Prin subteranele județului Gorj – Peștera Polovragi

TIPĂREȘTE

Părăsind Peștera Muierilor, Waze îmi face o surpriză. Nu este nevoie să coborâm până în drumul național, pentru ca să urcăm din nou pe valea paralelă, valea Oltețului. Știe un drum mult mai scurt, de numai câțiva kilometri, pe un drum județean de bună calitate. Ajungem la Polovragi numai în câteva minute.

Ne îndreptăm spre nordul comunei, trecem pe lângă Mănăstirea Polovragi și găsim un loc de parcare cu câteva sute de metri înainte de peșteră. Pornim pe jos pe un drum pietruit, având pe stânga râul Olteț și pe dreapta un versant aproape vertical, de vreo 200 m înălțime. Sunt zone în care stânca este săpată, pentru a face loc drumului. Fiind duminică, pe drum este multă lume, care, fie se duce, fie se întoarce. Dar este și un trafic auto intens către Cheile Oltețului, aflate dincolo de peșteră.

La un moment dat, o săgeată ne trimite la Peștera lui Săbăreanu. Presupun că este ceva de urcat până acolo. Chiar dacă am avea condiție fizică, nu avem timp de ea. Ceva mai târziu, în fața destinației noastre, aveam să-i aflăm povestea.

Aflu că în versant sunt mult mai multe peșteri, de diverse mărimi, cunoscute sub numele de Grotele Haiducilor.

În final, ajungem la destinația noastră, Peștera Polovragi, cunoscută și sub numele Peștera lui Zamolxe. Intrarea în peșteră pare extrem de largă. Dar, jumătatea inferioară este închisă cu un perete din lemn, în care este decupată o ușă, la momentul sosirii noastre, închisă. Vizita se organizează numai în grupuri ghidate, cu plecare la ore fixe. Noi ajungem cu vreo 20 minute înainte de ora 14.00, așa că avem ceva timp de așteptat.  

În dreapta  ușii este casa de bilete. Biletele costă 20 lei de persoană. Prețul este unic, nu există nici un fel de reduceri. În stânga ușii este o statuie cioplită în lemn, al lui Zamolxe. Are mărimea unui stat normal de om, și mie îmi place cum arată. Tot aici, două panouri ne dau o serie de detalii despre peșteră.

Fix la ora anunțată, ușa de acces în peșteră se deschide și suntem poftiți înăuntru. De data aceasta, grupul nu este foarte mare, undeva între 15  și 20 de turiști. Ghidul este un tip simpatic, bărbat foarte ușor trecut de a doua tinerețe, îmbrăcat cu un pardesiu alb, brodat cu motive populare. Este localnic, dar am senzația că are ceva studii în domeniu. Pe parcursul vizitei ne va povesti de multe ori aventurile din copilărire, când se strecura, fără știrea celor mari, în interiorul peșterii.

Aflăm că peștera are cartografiată o lungime de circa 10 km, dar lungimea totală nu este cunoscută. O legendă spune că Zamolxe ar fi plecat la un moment dat spre fundul peșterii și s-a întors după 10 ani. Se pare că în acea perioadă a fost la Sarmisegetuza. Zona vizitabilă nu măsoară însă decât circa 800 m.

Prima sală, imediat după intrare, mă impresionează prin mărime. După experiența de la Peștera Muierilor, vizita de aici va fi ca o „plimbare pe bulevard” , și asta, pe întreg traseul. Interesant aici este Culoarul liliecilor, un „horn” aproape vertical, care iese la suprafață undeva pe versant. Cică pe aici ar intra si ieși liliecii din peșteră. Sar nici aici nu am văzut „aripă” se liliac.

Dimensiunile, destul de mari, pe întreg traseul, parcă mă dezamăgesc un pic. Peștera Muierilor, prin diversitatea spațiilor străbătute, era mai spectaculoasă. În plus, am impresia că formațiunile carstice, stalactitele și stalagmitele, coloanele, draperiile, sunt mult mai rare. Câteva din cele care există au și nume. O cortină ce acoperă un perete este o „Piele de leopard” , pe un alt perete curge o „Cascadă” , la un moment dat, stăm fața în față cu un „Cap de dac” . Totuși, remarc, în câteva locuri mici formațiuni de câțiva centimetri înălțime, ce par a fi începuturi de stalagmite. Probabil, generațiile dintr-un viitor îndepărtat vor avea o altă imagine asupra peșterii.

Cea mai mare nelămurire o am, însă, privind pereții și plafonul peșterii. Aceștia prezintă niște forme extrem de neregulate, colțuroase. Nu am remarcat forme rotunjite, create de scurgerea apei, asemănătoare celor din Peștera Muierilor. Mă întreb dacă numai apa a condus la apariția acestei peșteri.

Dar cea mai mare deosebire față de Peștera Muierilor este la amenajarea turistică a celor două obiective. La Peștera Muierilor întregul traseu este pe o alee betonată, mărginită de cordoane de protecție. Aici așa ceva nu există. Pe porțiuni întregi, turistul este liber să se deplaseze în orice cotlon al unor săli destul de mari. Nu cred că este chiar bine. Sunt și câteva zone cu un traseu delimitat de cordoane, dar puține. În plus, peștera fiind foarte umedă, pe traseu întâlnim o mulțime de bălți. Uneori, chiar suntem obligați să călcăm în noroi iar podinile de lemn șunt la fel de puține ca și cordoanele.

Cea mai nemulțumită de situație este Doina, care reproșează aceste aspecte ghidului. Acesta se scuză prin faptul că primăria, administratorul peșterii, nu are prevăzute fonduri pentru modernizarea acesteia, și o roagă să-și scrie observațiile în registrul de impresii, pentru a influența primăria. Doina se conformează și, la sfârșit, scrie mai mult de jumătate de pagină A4. Nu am idee dacă a avut un efect.

Ultima sală vizitată este „Sala lui Pahomie” . Conform legendei, acesta ar fi fost Barbu Craiovescu, născut pe la jumătatea secolului al XV-lea și decedat în 1521, ctitor al Mănăstirii Bistrița din județul Vâlcea. A fost primul Mare Ban al Țării Românești, dregătorie înființată de Radu cel Mare în 1500. După ce s-a călugărit, a trăit o perioadă în Peștera Polovragi, unde a lăsat un desen înfricoșător: „Moartea cu coasa” .

Pe unul din pereții peșterii ar fi trebuit să văd și „chipul lui Zamolxe” . Plăcuța indicatoare o fotografiez, dar, cu acuitatea mea vizuală slabă nu identific și chipul. Nu am remarcat nici „tronul lui Zamolxe” , una din principalele atracții ale peșterii. Dar este foarte posibil să nu fi fost eu lângă ghid când ni l-a prezentat. De existența acestuia am aflat abia acasă.

Ieșirea din peșteră se face parcurgând în sens invers traseul vizitei. Durata vizitei a fost de circa 50 de minute.

La ieșirea din peșteră, ghidul ne îndeamnă să traversăm drumul și să vedem ceea ce el a numit „cele mai înguste chei din lume, de numai 80 cm lățime, Cheile Oltețului” . Coborâm pe un versant destul de abrupt, pe niște trepte de piatră, câțiva metri. Dar nu se poate ajunge până jos, așa că privim de sus un adevărat „canion” , cu pereți verticali, destul de îngust și foarte adânc. Înțeleg faptul că aceste chei se întind pe circa 2 km și nu știu dacă mai în amonte sunt mai vizibile sau nu.  

Având în vedere că până seara trebuia să ajungem în București, hotărâm că nu mai avem timp și de Mănăstirea Polovragi. Rămâne pe data viitoare.

---

VIZUALIZĂRI: 649 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI