Destinaţie nu extraordinară dar interesantă

TIPĂREȘTE

Ne doream de mult timp să vizităm Dâmbovicioara dar am tot amânat, lăsând mereu deoparte această destinaţie în favoarea altora. Până la urmă am reuşit să vizităm zona şi deşi am plecat dimineaţă de acasă cu gândul că ne vom întoarce tot în aceeaşi zi, pe parcurs planurile s-au schimbat dar aceasta este o altă poveste. Deocamdată vreau să vă spun câte ceva despre Peştera Dâmbovicioara.

LOCALIZARE

Peştera este localizată în comuna Dâmbovicioara din judeţul Argeş, în partea nordică a satului, respectiv pe valea ce poartă acelaşi nume ca şi comuna, la poalele estice ale Muntelui Pietricica – ce face parte din masivul Piatra Craiului. De altfel, şi peştera se include în Parcul Naţional Piatra Craiului. Coordonatele geografice aferente intrării în peşteră sunt următoarele: 45.444212 / 25.222820 sau 45º26’39,16” / 25º13’22,15”

ACCES

Calea de acces către acest obiectiv turistic îl constituie în cea mai mare parte drumul judeţean 730, ce se ramifică din drumul naţional 73 în satul Podu Dâmboviţei – situat la aproximativ 30 de kilometri distanţă de Bran şi 5 kilometri de Rucăr. Intersecţia se află lângă podul ce traversează râul Dâmboviţa (iată şi de unde vine denumirea satului) şi este uşor de remarcat, fiind bine semnalizată. Drumul judeţean 730 este asfaltat şi se urmează până în „centrul” satului Dâmbovicioara (şoseaua se continuă apoi spre satul Ciocanu), de unde traseul către peşteră continuă pe drum neasfaltat (drumul judeţean 730A), conform indicatorului aflat în acea intersecţie, distanţa de străbătut până la destinaţie fiind de 700 de metri. În total, de la DN 73 (Podu Dâmboviţei) până la peşteră distanţa este de aproximativ 6 kilometri. Locaţia este foarte uşor de găsit aflându-se chiar lângă drum şi fiind foarte bine semnalizată cu panouri informative.

Ar mai fi de menţionat că drumul de acces străbate Cheile Dâmbovicioarei iar la intrarea în defileu, cei ce sunt cu maşina trebuie să plătească o taxa de 2 lei / persoană. Dacă pe drumul asfaltat se circulă foarte bine, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre acea porţiune neasfaltată – ultimele câteva sute de metri înainte de a ajunge la destinaţie. În această zona drumul este mai îngust şi denivelat (a se citi „plin de gropi”) de aceea le recomand celor ce vor merge cu maşina, să o lase în sat şi să străbată pe jos ultima parte a traseului. Vor scăpa de grija unui eventual blocaj cu alte autovehicule sau că îşi vor strica maşina şi în acelaşi timp se vor putea bucura de o mică porţie de plimbare în natură – binenţeles, în caz că această plimbare nu va fi un adevărat coşmar, un efort extraordinar şi în acelaşi timp un motiv de a reproşa autorităţilor că nu e drumul bun, ba mai mult, că au făcut acele trepte în loc să facă drum până în „gura” peşterii, de ce nu chiar şi în interior :).

ISTORIC

Am aflat câteva detalii legate de acest subiect citind cele scrise pe panourile de la intrare şi ascultând cele povestite de ghidul ce ne-a însoţit. Din câte se pare, nu există informaţii concrete referitoare la data descoperirii peşterii. Se ştie doar că la începutul secolului al XVI-lea, localnicii foloseau grota ca loc de refugiu (ascuns) şi că de-a lungul timpului aceasta a mai fost folosită ca loc de reculegere pentru un pustnic şi ascunzătoare pentru doi haiduci. A devenit cunoscută începând cu anul 1767, atunci când a apărut pentru prima dată menţionată într-o lucrare ştinţifică. Despre cum, de către cine şi mai ales când s-au făcut amenajările interioare şi a fost deschisă în scop turistic, nu am aflat absolut nimic.

DESCRIERE

Am să încep cu aspecte ce ţin de zona adiacentă peşterii. În primul rând, chiar lângă intrare s-a construit o pensiune ce a distrus toată frumuseţea zonei. Încă de când am văzut acea clădire, m-am gândit că doar cineva „sus-pus” ar fi putut construi aşa ceva în acel loc şi cum am vrut să ştiu (doar ca fapt divers) despre cine este vorba, ulterior am aflat că nu m-am înşelat. Tot aici există improvizat şi un mic spaţiu comercial, de unde se pot cumpăra suveniruri şi diverse alte obiecte, cea mai mare parte dintre ele fiind chinezării „artizanale” de bandă. Pe marginea drumului se găsesc vânzători ambulanţi, fiecare lăudându-se cu marfa sa cum că ar fi vorba despre produse tradiţionale făcute în propria gospodărie. Din câte am observat, erau destui cumpărători însă pe noi reclama nu ne-a convins căci indiferent la care tarabă ne uitam, în general vedeam exact acelaşi lucru: aceleaşi produse, aceleaşi ambalaje, chiar şi aceleaşi etichete. Hmm..., cam ciudat, nu?

Cum intrarea în grotă nu se află la acelaşi nivel cu drumul de acces, trebuiesc urcate treptele ce fac legătura între acesta şi terasa din „gura” peşterii, loc unde se găseşte casa de bilete. La data vizitei noastre preţul unui bilet era de 7 lei / adult, respectiv 3 lei / copil, iar programul de vizitare era următorul: în timpul săptămânii – între orele 09.00 şi 17.00 iar sâmbăta şi duminica – între orele 08.00 şi 18.00. Intrarea este protejată de un gard metalic, prevăzut cu o poartă de acces. Cam atât despre exterior.

Conform datelor „oficiale” peştera ar avea o lungime totală de aproximativ 550 de metri, din care doar prima parte, adică aproximativ 250 de metri, este deschisă vizitării (sincer, această cifră mi se pare puţin „înflorită” dar să zicem că poate aprecierea mea a fost eronată). Porţiunea nevizitabilă se constituie dintr-o galerie descoperită ceva mai târziu, un culuar foarte îngust şi greu accesibil. Temperatura în interior nu este foarte scăzută (10 – 12 grade) iar umiditatea este moderată. Chiar dacă s-au găsit fosile de animale – în special urs (Ursus spelaeus), în prezent nu se mai semnalează faună specifică - cavernicolă.

Referindu-ne strict la zona vizitabilă, putem vorbi despre o galerie destul de largă, uşor ascendentă, cu un plafon ridicat – în puţine locuri înălţimea scade sub doi metri, ceea ce facilitează accesul. Traseul de vizitare este prevăzut cu pasarele metalice şi aşa cum este normal, nu lipsesc nici sursele de lumină. Deşi nu este obligatoriu, de obicei vizitarea se face alături de un ghid (am să revin la acest aspect) iar un tur al peşterii durează aproximativ 15 – 20 de minute. Binenţeles că după terminarea turului oficial, doritorii mai pot rămâne fără nici o problemă în interior doar că vor fi neînsoţiţi de ghid, acesta mergând pentru a prelua alţi vizitatori.

Să vă povestesc despre ghizi. Aceştia sunt de-ai satului, copii care nu se pot lăuda că au buletin dar care cunosc foarte bine poezia despre locul pe care îl prezintă. De-a lungul peşterii, ştiu exact unde să se oprească, ce trebuie să arate şi să spună, şi nu uită ca majoritatea strofelor să le încheie cu „Să mergem mai departe. Atenţie la cap!”. Şi toate acestea doar în speranţa că la sfârşitul fiecărui tur, chipurile li se vor însenina odată cu primirea unei cât de mici recompense financiare din partea turiştilor. Nu ştiu dacă mai există vreundeva în ţară această practică dar din punctul meu de vedere, este o iniţiativă demnă de lăudat.

TUR DE VIZITARE

După ce am plătit biletele de intrare şi am aşteptat câteva minute pentru ca unul dintre ghizi să ne ia în primire, am trecut de grilajul metalic ajungând în lumea subterană. La o primă oprire ghidul ne-a spus câte ceva despre formarea şi istoricul peşterii, apoi la următoarea am făcut cunoştinţă cu stalactitele şi stalagmitele, şi tot aşa, rând pe rând, până la sfârşitul traseului ne-au tot fost prezentate diverse formaţiuni stâncoase, cu denumiri reprezentative: Masa şi Altarul Pustnicului, Ţapul, Căpşuna, Capul de Şarpe, Aripa de Acvilă, Laba de Urs, Pielea de Leopard. O poveste frumoasă am ascultat şi în dreptul a ceea ce ne-a fost expus ca fiind o fostă ascunzătoare a doi haiduci, galerie ce ar fi avut o intrare secretă ce în prezent este astupată.

După o primă parte destul de largă a peşterii, galeria se ramifică. Din acel punct, conform celor spuse de către ghid, cea principală se continuă tot înainte aproximativ 100 de metri iar cea secundară –din stânga, se întinde pe doar 30 de metri. Mai întâi am fost conduşi pe aceasta din urmă, în capătul căreia ne-au fost prezentate trei coloane de piatră – ce ar fi constituit Altarul pustnicului Pavel, plus alte câteva pietre: Masa şi Patru Scaune, folosite de acelaşi pustnic.

Reveniţi la ruta principală, ne-am continuat vizita parcă puţin mai „înghesuiţi” de pereţii de piatră, printre care pasarelele metalice ne-au strecurat mai mult într-un îngust zig-zag. Ajunşi la limita traseului – capătul zonei vizitabile, după ce ne-a fost prezentată Pielea de Leopard, ni s-au spus şi câteva cuvinte despre porţiunea ce nu se poate vizita. Pentru siguranţă, accesul în acea galerie este interzis, aceasta fiind blogată cu un grilaj metalic. Ajunşi aici, se poate spune că traseul „oficial” a luat sfârşit, ghidul şi-a primit răsplata şi a plecat pentru a prelua alţi turişti iar noi..., noi am rămas mult şi bine, tot plimbându-ne prin peştră, căutând diverse forme de piatră şi mai ales, aşteptând momentul potrivit pentru a surprinde câteva imagini – foarte greu să prinzi secundele când nu era nimeni în cadru, dar cu răbdare, am reuşit până la urmă.

CONCLUZII

Peştera Dâmbovicioara nu este nici prea mare ca dimensiune şi nici foarte spectaculoasă dar este totuşi un loc interesant, demn de descoperit. Din păcate, dacă natura şi-a făcut foarte bine treaba, nu acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre... om. E drept că poate cândva, demult, amenajările interioare erau ceva grozav dar în prezent totul este învechit, atât vorbind în sensul figurat dar şi propriu. Sistemul de iluminat strică puţin peisajul natural (lămpi vechi, cabluri inestetice) iar pasarelele sunt uzate, ruginite. Ar trebui făcute investiţii în reamenajare şi cu siguranţă imaginea ar fi mult schimbată. Personal, mi-ar place să văd şi aici amenajările din peştera Valea Cetăţii (vezi impresii), unde totul s-a realizat cu materiale „noi” menite să afecteze cât mai puţin posibil mediul natural. Rămâne de văzut dacă se va face în viitor ceva şi la Dâmbovicioara (şi nu numai).

Închei prin a spune că această peşteră este o destinaţie turistică, ce deşi sunt convins că pe unii nu-i va “da pe spate” totuşi cred că merită vizitată măcar o dată. Noi deja AmFostAcolo şi cu siguranţă, atunci când vom mai avea ocazia, vom reveni.

---

VIZUALIZĂRI: 11939 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI