Peste drum, la gârlă, țopăind printre calcarele jurasice de la Bădila

TIPĂREȘTE

Sunt un fan înrăit al zonei Buzăului și întotdeauna m-au fascinat frumusețile locurilor de acolo. Fără doar și poate, pasiunea pentru locuri m-a determinat nu numai să le văd sau să le revăd, ci și să spun altora să meargă la fața locului, pentru a se bucura de ceea ce am avut și eu parte. E fără doar și poate un areal deosebit, unde frământările tectonice au adus o coloratură aparte, greu de găsit în alte părți. După părerea mea, există acolo un farmec aparte, care, prin caracteristicile lui particulare, nu se mai întâlnește în altă parte, în România.

Ca preregrin al Ținutului Mousaios, am ajuns anul ăsta într-un timp de respiro la blocurile de calcar de la Bădila. Obiectivul îl aveam în minte de mai mulți ani, dar nu reușisem până atunci să-l cuplez la altceva, pentru a face drumul rentabil. O întâlnire cu un vechi prieten mi-a oferit nesperatul prilej de a ateriza în apropiere, astfel că, m-am hotârât să atac trei obiective apropiate: casa memorială a lui Vasile Voiculescu de la Pârscov, calcarele de la Bădila și Sarea lui Buzău. Dintre cele trei am reușit să văd numai primele două dintre ele, deoarece nu am reușit să dau de ultimul, iar pe de altă parte, nici nu am avut timp suficient să identific o cale de acces în talmeș-balmeșul locurilor, deși am jucat “învârtita” o vreme în jurul sitului respectiv.

Localizarea rocilor de la Bădila este în comuna Vipereşti din judeţul Buzău, chiar pe malul stâng și terasa râului cu acelaşi nume, precum și în albia acestuia. Răspândite pe un areal limitat de aproximativ 400 m, ele se găsesc într-o zonă situată la confluența văii principale cu Valea Sării, oarecum în dreptul hanului Ciuta, situat pe dreapta Buzăului.

Cum se cade, să facem însă mai întâi un pic de teorie, referitoare la motivul pentru care bolovanii de la Bădila sunt interesanți. Acu’ o să vă rog să mă scuzți pentru hemoragia geologistică de mai jos (datele sunt preluate din Monografia geologică a bazinului râului Buzău, publicată în anu 2004 de Dumitru Frunzescu și Gheorghe Brănoiu), dar cum fie-miu e pe cale să se transforme precum Hulk, într-un geolog, nu vreau să mă fac de rușine în fața lui. În varianta scurtă, lucrurile stau cam așa: e vorba de o arie protejată (rezervație natural deci), care include circa 40 de blocuri de calcar cu volume de câteva sute de metri cubi și înălțime de la 3 la 8 metri, care, se înalță abrupt din albia leneșă a Buzăului. Caracterele lor particulare au determinat o atractivitate sporită a acestora. atât din punct de vedere turistic cât și din punct de vedere al științelor. Din ce privește ultimul punct, multele probleme geologice pe care le pun celor aflați în domeniu, blocurile de calcar de la Bădila, precum și bogatul lor conţinut paleontologic, alături de posibilitatea ca ele să reprezinte o posibilă ivire la zi a structurilor similare de tip recifal, găsite prin foraje la adâncimi mari în partea estică (dobrogeană) a Platformei Moesice, le dau acestora caracterul de monumente geologice de mare interes științific.

S-o luăm cătinel, mai întâi, continuând cu știința. Ceea ce e clar e că pietroaiele formate din calcare și conglomerate sunt full de fosile, dar faza ciudată e că blocurile nu se află acolo unde ar fi normal să fie. Adică, mai pe scurt, zona nu este una de calcare și chestiile alea zac pleașcă în niștre straturi sedimentare, de parcă ar fi fost cărate acolo cu sania și așezate de-al naibii, ca să încurce geologii care nu prea au învățat în primii ani de facultate. Calcarele respective aparțin ultimei faze a epocii jurasice și au un facies alpin, ele provenind dintr-o epocă, în care, se depuneau calcare albe compacte și masive, formatoare de catene muntoase. Ele însă acum zac la distanță de zona de formare, incluse în depozitele sedimentare așezate deasupra (molasă), în partea cutată de lângă munți (avanfosă) a jgheabului (geosinclinalului) format anterior de partea curburii sudice a Carpaților Orientali, odată cu înălțarea acestora. Acum acolo se află Subcarpații, care și ei, datorită presiunii exercitate de plăcile tectonice din ambele laterale, care, formează o zonă încă activă de subducție, continuă să se înalțe

Este de remarcat că, la Bădila blocurile se diferențiază litologic (“bolovanologic” adică...), în trei tipuri de pietroaie, unele cenușiu-negricioase, erodate cu o faună coraligenă recifală și alta de tip lagunar (foarte bogată și bine conservată: corali, echinide, brahiopode, gasteropode, amoniţi, melobesiee), unele compacte de aceeași culoare, dar nefosilifere și un al treilea tip de calcare compacte cenușiu-albicoase, care, conțin organisme coloniale. Geologii spun că aici sunt calcare cu facies recifal din Jurasic, asociate cu șisturi verzi, așezate într-o matrice de brecie (rocă formată din sfărâmături de minerale dezagregate, cimentate) a sării, formată în miocen (prima epocă a Neogenului, sau alfel spus începutul Cenozoicului, adică primul strat de pălărie care acoperă Mezozoicul).

Proveniența principală a formațiunilor așezate într-o poziție tectonică superioară și mai bătrâne cu circa 100 de milioane de ani, decât formațiunea înconjurătoare, reprezintă cel mai interesant lucru, pentru că se află în afara oricărei legături cu contextul geologic al zonei. Calcarele s-au format la limita domeniului de platformă continentală cu cel de bazin de sedimentare. La origine, acestea au aparținut unor creste cu caracter de insule, rămase după scufundarea crestelor (horsturilor) dobrogene ale platformei moesice și ale platformei podolice. Crestele s-au erodat și au expus stratele din care au derivat formațiunile. Zona fiind în trecut una de falie tectonică activă, printr-o zonă de minimă rezistență s-a insinuat sarea, iar limba de sare a purtat și fragmente de diferite dimensiuni din fundație, care, se aflau în poziţie superioară faţă de sare (în apropiere, pe Vale Sări, apar mici sâmburi de sare, migrați, precum și izvoare saline, care, țin de șase unor masive de sare aflate în profunzime). Explicația formării crestelor (horsturilor) se găsește în subducția Platformei Moesice sub Carpați, care, a produs aliniamente dislocate de horsturi și grabene (porțiuni scufundate) la nivelul fundamentului și cuverturii sedimentare așezată în plan superior. Zonele de dislocare au servit drept căi de acces pentru soluții hidrotermale, care, au ridicat temperatura bazinului de sedimentare, cea ce a favorizat ulterior, precipitarea sării.

Este de remarcat că, pe lângă pietroaiele principale, mai apar însă și blocuri de conglomerate de tip miocen. Printre conglomerate, se găsesc șisturi verzi. Toate astea se află într-o brecie (vezi mai sus ce iaștea brecia) groasă de 150-200 m, impregnată în zonă cu substanțe bituminoase cu smell de hidrocarburi.

Ei... și acum după ce v-am amețit, de ați ajuns făcut muci și confuzi, să vorovim un mic și despre turiszmus. He-he-heee..., cum s-ar zice, am avut enteresul vițios de a vă aduce într-o stare în care pot să vă introduc liniștit în capitis, pastila care să vă droneze să mergeți în zonă. Cum pastilele sunt de obicei cu gust dubios, nu e nici o problemă că mie mi se pare justificat și deștept (vedeți ce modest sunt... ?), faptul că v-am predat teoria de mai sus.

Cum am spus mai sus, vorbim de malul stâng al Buzăului, care, corespunde pe vis-a-vis, pe DN10, cam mijlocului zonei dintre Măgura și Viperești. Eu am trecut Buzăul pe la Pârscov, dar văd pe hartă că se poate trece și pe la Viperești. După ce am dat onorul maestrului Vasile Voiculescu la casa sa memorială din Pârscov, m-am îndreptat spre sud-vest pe un drum bine asfaltat (DC81) spre Rușavăț. Nu prea aveam eu idee cum se ajunge exact la locație, știind doar aproximativ unde se află, faptul doar că blocurile respective pot fi văzute din calea ferată și că nu există o cale de acces alta decât cu autopiciorul, la ele. Noroc însă că un milos a pus un marcaj în Google Maps, astfel că, înarmat cu telefonul mobil și accesul acestuia la Internet, am parcat mașina pe marginea drumului în dreptul locației respective și am început să studiez destul de dezumflat cum se poate ajunge la malul râului. Nevasta mea oricum nu avea nici un stres, crezând în mine precum în Domnul, că o s-o duc cu siguranță în Israelul bolovanilor promiși. Fie-mea mică nici atât, nu avea vreun stres, uitându-se hulpav după fluturii care zburătăceau prin iarbă. Fie ce-o fi, am zis și am luat-o de-a curmezișul, după ce am coborât un dâmb situat la marginea drumului, prin ceva ce păruse cândva un fel de livadă, sau cam așa ceva. Politicoși, probabil niște câini sau alte animale doritoare de apă trasaseră niște cărărui prin iarbă și m-am luat după ele, ochind direcția în care presupuneam că duce spre râul Buzău. Mai mergând când sinuos, când drept, am ajuns la calea ferată, așteptând să văd deja celebrele blocuri de calcar. De ajuns am ajuns io, dar bolovani, neam, nu se zărea nika... Se vedea pur și simplu o altă zonă cu arbuști și de viitor fân, în continuare, ce e drept având la bază un fundament mai denivelat, semn că s-ar putea să ne apropiem totuși (sau nu...), de firul apei. Ok, i-am dat înainte, dar mai hacana, luând-o oarecum în diagonală față de calea ferată, pe unde părea un acces posibil prin liziera de arbuști, care, se ițea la o oarecare distanță.

Până la urmă, am ajuns la ceea ce părea a fi un mal mai înălțat și fericit, am coborât într-un final glorios în albia marelui râu. Marcajul din Google Maps se ițea la dreapta mea, astfel că am purces în amonte, spre bolovanii mult visați. Imediat, știutor fiind că în apropiere se află sâmburi de sare și urme de materiale bituminoase, am remarcat urme de sare aduse de mici izvorâri de apă, precum și zone de sedimente negricioase, în zonele dezgolite de râu, ale straturilor de pe malul drept. În scurtă vreme a trebuit să trec prin albie, dotat fiind din timp în mod preventiv cu pantaloni scurți și cu sandalele, cu care, am înlocuit adidașii (pe care i-am pus în rucsăcelul din spate). Angajat pe limba de sedimente am ajuns în scurt timp la primele pietroaie. Uaaaaau!!! Zieceai că am găsit cartofii prăjiți de pe vremea tinereții mele, cam de când ingurgitam cu poftă cantități astronomice și nu dădusem încă mai întâi de cantina facultății și mai apoi de bucătăria instuțiilor, în care a trebuit să lucrez... (după aia m-am săturat până peste cap de cartofi, fasole, varză și alte de-astea ????.)

Cum s-ar spune, am privit primele blocuri precum personajele alea înfometate din desenele animate, care, se uită la ceva și văd numai ciosvârte apetisante, indiferent dacă e copac sau alt personaj. Deh, prea multă dorință amânată și refulată strică la pisic, în mod clar! După o contemplare fericită, am purces să le iau la rând. Evident, a trebuit să țopăi din când în când prin noroi, nisip, pietriș și apă, precum și să sar prin gunoaie aduse de Buzău, dar, ce mai conta?!? Eram ACOLO!

Am remarcat pescari în apă (oare aveau rădăcini și crescuseră direct din albie?), precum și copii, care, se bălăceau fericiți în bazinele mai adânci formate de râu. Nu a lipsit nici o barcă cauciucată care ducea la vale neshte tipi contemplativi, cu picioarele atârnate de margine. Am regretat amarnic de aceea, două lucruri: faptul că nu mai aveam prea mult timp la dispoziție, precum și faptul că nu-mi ambalasem fundul în slip, preventiv și că nici nu aveam la dizpoziție vreo pereche, Nu-i nimic, mi-am zis, vom reveni dotați din timp cu cele corespunzătoare. Între noi fie vorba nu am mai ajuns, așa cum am spus mai sus să văd și aria protejată Sarea lui Buzău aflată în apropiere, așa că am asigurat oricum cu slipi toată familia, pentru anul viitor. Cea mai ofticată a fost, evident, fie-mea mică, dar presupun că m-a iertat temporar, promisiunea de a reveni asigurându-mi pentru încă cel mult un an, un loc în Panteonul ei de tătici...

Anyway, am procedat precum albinele, luând la văzut fiecare bloc accesibil unei evaluări vizuale și prin pipăit. Ici colo am găsit pietre mici care puteau fi luate în mână și la care am văzut mult mai clar, structurile fosilifere. Unde apa ajungea până la locația unui slip prezumtiv m-am oprit, din păcate, cauza fiind erorile de logistică descrise mai sus. Fosilele sunt adesea vizibile cu ochiul liber, fiind reprezentat de bivalve, echinide și gasteropode și poate, pe ici pe colo de amoniți (dar de ultimii nu sunt prea sigur că i-am recunoscut). Per ansamblu, se poate ghici poate și structura de recif marin, dar nici de asta nu sunt sigur că nu a fost numai în imaginația mea. Intercalate, în ansamblul complexului, se identifică în mod clar și roci formate din conglomerate.

Pescari, apă, soare, bărci, copii care înoată sau se bălăcesc și pietre monumentale, ce mai, o zonă de vis aievea, care, face toate paralele. Ce mai contează un pic de noroi, câțiva scaieți și poate, câteva zgârieturi de la arborete... ? Clar că nu contează absolut de loc și de aceea, vă sfătuiesc din toată inima să trageți o tură pe acolo. Nu uitați însă să preparați ingredientele potrivite: timp suficient, soare și vreo câțiva norișori (astfel încât (soarele să nu fie prea tare, încât să vă nenorocească), o pătură sau ceva similar, slipi, sandale de schimb și dacă aveți la dispoziție, o bărcuță gonflabilă cu care să vă simțiți copii, din nou. Aș zice că pentru a vă bucura, din timp să dedicați locului o jumătate de zi, cealată jumătate dedicând-o locației apropiate (Sarea lu Buzău) și casei memoriale a lui Vasile Voiculescu, din Pârscov. Cum încă nu am ajuns la prima, anul viitor poate ajung să vă povestesc de ea. Howg! Am zis, adică...

P. S. După cum este și scris în monografia geologică din care am preluat datele, lanțul de evenimente care a dus la apariția blocurilor respective nu este la momentul actual stabilit cu siguranță, fiind necesare în continuare unele cercetări, pentru a certifica pe cât posibil exact succesiunea de evenimente respectivă.

V-am amețit un pic? Sper că nu prea mult...

P. S. Într-un articol recent de prin 2016, niște tipi de la Institutul de Geologie Marină și Geo-Ecologie din România au identificat în rezervație 426 bolovani “speciali” , cu diametre de la 32 de m la 10…. cm. Dintre aceștia, 14 au diametre de la 4 la 32 m, vreo 39 diametre de la 2 la 4 m, vreo 122 între 1 și 2 m și restul… sunt pici pitici. Ca să vedeți că, există unii și mai și… ca mine.

P. P. S. Am încărcat în seara asta anterior la Wikipedia Commons, aceleași fotografii.

Dacă ai timp suficient, o lupă eventual și o fire curioasă, cu siguranță că ai ce vedea acolo.

Io unu' m-am distrat, fie-mea la fel, numa' nevastă-mea a fost un pic stresată din cauza căldurii (da' , nu cred că a lu' soțu' ei...).

---

VIZUALIZĂRI: 898 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI