Gata, ajunsesem la gura peșterii!

Intrarea în peșteră este blocată de un gard metalic înalt de culoare verde și am întâlnit acolo un paznic ce ne-a spus că în zilele de luni peștera este închisă. Mare ghinion, mai ales că citisem atâtea impresii despre peșteră, însă nu reținusem programul! Cu toate acestea, am refuzat să ne dăm bătuți în fața unui astfel de obstacol și l-am întrebat dacă totuși ne-ar putea permite să vizităm cavitatea, mai ales că am venit de departe pentru a o vedea (ne-am agățat și noi de orice argument pentru a obține ce doream). Paznicul a fost om de înțeles și ne-a spus că va face o excepție… Uraa! Am scos lanterna din rucsacul pe care îl aveam la îndemână și o parte din galerie ne-a însoțit chiar acel bărbat, dânsul prezentându-ne câteva informații despre locurile mai importante din peșteră.

Pentru început, am fost conduși către dreapta galeriei, locul unde se află o deschizătură în tavanul peșterii, acel horn reprezentând culoarul liliecilor. Peștera oferă adăpost pentru câteva sute de lilieci din specia cunoscută popular sub denumirea de ”liliacul cu potcoavă”. Acești lilieci hibernează în perioada rece a anului, iar în acest interval peștera este închisă pentru turiști. Paznicul ne-a arătat cu ajutorul luminii lanternei mai mulți lilieci, unii fiind strânși ciorchine pe tavan, alți câțiva zburând de colo-colo.

Am pornit mai departe prin peșteră și, la un moment dat, paznicul ne-a spus că putem zăbovi cât vrem și că putem avansa singuri către capătul galeriei turistice; această galerie este destul de slab iluminată, însă este largă, astfel că nu prea există posibilitatea de a da cu capul de ceva, ci mai degrabă poți aluneca pe podeaua udă a peșterii dacă nu ești atent. Atunci când nu vorbeam între noi, se auzeau picăturile de apă care se prelingeau prin peșteră. Un alt lucru foarte interesant (care potențează misterul locului) este faptul că în partea de jos a pereților peșterii se deschid, din loc în loc, cotloane întunecate care probabil că realizează conexiuni cu alte galerii.

Pas cu pas, ne-am apropiat de locul considerat a fi punctul de maximă intensitate energetică a peșterii – este vorba despre ”scaunul lui Zamolxe”. O formațiune de rocă sub forma unui jilț reprezintă locul unde marele Zamolxe medita, așa că ne-am apropiat și noi pentru a simți energiile locului. Interesant este faptul că la aproximativ 350 de metri pe verticală, la suprafață, tronului lui Zamolxe îi corespund ruinele unei fortificații dacice. Ce ți-e și cu legendele astea!

Un alt punct de interes al peșterii Polovragi este desenul cu negru de fum care o prezintă pe ”Doamna cu coasa”. Există anumite controverse referitoare la această creație: pe de o parte, se spune că ar fi fost realizată de către un călugăr (pe nume Pahomie) care ar fi stat închis în peșteră vreme de șase luni în urmă cu mai bine de 400 de ani. Pe de altă parte, câțiva scriitori cunoscuți au vizitat mai târziu peștera și au descris-o, însă prin însemnările lor nu apare vreo referire la respectivul desen. Așadar, fiecare este liber să creadă ce dorește...

În plimbarea noastră prin peșteră, am mai trecut pe lângă ”bolta însângerată” ori prin dreptul ”pieilor de leopard”. Acestea reprezintă, de fapt, rezultatele spectaculoase ale unor scurgeri parietale, iar pereții peșterii au fost împodobiți pe cale naturală cu desene ciudate care au condus către denumirile de mai sus.

O altă parte a peșterii care ne-a reținut atenția pentru câteva minute bune este ”sala piticilor”. Locul a primit această denumire întrucât, privit de la oarecare distanță în semiîntunericul peșterii, pare populat cu pitici (spiridușii fiind, de fapt, mai multe stalagmite de diferite mărimi). În această parte a peșterii podeaua este alunecoasă și s-au format mici lacuri. Cu atenție însă, am reușit să trecem.

Nu departe acel loc am ajuns la ”căsuța piticilor”. Locul seamănă într-adevăr cu un bordei, având o spărtură în partea de jos (ușa căsuței). Puștiul nostru a fost foarte încântat de acest loc (ca de altfel de vizitarea întregii peșteri) și cred că ar fi vrut să intre acolo dacă spărtura aceea era un pic mai mare. Bineînțeles că nu era de capul lui și nu i-am fi permis asta sub nicio formă! Sunt destui cei care au încercat de-a lungul vremii să pătrundă în adâncurile peșterii și și-au pierdut viața pe acolo căzând în cotloane adânci sau suferind răni grave. Deh, bătrânul Zamolxe probabil că încă veghează asupra locurilor secrete și a comorilor sale bine pitite prin adâncuri…

Am mai făcut apoi câțiva pași și am ajuns la capătul galeriei amenajate pentru vizitare. Eram atât de plăcut impresionați de această plimbare prin măruntaiele muntelui, încât cred că am fi mers mult mai mult prin aceste galerii dacă acest lucru ar fi fost posibil. Există acolo o bandă colorată care restricționează accesul vizitatorilor și -pentru ca nu cumva vreun aventurier să se avânte către alte galerii- a fost instalată o plasă de sârmă.

La întoarcere am zăbovit la fel de mult admirând frumusețile din jurul nostru și am făcut multe fotografii. O zonă pe care nu o remarcasem la intrare a fost ”culoarul stâlpului”, iar după ce ne-am apropiat de ieșire ne-am întâlnit cu paznicul care o fi fost oarecum îngrijorat că nu mai apărem. Sau, cine știe, se temea că am descoperit vreuna dintre comorile dacilor și că nu mai vrem să ieșim ca să n-o împărțim cu nimeni. :)

Cu o comoară tot am plecat noi de la peștera Polovragi, respectiv cu niște amintiri foarte frumoase de care ne vom bucura mulți ani de acum înainte. Căci a fost un lucru fantastic (și totodată neprogramat) să putem explora singuri o peșteră de asemenea dimensiuni și să ascultăm glasul muntelui ori de câte ori făceam liniște. Iar liniștea aceea întreruptă de picurul sacadat al apei prelinse de pe boltă nu a avut vreun moment rolul de a ne speria, ci doar de a ne face să trăim niște senzații unice, pe care nu le pot descrie în cuvinte.

La finalul vizitei noastre, i-am mulțumit paznicului pentru amabilitate și nu am plecat din zonă fără a face o scurtă plimbare prin cheile Oltețului. Mama Natură a fost extrem de generoasă acolo, iar acel râuleț a făurit în milioane de ani niște chei de o frumusețe aparte. Pe o porțiune destul de mare, apele Oltețului se zbat la mulți metri sub nivelul drumului, iar râulețul apare și dispare, însă permanent își anunță prezența prin murmurul său. Nu-mi amintesc să fi întâlnit în altă parte chei atât de înguste (posibil totuși ca ele să existe). Pentru ca ”munca” de milioane de ani a acestui râu să fie mai bine pusă în valoare, există în apropierea intrării în peștera Polovragi o platformă de belvedere pe care ajungi după ce cobori mai multe trepte abrupte și de acolo se poate vedea ceva mai bine albia adâncă a râului.

Un alt lucru plăcut a fost să ne plimbăm pentru mai bine de un kilometru pe jos prin aceste chei. Drumul îngust mușcă în lateral din stânca muntelui, iar pe alocuri Munții Parângului și Munții Căpățânii par a-și ciocni frunțile de piatră. În mai multe locuri drumul este practic o scobitură prin baza Muntelui Căpățânii, iar deasupra stau stânci care formează o adevărată copertină naturală. Un acoperiș care a mai făcut la intervale mari de timp câte o victimă, atunci când vreo stâncă s-a desprins și a lovit drumețul aflat pe acea ghinionistă traiectorie. Sincer să fiu, nu ne-am temut de asta atunci când ne-am plimbat pe acolo; cred că, dacă ți-e scris să o pățești, o vei păți cu siguranță și în locuri considerate a fi mult mai sigure.

Ce ar mai trebui să știți dacă veți ajunge să vă plimbați prin acele chei este faptul că temperatura este destul de joasă, așa că noi am rămas îmbrăcați cu bluzele pe care le-am folosit și în peșteră; nu am simțit nevoia să ne dezechipăm.

Mai citeam pe internet înainte de a scrie acest articol că drumul prin aceste chei continuă spre Curmătura Oltețului (aproximativ 25 de kilometri), loc de unde se poate coborî apoi către lacul de acumulare și barajul Petrimaru. Am lecturat că drumul este mai degrabă accesibil amatorilor de mountain biking și celor care vin în zonă cu mașini 4x4. Și poate că este mai bine așa, altfel muntele ar avea mai mult de suferit de pe urma celor care își ”uită” pe la picnic fel de fel de gunoaie.

Ar mai fi de spus că vizitarea Peșterii Polovragi și plimbarea noastră pe jos prin Cheile Oltețului au durat împreună peste două ore și jumătate. Am ieșit din chei atunci când soarele aluneca vertiginos către apus și am mai făcut un popas de aproximativ jumătate de oră la Mănăstirea Polovragi.

Înaintea acestei plimbări și pentru documentarea dinaintea redactării prezentului articol, am lecturat multe informații despre locurile descrise; pe câteva le-am inserat mai sus, iar pe alte câteva le voi prezenta acum:

-Se spune că, pe vremuri, vracii dacilor vindecau numeroase afecțiuni cu ajutorul unei plante numite ”povragă” sau ”polovragă”. Această plantă a dispărut, în credința populară considerându-se că Zamolxe a plecat la un moment dat și i-a lăsat pe daci fără acest leac. Denumirea peșterii, a localității și a mănăstirii ar putea avea legătură cu această plantă miraculoasă.

-În trecut, intrarea în Peștera Polovragi se realiza printr-o scobitură îngustă, iar coborârea în galerie se făcea printr-un jgheab asemenea unui tobogan natural. Lucrurile s-au schimbat în urmă cu aproximativ 55 de ani, atunci când a fost amenajată actuala intrare, dar și o porțiune importantă din drumul prin chei.

-Porțiunea electrificată din peșteră are lungimea de circa 600 de metri, iar temperatura aerului este constantă – 9 grade (nouă nu ni s-a părut prea frig, cu toate că afară la soare erau aproximativ 30 de grade în acea zi).

-Zonele mai importante ale galeriei vizitabile sunt marcate prin afișe cu denumirile lor.

-La câțiva kilometri de Polovragi se află un alt obiectiv speologic foarte important – este vorba despre Peștera Muierilor, cavitate săpată în stâncă de apele râului Galbenul (acea peșteră se află pe raza comunei Baia de Fier). Din ceea ce am citit, Peștera Muierilor poate fi vizitată în grupuri organizate pe tot parcursul anului (spre deosebire de Peștera Polovragi, care nu poate fi vizitată în sezonul rece, atunci când liliecii din peșteră hibernează).

-Programul de vizitare a peșterii Polovragi (așa cum arăta el la momentul vizitei noastre): de marți până duminică între 10.30 și 18.00. Luni – Închis (noi am avut noroc).

-Tarife de vizitare a peșterii Polovragi: 6 lei/adult; 3 lei/copil, elev, student; 5 lei/taxă foto/video; 3 lei/pliant cu informații despre peșteră.

Ajuns la finalul acestui articol, recomand vizitarea Peșterii Polovragi și a Cheilor Oltețului tuturor celor care ajung pe acele frumoase meleaguri!

Vă doresc tuturor sărbători cu bucurie, sănătate și clipe minunate petrecute alături de cei dragi vouă! Toate cele bune!

---

VIZUALIZĂRI: 2650 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI