Meziad

TIPĂREȘTE

Peștera Meziad este în Munții Pădurea Craiului din Apuseni, în Bihor, Crișana, la 2 kilometri jumătate de localitatea Meziad care face parte din comuna Remetea.

Accesul se face pe E79 Alba Iulia – Beiuș până la Beiuș apoi spre nord pe 764 Delani, Petreasa, Remetea unde se face dreapta pe 764C până la Meziad.

Noi am venit dinspre Beiuș că veneam de la Chișcău și tot pe acolo ne-am întors. Din Beiuș până la Peștera Meziad sunt aproximativ 9 kilometri.

Se mai poate ajunge la Meziad pe Valea Iadului, pe la Lacul Leșu, pe traseu turistic, pe la Săritoarea Ieduțului.

La 1 kilometru de peșteră este cabana Meziad, foarte frumoasă și cu restaurant și terasă tocmai bune de făcut popas și care cabană are în față o parcare largă unde își lasă mașinile cei care sunt doritori să viziteze peștera. De la Cabana Meziad până la peșteră se merge pe un drum forestier, destul de bun, ușor ascendent, pe Valea largă a Peșterii care, la 3 kilometri și jumătate în aval face confluență cu Valea Meziadului.

Din forestier spre accesul în peșteră avem de urcat o pantă destul de abruptă pe care sunt amenajate scări cu balustrade de sprijin. Poteca este destul de anevoioasă și accidentată și trebuie atenție mare la scările improvizate din lemn ca să nu alunecăm că nu este recomandat, se mai poate întâmpla și vara dacă lemnul este ud și balustradele nu sunt chiar foarte noi deci nu știu la ce forță rezistă, oricum, dacă sunt forțate, se pot distruge.

În sfârșit, ajungem la intrarea în peșteră și terenul este destul de denivelat, în dreapta este versant în jos, spre vale și forestier iar în stânga este coama împădurită a muntelui și printre brazi se află și construcția ce adăpostește casa de bilete, cum se zice. Practic este sediul custodelui peșterii care are program fix. Când am fost noi, în august 2019, termina programul la ora 16:00 și ne grăbeam să ajungem înainte de această oră ca să nu închidă prăvălia (am reușit) pentru că mai devreme, în aceeași zi, am vizitat Muzeul Flutur din Chișcău precum și cunoscuta Peșteră a Urșilor tot din Chișcău (deasemenea amenajată și cu însoțitor) și asta a luat ceva timp iar Meziad nu-i chiar la o aruncătură de băț de Chișcău.

Dintr-o clasificare absolut arbitrară a peșterilor din România, putem considera că sunt amenajate și neamenajate. Cele amenajate au ceva intervenții antropice, astea reprezentând, de obicei niște podețe metalice tip grilă și cu balustradă, podețe pe care merge omul vizitator dar și însoțitorul său – și așa este și Peștera Meziad – deci omul nu prea calcă substratul natural format din peșteră și, deasemenea mai sunt și sistemele de iluminat care sunt puse în funcțiune când intră grupul vizitator. Astfel, o peșteră vizitabilă devine practic un muzeu natural, cu bilet de intrare și cu poartă care se încuie la sfârșitul programului, în cazul nostru – ora 16:00. Mai precis, Peșteră Meziad se poate vizita între orele 11:00 și 15:00 iar în week-end între 11:00 și 16:00.

Peșterile neamenajate au altă poveste dar și alea au poartă încuiată la intrare și custode cu cheia de gât, deci nici acolo nu pătrunde care – cum i se năzare fără să ceară voie cum se întâmpla cu ceva ani în urmă pentru că azi, peșterile din România sunt toate într-un regim de administrare (relativ) bine pus la punct ba chiar unii consideră că-i mult prea rigid.

La Meziad este poartă la intrare, la ceva metri în interior, așa cum se obișnuiește. Specificul peșterii, însă, nu prea permite obturarea completă a intrării pentru că este foarte amplă, în arcadă, cu o înălțime maximă de 16 metri și lățime de 10 metri și cu substratul calcaros ușor denivelat. Astfel, antropic, omu’ a considerat că un zid de beton de vreo 2 metri înălțime ajunge și din acest zid ies vertical în sus niște grinzi metalice, probabil turnate în beton și distanțate cam la un metru unele de altele și cu înălțimea aproximativă de un metru și ceva peste partea de sus a zidului de beton. Așa a stabilit constructorul proiectul gândind, probabil, că asta ar descuraja eventualele tentative de escaladare a zidului de beton.

Prin anii 1921, Peștera Meziad a avut parte de ample cercetări ce au scos-o din anonimat, la fel cum s-a întâmplat cu multe alte peșteri din Apuseni atunci când părintele speologiei românești, Emil Racoviță, s-a lăsat convins să dea Franța pe Cluj unde a devenit întemeietorul primului Institut de Speologie din lume. În acele vremuri făcea lungi expediții în Apuseni, lucru care a contribuit la dezvoltarea acestei zone care acum 100 de ani se prezenta destul de rudimentar, în ce privește stilul de viață al localnicilor. Cu toate astea, chiar în acea vreme se mai întâmpla să se mai organizeze câte un bal sau sindrofie de revelion în sălile Meziadului, cu participanți (sclifosiți) adunați de prin marile orașe. Local, însă, Apusenii păstrează încă și azi adevărate vetre de tradiție autentică.

Cronologic, în timp, o amplă amenajare a peșterii s-a făcut în anul 1972. Apoi, în anul 2012 a intrat într-o altă treaptă de dezvoltare, fiind parte a proiectului numit Pădurea Craiului, Defileul Crișului Repede. Practic, Peștera Meziad este rezervație naturală.

Altitudinea la care se situează peștera este de 3 – 400 de metri. Are o singură intrare iar nivelul activ debitează apele sale prin spații inaccesibile omului.

Peștera Meziad este practic o succesiune de săli cu diverse configurații. Imediat după intrare pătrundem într-o sală înaltă și largă ce are pe dreapta multe scări ce trebuie urcate pentru continuarea pe galerie. Traseul este circular. Noi am parcurs cam 3 kilometri deși dezvoltarea totală a peșterii este cam de 5 kilometri însă nu pe lungime ci pe 3 nivele suprapuse unde cel mai de jos este inundat adică, în limbaj speologic activ. Activ, pentru că acolo unde există apă, morfologia pereților se transformă, în timp, destul de repede pentru că tocmai apa este agentul principal de formare a unei peșteri pentru că apa spală, erodează, dizolvă calcarul dintr-o parte, îl duce în altă parte, crește coloane, stalactite, stalacmite, macaroane, stilolite, aragonite, gururi, bazinașe, curgerii parietale și tot felul de bazaconii, care mai de care mai trăznite, numite formațiuni carstice. Meziad nu este foarte bogată în astfel de formațiuni însă are și ea destule pe cele două galerii fosile (adică fără apă) vizitabile și amenajate.

Peștera Meziad a fost locuită în vechime. După sala asta mare de la intrare și scările din dreapta despre care scriam, urmează o sală mai mică pe care ingeniozitatea speologilor au numit-o „bucătăria” și o zonă mai retrasă căreia i-au spus „cămara” pentru că are tot felul de „provizii” din calcar ????, atârnate de tavan. Uneori, totuși, mă mir de inocența turistului, ca să nu-i spun naivitate. Nu neg că, poate, vreun neanderthalian, vreodată, ș-o fi întins ceva ciosvârtă de bucăți din animal vânat pe ceea ce azi numim „masa” sau că ș-o fi scăpărat vreo pâlpâială pe ceea ce numim azi „vatra” dar să crezi că formațiunea ce-a fost numită „coșul de fum” chiar, cu adevărat a fost folosită în sensul propriu al expresiei e pură inocență și asta, evident, pentru că acea formațiune nu reprezintă un tunel ce comunică cu exteriorul ci este o banală adâncitură în tavan ce a fost afumată cu lampa de carbid de către speologii ce au explorat peștera și-au tot răscolit și cotrobăit peste tot, frământați fiind de curiozitate și neastâmpăr. Deci treaba e așa: aceste denumiri nu sunt date de vreo echipă oficială de specialiști care să fie reprezentanții cuiva ci fix invers. Peșterile au fost mai întâi scotocite și descântate prin toate cotloanele, măsurate, cartate (adică desenată harta lor, plan, secțiuni și detalii), puse denumiri (absolut aleatorii, după cheful și inspirația exploratorului, fix cum se pune nume la copii), făcute fișe și clasificate fix de către amatori care, cel mai adesea nu erau geologi, geografi, hidrologi sau orice fel de naturaliști ci puteau fi ingineri, medici sau orice altceva sau simpli băgători de seamă iar abia apoi ajungeau aceste date la specialiști care le luau ca atare și nici nu-și băteau capul să se mire de ce se numesc într-un fel sau altul sau să conteste că o săliță se numește „cămara” , o formațiune se numește „slana” , alta „pantoful cu toc” sau alta „coșul de fum” , prin analogie cu respectivele obiecte. Respectivii amatori creatori de lingvistică ce emit substantive proprii sunt, firesc, niște confrați care au și ei nevoie de un spațiu de locuit – lucru greu în zilele noastre – o pâine de pus pe masă și benzină la motor și se diferențiază de restul populației consumatoare de turism în natură doar prin pasiunea pentru speologie, explorare și prin afilierea la un grup cu aceleași hobby uri dar care, totuși, nu naște specialiști cu patalama.

În Meziad, mult au explorat speologii din Oradea, (amatori), sunt mulți, pentru că este zona lor de lucru și dacă vor din altă parte să vină, întâi iau legătura cu ei și apoi prin cooperare, merg împreună prin peșterile din zona lor. Așa e peste tot și e firesc. Scriu aici de explorare și despre cei ce creează denumiri, nu de turiștii de subteran care fac ce am făcut și noi: se prezintă la custode și solicită un tur ghidat. Custodele, băiat tânăr și frumos, bine școlit, cu o voce sonoră și plăcută ne-a explicat câte-n lună și în stele și-l auzeam de la un kilometru distanță, făcând rezonanță în golul subteran, nu neapărat că și înțelegeam ce spune. Spre exemplu, mie personal mi-a spus clar că fumul din horn e făcut cu lampa de carbid și unui coleg de tur ghidat i-a spus că în balconul din prima sală, din partea opusă scării amenajate pot ajunge doar speologii experimentați cu mijloace specifice (turistul întrebase de ce nu mergem și noi acolo) pentru că noi nu avem cum ajunge, simplu, ca pălmașii de la 1907 (asta cu pălmașii e scornită de la mine, n-a zis el așa că era academic, profi) iar acele mijloace specifice sunt, simplu, coardă elastică cu amarajul ei și, la nevoie, pitoane, cu blocatoare și optul de rapel sau altceva pentru rapel. Mie nu trebuia să-mi spună asta că știam deja.

Am făcut ochii roată în grupul meu – destul de mare – și n-am văzut nici un bocanc, nici măcar din greșeală, ci doar pantofi sport care au ieșit din peșteră aproximativ la fel de curați cum au intrat. Erau turiști și nu oameni de munte. Nu-i nimic rău în asta dar pentru mine parcă nici n-aș fi intrat în peșteră ci doar la promenadă. Unele sălbăticiuni se civilizează mai greu.

În peșteră se păstrează uzual o temperatură constantă de 8 – 10 grade, maxim 12, indiferent de anotimp deci vara, când afară pot fi, în medie, 30 de grade (Celsius) e recomandat ca la intrarea în peșteră să-ți pui un echipament complet, ceva, să acopere tot corpul, un pantalon lung, un hanorac și măcar ceva ghete. Ei bine, la intrarea în peșteră am găsit un grup de unguri, familie cu mai mulți adulți și copii, unii chiar de vârstă fragedă, cam 2 ani. Ei așa obișnuiesc, să umble în clan, i-am tot întâlnit în multe locuri, prin munți, evident alții dar tot pe același stil. Cei de la Meziad s-au lipit de marele nostru grup de pantofari (dar măcar îmbrăcați) în traseul ghidat prin peșteră. Toate bune până aici. Treaba e că majoritatea erau în pantaloni scurți și sandale, chiar și cei foarte mici iar parcurgerea peșterii a durat poate mai mult de o oră. Mă uitam la ei și mi se făcea mie pielea găină. Comentam a doua zi cu doctorul din Gârda de Sus care este un speolog cunoscut și care ne-a însoțit. Spunea că ei mereu fac așa și că ghizii au și obosit să le tot atragă atenția că oricum degeaba se ostenesc pentru că ei tot așa vin și nu prea le poate refuza accesul în peșteră dar, în orice caz, o fac pe răspunderea lor. Drept este că nu a avut nimeni cască dar conformația peșterii nu prea pune pericol în privința asta însă sunt peșteri cu înălțime mică unde casca este obligatorie și se găsește la intrare. La Meziad nu este cazul însă un minim de echipament este totuși recomandat.

Legat de Peștera Meziad există o foarte frumoasă legendă numită legenda bobului de grâu ce povestește o întâmplare despre care se spune că a scos omul preistoric din peșteră, care om, la vremea aceea, acolo locuia. Foarte pe scurt, se spune că o fată a văzut la intrarea în peșteră o zburătoare (unii spun că era cioară) cu un bob de grâu în cioc pe care l-a scăpat, speriată fiind de o piatră aruncată de fată. Fata nu știa ce este acel grăunte dar, de curiozitate, l-a plantat. Astfel, a răsărit un superb fir de grâu ce a produs un spic cu multe boabe. Oamenii peșterii au re-plantat unele din acele boabe, astfel cultura s-a extins, a fost nevoie de mai mult spațiu astfel că oamenii au ieșit din peșteră, orientându-se spre terenuri mai întinse pe care să poată face culturi de grâu. E o legendă frumoasă deși nu putem garanta autenticitatea. Totuși, oamenii preistorici au locuit peștera dar, cel mai probabil nu în aceeași perioadă cu ursul de peșteră care este o specie de urs preistoric, dispărut acum și numit Ursus Spelaeus. Peștera Meziad chiar are o sală care se numește Sala Oaselor și are un mare schelet – chiar pare de urs masiv – pus în poziție de odihnă, așa cum hiberna el, pe întuneric și în jurul scheletului e amenajat un oval din bolovani de calcar.

Peștera Meziad are și un pod subteran ce se formează între cele două galerii fosile și o zonă ce pare un balcon imens, vizitabil, în Galeria Prăbușirilor. O sală numită Sala Liliecilor găzduiește o colonie de lilieci. Altă zonă se numește Poșta iar după succesiunea de săli, unde golul subteran se îngustează mult, se află Gâtul Dracului.

Sincer, le-am și pierdut succesiunea și, după o singură vizită nu pot spune că am o imagine clară asupra succesiunii formațiunilor, cu atât mai mult cu cât galerii se intersectează, se îngustează, se lărgesc, urcăm și coborâm scări metalice pe diverse direcții, custodele ne spune vrute și nevrute și informațiile se amestecă cu atenția ce trebuie acordată deplasării și, după vreme lungă de umblat în subteran, când cred că am ajuns adânc, în inima muntelui, custodele ne mulțumește și ne informează că ne aflăm exact la intrarea în peșteră, fix pe unde am intrat. Dealtfel, se și observă irizații vagi de la lumina zilei, dincolo de zidul de la intrare. Ies buimăcită, uimită de lumina veselă și blândă de afară, filtrată prin crengile brazilor.

La finalul turului am primit o brățară din cristale de cuarț și un magnet de frigider. Cred că le mai am și azi. Căbănuța mică a custodelui este, totodată, și magazin de suveniruri.

Deși nu m-am îndeletnicit să fac poze – telefonul se descărcare deja că l-am folosit mult la Chișcău – toată vizita în Peștera Meziad mi-a rezultat ca o mare amețeală de cap, cu atât mai mult cu cât venea imediat după vizitarea Peșterii Urșilor de la Chișinău unde imaginile îmi păreau cam similare. Astfel, am rămas fără poze de la Meziad și mare parte din numele (ușchite) de formațiuni nici nu mi le mai amintesc. A trebuit să mă mulțumesc cu poze de la colegi care, recunosc, s-au ocupat organizat de imagine astfel că zilnic, la masă, aveam parte, pe monitorul de pe un perete al încăperii, de slide-uri și filme cu noi din vizitele pe care tocmai le făcusem. La plecare am primit cu toții câte un cd cu toate aceste imagini precum și câte o diplomă de participare, alături de broșuri informative cu Județul Alba. A fost frumos. Da, îmi amintesc, proiectul a câștigat locul întâi la nu-ș ce concurs local de societate civilă plus o căruță de bani. Ce păcat că a urmat 20. Sper, totuși, să mai facem din astea.

Peștera Meziad are și site, destul de conștiincios administrat, cu informații multe, cu tarife, program, istoric și multe altele, site care se actualizează periodic și care a fost creat în cadrul proiectului „Peștera Meziad, o peșteră pentru natură și oameni” dezvoltat de către Centrul pentru Arii Protejate și Dezvoltare Durabilă Bihor în parteneriat cu Primăria Remetea. Același site administrează și Peștera cu cristale din mina Farcu – Roșia.

Și nu numai, Peștera Meziad are și-o carte și se numește fix Cartea Peșterii Meziad. A fost tipărită în două ediții, 2015 și 2017.

Și tot pe site ul pestera-meziad punct ro suntem informați de diverse activități din proiectul pentru Arii Protejate și Dezvoltare Durabilă Bihor, printre altele și festivalurile Straița Plină (în fiecare an, în octombrie, până în 19) despre care știu că se îngrijește speologul Țupi cu soția lui, Angela care, printre altele, e pictoriță și ei au făcut asociația Orizont Verde ce colaborează cu Primăria și Consiliul Județean pentru astfel de festivaluri unde, de obicei, de imagine se ocupă Poșme, alt speolog de la Oradea. El și soția lui, Erica (muzeograf la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea) au ridicat în Apuseni o cabană pentru speologi (cu fonduri europene) numită Casa Speo.

Pentru mine, Apusenii-s un picuț cam departe și pentru peșteră, deja e nevoie să fac eforturi mari ca să aloc ceva timp dar când (totuși) ajung acolo, e aproape imposibil să nu întâlnesc cunoscuți, uneori chiar și așa, aiurea, pe coclauri sau cu barca la un rafting pentru că au o comunitate mare și activă, mereu fac ei câte ceva) iar unii, chiar de nu-i cunosc, aflu apoi că-s cunoscuți de-ai cunoscuților. Sper, totuși, să avem din nou acces Pe Pășune Fest.

Munții Pădurea Craiului au o frumusețe copleșitoare, blânzi, cu pante line și puține zone de abrupt. Mare parte sunt împăduriți cu conifere și foioase mai pe la poale. Zona din jurul Peșterii Meziad este, astfel, împădurită și asta creează confort psihic sporit. Plimbările prin zonă sunt o reală încântare și Cabana Meziad tot acolo o găsiți pentru o gustare și relaxare.

Cea mai recomandată formă de relaxare în zonă este drumeția dar, cum se obișnuiește recent să diversificăm, merge și un Mountain bike, terenul se pretează la așa ceva plus, în zonă se tot organizează tot felul de chestii: maratoane, concursuri, festivaluri și alte evenimente cu tematică montană și dacă nu știi unde să te interesezi, se poate face o întrebare chiar la Cabana Meziad cum că ce lucruri interesante se petrec, acum sau viitorul apropiat, prin zonă. Ei sigur știu câte ceva chiar dacă posibilitățile sunt mult mai mari și se pot găsi mult mai multe evenimente. Din ce știu eu, comunitatea de acolo este activă și cooperantă.

---

VIZUALIZĂRI: 1581 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI