Un loc de poveste, o oază de liniște

TIPĂREȘTE

Cum avusei achitată încă din toamna lu´ 2014, una bucată sejur pe meleagurile clujene, dar nu-l putui onora că avusei ceva intervenții prin instalația proprie de la purtător, iacătă că abia în luna lu´ Prier a anului 2015, m-am hotărât să-mi îndrept body-ul spre locația aleasă. Și asta, locația care este, avea să fie Pensiunea Lara din comuna Valea Ierii (Járavize, cum îi zic maghiarii), ce aparține de judicium-ul Cluj.

Așe că, dat telefon la pensiune și anunțat că mi se făcu de ducă într-acolo, băgat în creierii și integratele Ioanei coordonatele geografice ale parcării pensiunii (46.638580 N, 23.363722 E) și... purces la a vă plictisi, istorisindu-vă pe-ndelete despre ce, cine, cum, pe unde, care, căruțe, birje și cocii.

Aista fuse cu plecare din București, intrare pe autostrada A1 de duce la Pitești, continuat pe E 81 către Sibiu, urmă centura lu´ Râmnicu-Vâlcea, centura și lu´ Hermannstadt (Sibiu carele-i zice), intrat pe cealaltă felie de A1 și dat jos de pe dânsa la Sebeș. De-aci, intrat iar pe E81 înspre Alba Iulia și ajuns în Aiud.

În Aiudul ăsta, nebunie mare, frate. Gropane unul după altul, mers cu viteza a-ntâia ca să protejez organele Loganului, dar nu și pe-ale mele care-și schimbară locul prin tot corpul de ziceai că-s băgate în cuva mașinii de spălat.

Din Aiud, virat la stânga înspre Buru pe județeana 107M, care deveni oleacă mai bună ca și infrastructură. De cum trecui însă de Mănăstirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din localitatea Râmetea, iar gropane și zgâlțâieli din toate încheieturile, că mi se duse ficatu´ în locul rinichiului stâng, splina făcu rocada mare cu apendicele, iar pipota o luă la vale pe butul stâng către pedala de ambreiaj. Da´ nu mă las că-s pui de dac, strâng covrigu´ cu ambele mâini ca nu cumva să-mi sară în meclă, și dă-i tăt înainte. În scurt timp, șoseaua traversă pe-un pod cursul Arieșului și se-nfipse în DN-ul 75, unde o cârmesc nu la dreapta spre Turda, ci la cealaltă dreaptă, adicătelea hăis, înspre Câmpeni. Imediat intru în localitatea Buru, unde la prima intersecție degajez dreapta spre Luna de Sus și Băișoara.

Ehe, de-aci dragi cetitori dumneavostră, minunăție mare, peisaj de basm, nu altceva. Căci pătrunsesem într-o vale îngustă, ocrotită de versanţi pietroşi cu pereţi înalţi, păduri verzi şi abrupturi stâncoase. Și acest ,,tablou” mirific, era însoțit de ,,cântecul” râului Iara care, grăbindu-se parcă în a se contopi cu Arieșul, izbea rocile dure prăvălite de pe versanți, formând niște meandre impresionante, pe care șoseaua le urmărea în serpentine strânse. Pătrunsei carevasăzică în mândra vale a Ierii, mai precis în Defileul Surduc, o minunăție de peisaj ce avea să țină până în satul Surduc. Trecui de Surduc, apoi de comuna Iara, după care, intrai în Băișoara unde, la prima intersecție învârt covrigul Loganului la stânga pe DJ 107 N, urmând indicatorul spre localitățile Luna de Sus și Valea Ierii.

De aici, peisajul de poveste al Văii Ierii parcă se accentuează, luându-mi pur și simplu suflarea. Pe partea stângă a șoselei și peste râul Iara care-și îndrepta mlădios cursul către Arieș, se ridica semeț și dominant Muntele Mare, a mai veche ridicătură a Apusenilor. Și poate din cauza adâncirii ușoare a Văii Iarei, acest ,,străjer” nord-estic al Apusenilor, părea mult mai înalt și mai masiv, arătându-și în toată splendoarea ,,veșmintele-i” pline de contrast. De la poale spre culmi, etajate pe verticală, se succedau păduri de stejar și gorun, apoi păduri de fag, iar mai sus, acolo unde vântul rostogolește norii, un amestec de foioase cu molid ce părea a susține cerul.

Aproape fără să bag de seamă, trecui de satele Moara de Pădure și Frăsinet, chiar dacă mergeam cătinel. Și asta nu neapărat fiindcă șoseaua era vai mama ei, ci îndeosebi pentru a admira peisajul minunat ce mi se-arăta în fața ochilor.

De la ieșirea din Frăsinet, drumul devine proaspăt asfaltat și parcă mă mânca să i-o dau totuși Loganului și pe-a 3-a, și pe-a 4-a, dar își făcură din nou apariția serpentinele strânse. Și bașca, încă nu mă săturasem admirând stâncile și vegetația verde ce parcă se prăvăleau peste șosea. Și cum visam așa, la nici eu nu știu ce cai verzi pe stânci, după vro´ 6,5 km de Frăsinet, mă trezește brusc la realitate răgetul suav a Ioanei:

„- În 300 de metri ajungeți la destinație!

- În 150 de metri ajungeți la destinație!

- În 50 de metri ajungeți la destinație!

- Pe următoarea stradă virați la stânga!

- Care stradă bolundo, că aia-i intrarea-n curtea pensiunii!”, îi răspund eu cu glasu-mi mieros, ca să vază c-o bag în seamă.

Și-ntradevăr aceea îi era locația, că zări-i pe partea dreaptă și un afiș pe care era scris numele pensiunii.

Acu´, colea unde trebuia s-o fac hăis pe unde-mi urlă Ioana, văzui o poartă mare de lemn, asemănătoare oarecum cu cea maramureșeană sau secuiască. Și-aci zic oarecum, deoarece astă poartă nu era făcută pe trei stâlpi, așe cum le meșteresc moroșenii sau secuii. No, asta-i era ridicată pe doi stâlpi ´nalți de vro´ juma de prăjină fiecare, adicătelea un stânjen și juma´, carele înseamnă cam 3 metri și ceva... trecute fix, după ochiometru´ meu.

Da´stați oleacă, că abe´ amu vine uluitura a mare...

Că mă uitai la dânsu´, ca broasca la bordură, curca la lemne, castorul la drujbă și capra la barieră. Hăizașul, că despre dânsu´-i vorba, adicătelea acoperișul ăstei porți de deasupra fruntarului (pragul de sus), nu era din ăla șindriluit ca la moroșeni sau secui, ci... ș-amu țineți-vă bine... îi era acoperit cu iarbă fraților! Da, ați cetit bine boieri dumneavoastră, că doar sicriu în limba lu´ Slavici! Iarbă!... cu ,,i” de la... praz.

Și mai avea construcțiunea asta și-o așa zisă poartă de intrare, ce era dată întro parte și ancorată bine, invitându-te parcă pe mutește, să pășești înăuntru. Și astă poartă de intrare, îi era lucrată din trei chenare pătrate de vreun metru pe alt metru, îmbinate mumos între ele. Iar fiecare chenar, avea întrânsul câte-o roată d-aia veche de lemn de se punea la car, căruță, trăsură, caleașcă, birjă, droșcă, ș-alte vehicule acționate eco-agro-animalic. Mumos rău domne´, ce să mai, se vedeau mâna și ochiul omului ´cela de sfințește locu´.

Deci carevasăzică, acilea-i era intrarea pe domeniul pensiunii unde aveam să-mi hodinesc creierii și oasele pen´ câteva zile.

Și intrai eu pe poartă cu tot cu otovehicul, mândru precum Traian la trecerea pe sub Arcul de Triumf din Ancona, când plecă încoace să-i căsăpească pe daci.

Și-n fața ochilor, mi se arătă un ,,tablou ,,rupt parcă din minunatele peisaje ale Austriei sau Elveției. Verdeață, flori, apă, lemn și piatră, toate împreunându-se și creând un loc mirific.

Amu, stați mumos, că vă istorisesc tăt, da´ așe mai molcom, ca să nu vă ia cu amețeală.

Deci, imediat în partea dreaptă a intrării, se afla parcarea, o îngrăditură tasată cu piatră și-n care se puteau hodini circa opșce fierătănii motorizate. Priponesc carevasăzică Loganprise-ul în parcare, mă scurg din jilț, îmi aranjez la loc organele dislocate din cauza drumului și purced pe aleea ,,placată ,,cu dușumele groase de lemn ce urca spre pensiune, admirând în același timp teritoriul.

În partea stângă, vis-a-vis de parcare, se afla un fel de pajiște sau pășune (că nici nu știu cum s-o numesc) acoperită cu iarbă tunsă exemplar. Aici, se ridica falnic un fel de obelisc asemănător unui trunchi de piramidă, lucrat numa´ din lemn, peste care curgea apă. După ce mă uitai la el ca buha la horn, îmi dădui seama că astă lucrătură avea să fie de fapt o fântână arteziană.

Urcând mai sus, atât pe partea dreaptă cât și pe stânga se aflau câte o căsuță din piatră, cu câte o micuță prispă, dar având acoperișurile (ca și poarta de la intrare) acoperite cu... iarbă. În fiecare căsuță erau câte două paturi, semn că și acolo te puteai caza, sau or fi fost folosite doar de muncitorii care îngrijeau sau păzeau domeniul.

După căsuța de pe partea stângă, alte minunății, astea fiind niște măsuțe lucrate-n lemn și acoperite cu sticlă, pe sub care treceau două pârâiașe. Adicătelea, te-așezai mumos la masă și puneai coatele pe dânsa sprijinindu-ți bostanu´ între palme. Apoi, priveai lung și deșirat prin tăblia de sticlă a mesei la pârâiașul ce-ți trecea prin fața ochilor, pân´ te lua somnu´, păstrăvu´ sau rechinu´.

De-aci, o podină lungă de lemn de ducea către 10 camere lacustre cu prispe proprii, acoperite așa cum deja v-am obișnuit, cu... iarbă. De ce erau camerele astea lacustre? Păi... pentru că, fiindcă și deoarece, în fața lor îi era un lac mare și tare mumos. Pe lacul ăsta, trasă la mal și priponită, o bărcuță galbenă pentru două persoane, semn că te și puteai învârti cu dânsa pe lac pân´ te lua cu amețeală. Pi șentru lacului, adicătelea în mijlocul dânsului, o insuliță de pământ acoperită cu iarbă pe care observai rămășițele unui foc de tabără. Oau, ce mumos trebe să fie seara!...

„Să trosnească lemne-n foc/

Și să vină multă noapte... ”

Buun! În capătul lacului, undeva cam de la vro´ 3 metri înălțime, o frumoasă cascadă se prăvălea în jos, că-n sus nu putea săraca, agitând luciul apei.

Lăsăm lacul pe stânga, acolo unde-i place lui să stea, iar noi urcăm mai sus pe aleea acoperită cu dușumele, către clădirea principală a pensiunii.

Aceasta, clădirea principală, era construită din piatră și lemn, ridicată pe două nivele, însă de astă dată, surprinzător, ... fără acoperiș cu iarbă, ci cu șindrilă d-aia gen Lindab.

Eu o asemănai cu un conac boieresc, bașca îmi aduse aminte de casele-muzeu văzute în pitorescul sătuc bulgăresc Arbanasi.

Ajungând în dreptul clădirii principale, mai să mi se-nmoaie cataligele. Pi stânga un restorant de lemn cu geamuri de sticlă, iar în față, o terasă cu mese și băncuțe din lemn sculptat, dar și... lumeee frate, de crezui că-i parastas. Dar nimeni nu bocea, popă nu era, colivă pe mese nu văzui, ba din contră... veselie și voie bună. Aa, zic eu, ăsta-i botez sau nuntă! Dar nași ioc, lăutari sau muzichie nu, dănțuială nu, oameni prelinși pe/sau sub mese, nu.

Văz la o masă câțiva oameni îmbrăcați în haine de lucru, îmi dau zeama că-s de prin partea locului, îmi iau curaj și-ntreb:

„- Bună ziua! Cu cine pot vorbi pe-aci de o cazare?

- Ziua bună! Sus!”

Mă uit în sus cum zise omu´, precum mâța după vrăbii... nimic. Nu tu avion, nu tu zmee, nu tu Bărbosu´, nu tu vreun arhanghel sau mucenic, ... nimic.

„- Pe scări!

- Ahaa!”

Dau și urc pe scara exterioară de lemn a clădirii principale pân´ la primu etaj, căutând pe cineva căruia să-i spun cine sunt, de unde vin și ce bere pe-acolo... parol... și ce caut pe-acolo. Imediat apare o doamnă tânără, prezentabilă și cu zâmbetul pe buze. Se fac prezentările de rigoare: eu mă prezint dânsei, dânsa mie, mie dânsei și eu mie. Aflu că dânsa este doamna Lara, proprietara pensiunii cu același nume, eu îi spun că-s cel din capitală cu sejurul achitat și-ntârziat, dânsa mă crede pe cuvânt, după care începe conversația:

„- Unde vreți să stați pe timpul sejurului? În corpul principal sau pe malul lacului?

- Da!... Normal!... Păi mai sunt locuri cu așe popor pe-afară?

- Aa, stați liniștit! Așa e la noi în week-end, mulți oameni vin doar ca să mănânce. Dumneavoastră sunteți singur în toată pensiunea.”

Ptiu, să nu-mi fie de deochi! , zic în sine și în mine. Boier Bibescu sunt!

„- Dumneavoastră unde-mi recomandați să-mi parchez body-ul?

- Păi... pe malul lacului este mai multă liniște.

- Atunci, lacul malului să fie! Am zis!”

Așe că, am ales o cameră de pe malul lacului, că doar mi-s zămislit în zodia Peștilor, bașca, dacă mi s-o făcea de scăldat, mă aruncam în baltă direct din terasa camerei.

Amu, puneți colea un semn de carte, mai luați o gură de apă sau ce v-o cere gâtleju´, faceți-vă o cafea sau un nechezol, ș-apoi reveniți, ca să vă spui și istorioara acestei pensiuni, care este...

Ați revenit? Bun... Atunci luați aminte și notițe că nu vă repet.

Propretaru´ ăstei minunății de pensiune, îi domnu´ Ioan Șoiom (soțul doamnei Lara), un român carevasăzică de-al nostru, originar din localitatea Zau de Câmpie, județul Mureș.

Din anul 1979 dânsul locuiește în Germania, mai precis în Flensburg, o localitate din landul Schleswig-Holstein, aflată la vro´ 8 km de granița cu Danemarca.

La scurtă vreme după Revoluţie, l-o tras inima tăt către pământurile natale, și o decis omu´ nostru, să-şi facă o simplă casă de vacanță undeva prin Munții Apuseni. Și ca atare, s-o pus ca să răscolească Apusenii-n lung și lat timp de vro´doi ani, în căutarea unui loc cât mai mumos, cu verdeață multă și bașca pe lângă o apă curgătoare... dacă s-o putea. Și pe la anul 1993 trecute fix, reușește nenea Șoiom să-și vadă visul împlinit, găsind acest loc de poveste de pe Valea Ierii, unde-și ridică căsuța.

Amu, nu vă gândiți însă că aceasta arăta așa de somptuoasă cum este acum, de se întinde pe 1 hectar și ceva de teren. Nicht!... Era mult mai micuță, însă frumoasă, făcută cu suflet și pricepere.

Prin anul 2004, unchiul său, care locuia aici cât timp dânsul era plecat în Germania, îl sfătuiește să facă ceva cu această căsuță de vacanță, că oricum stă mai mult goală... și-i era păcat de-atâta teren.

Și astfel, se puse nea Șoiom pe treabă, da´ treabă d-aia titanică, nu glumă.

Prima dată o mărit casa și-i făcu două caturi, adicătelea două etaje. La parter făcu o bucătărie imensă, iar la primul etaj o făcut un restorant cu două săli. Și amândurora, le-o tras niște pereți dubli de piatră precum la conacele boierești de odinioară. Ultimul etaj, îl adăugă peste restorant, dar îl făcu doar din lemn, ca să ,,se-mbrățișeze ,,mumos cu piatra, întru plăcerea ochiului și sufletului. Și-aci, la ultimul etaj, construi gospodarul nostru, cinci camere în care să se poată hodini oaspeții ce-aveau să-i calce bătătura.

Ehe, da´ asta nu-i tăt, abia acu´ avea să-nceapă nebunia.

Și văzu omu´nostru că muntele ,,plânge ,,...

Și se-apucă de-i strânse „lăcrimile” și le conduse până lângă casă. Aci, le-adună pe toate întro curte ce-o decoră cu piatră, lemn, flori și verdeață, multe din acestea din urmă aduse din Germania. Și-n astă curte, mai construi un loc de joacă pentru ,,balauri” cu fel de fel de scrâncioabe și-alte drăcovenii lucrate din lemn, unde să-ți poți lăsa odorii dimineața și să-i mai iei toamna.

Mai făcu omu´ și-o terasă, cu mese și bănci sculpate din lemn și... (amu´ țineți-vă bine de ceva sau cineva ca să nu vă ia cu leșin)... făcu un alt restorant din lemn și cu pereți de sticlă care... se-nvârte. Da fraților!!! Ați cetit bine!... Se-nvârte... adicătelea, restorantul aista îi rotativ precum îi scrânciobul sau vârtelnița. Tot nu pricepeți cum îi cu dânsu´?

Stați oleacă să fac o paranteză că șpagatu´ nu-l mai pot face, ca să vă explic pe-ndelete cum îi cu astă construcțiune ciudată.

Păi... Să zicem că deodat´, simți așe din senin că stomacu´ ți s-o lipit de șira spinării, ăla micu´ dă cu picioarele, ochii-ți scapără-n cap ca după țucatul cremenei cu amnarul, iar limba ți-i uscată în mestecău ca peștălăul spânzurat în vânt. Adicătelea, mai pe-nțelesu-ma, ți s-o făcut o foame de lup, tigru, dinozaur sau altă jivină, că ai mânca și scoarță de copac sau anvelopele de la mașină. Și-atunci, te-ndrepți matale către restorantu´ cu pricina, pășești în-ntrânsul, te-așezi mumos la masă și comanzi ceva de-ale gurii. Dar dintr-alea de se îngurgitează, nu botnițe, zăbale, paste sau periuțe de dinți, ape de gură, rujuri sau alte bazaconii.

Îți vine crăpelnița, haleala sau ce alea ai comandat, o adulmeci, după care începi să te-nfrupți discret din ea, precum strămoșii noștri din caverne. Deodat´ însă, simți că-ți fug chișerele de sub tine, masa se mișcă de parcă-i cuprinsă de streche, iar peisajul ți se schimbă în fața ochilor. Adicătelea, dacă până acu´ luai o îmbucătură și te holbai prin peretele de sticlă al restorantului la bradul argintiu de la intrare, acum, după a doua îmbucătură, stai și te uiți prin geam la... mașina-ți priponită în parcare. Te ștergi la ochi, îți scuturi căpățâna în toate direcțiile și-ți faci două cruci: una cu mâna dreaptă, iar alta cu cealaltă dreaptă, crezând că-i vreo făcătură de-a lu´ necuratu´... arză-l-ar focul! . Privești apoi chiondorâș la paharu´ gol de pe masă crezând că poate te-ai turlăcit, da´ ți-aduci aminte că ai uitat să comanzi ceva udătură. Atunci, începi a crede că ori ți s-au pus ceva prafuri, dedițel sau mătrăgună în strachină, ori ca-nceput cutremuru´ și dai s-o zbughești afară. Da´ noroc cu ospătărița, care te țintuiește la loc în scaun, îndemnându-te să rămâi calm... c-așa face el... restorantu´care este.

Bine, că nu tăt restorantu´ se mișcă, e impropriu spus. De fapt, podeaua pe care sunt așezate mesele și scaune se rotesc. Adicătelea, podeaua face o rotație completă la 360 de grade, precum Sanda Izbașa la sol. Dar așe, mai cu lentu´, mai cătinel, cam în vro´ douășce minuțele trecute fix, ca să nu te plictisești matale uitându-te doar întro singură direcție ca calu´ (scuzați cuvântu´... direcție...). Sau ca nu cumva, dorind să admiri peisajul de-afară, să fii nevoit să-ntorci capu-n stânga sau cealaltă stângă, scrântindu-ți Doamne Ferește gâtu´, ca să mai rămâi și-nțepenit precum Robocop.

Așe că, tragi mata´aer în piept, îți tragi două smetii peste fățălău ca să-ți revii, și dai comandă de-o carafă cu vin alb demisec. Nu-ți mai torni în pahar că oricum nu-l mai nimerești, sorbi juma´ din-ntrânsa, lași bucatele să se hodinească în taier că oricum nu-ți mai intră, și te lași învârtit de ciudățenia aia rotativă, admirând întreg domeniul și peisajele de prin prejur, fără a te ridica de pe scaun. Păi nu-i mumos rău di tăt domne´?

Gata, am închis șpagatu´... pardon... paranteza și continui să vă plictisesc.

Vă spuneam mai sus sau pe la mijloc, că luă domn propretar al pensiunii ,,lăcrimele ,,muntelui (a se ceti izvoarele pârâului Valea Ierii) și le-aduse până-n grădina mumoasă din spatele casei. Da´ ce le lăsă așa de izbeliște? Nicidecum, că le găsi întrebuințare imediat.

Pârâiașele care este, se mișcă necontenit printre pietre, se ,,aruncă ,,întrun lac micuț, trec pe sub mesele sculptate-n lemn de pe terasa de-afară și se unesc apoi printr-o rețea de suprafață, antrenând leneș o roată uriașă de lemn, cum îi cea de la morile de apă. Apoi, se rostogolesc pe lângă cumpăna unei fântâni și trec pe sub restaurantul rotitor carele, uita-i să vă zic, avea podeaua acoperită cu gresie și sticlă transparentă ca să privești matale în gios la cursul pârâiașelor. Însă, pentru ca ,,dansul ,,minunat al apei să-ți răpească și ultima suflare, mănunchiul ăsta de ,,lacrimi ,,iese de sub podeaua restaurantului rotitor și plonjează de la o înălțime de vro´ 3 metri în lac, formând o frumoasă cascadă, care pe timp de noapte îi luminată de câteva lămpi verzi, dându-i un farmec aparte.

Apoi, nu-ș cum, pâraile astea, ajung sub măsuțele alea de lemn și-acoperite cu sticlă din capu´lacului, mai se bagă și-n obeliscu artezian de la intrarea domeniului, ca întrun final să-și urmeze cursul către vatra satului, ,,contopindu-se ,, pentru totdeauna cu râul Iara... Vis, basm... ceva mirific și ireal...

Ce mai urmă?! Păi...

Grădină de vară cu terasă făcu domn´ propretar, loc de joacă pentru ,,balauri,, făcu, restorante făcu și-încă două la număr, pârâiașe de-apar printre mese și bolovani îs și astea, cascadă este, lac este, arteziană este, dar... avea numa´ cinci camere de cazare aflate în clădirea principală.

Deci, așa și prin urmare, urmă... construcția celor 10 camere lacustre de pe malul lacului.

Ca să ajungi la camerele lacustre, fie o iei prin dreapta lacului dacă vii dinspre restorantul rotitor sau clădirea principală a pensiunii, fie o iei prin stânga lacului dacă urci dinspre parcare, accesul făcându-se pe podine de lemn.

Cele 10 camere, sunt construite din lemn, îs legate între ele, fiecare având însă propria-i terasă. Bașca, mai stau și suspendate la vreun metru și ceva deasupra malului lacului.

Intrarea în camere se face prin spatele lor, mergând pe o terasă, prispă, streie sau cum vreți să-i ziceți, din lemn, de unde aproape că poți mângăia poalele muntelui.

Camera, cu dușumea pe jos și pereți acoperiți cu lambriuri, foarte curată și îngrijită, are în componența ei: pe partea dreaptă de cum deschizi ușa, una bucată baie gresiată și faianțată, în care se găsesc o cabină modernă cu duș, o chiuvetă și... ,,locul de făcut rebus ,,.

În baie, di tăte ce-ți trebe: prosoape 4 bucăți, uscătoro-prăjitor pentru părul din cap sau ăl din livadă, precum și diverse lichide. Nu d-alea de se-nghit, ci d-alea de te mânjești cu ele pi cap, pi trup, pi labe sau pi aripi, atunci când te introduci sub apă.

Tot înăuntrul camerei, pe partea stângă de astă dată, un pătuț supraetajat pentru ,,balauri ,,protejat de o perdea, probabil ca să nu te vază copchiii noaptea când... te joci pe tabletă.

În continuarea pătuțului: un șifonier din lemn, o măsuță din lemn având într-însa încastrat un blat de sticlă, două fotolii din piele ecologice încadrând măsuța, precum și un televizor cu ecran slăbănog spânzurat de perete.

Pe partea dreaptă, după baie, găsim: un pat matrimonial având două saltele Relaxa sau Dormeo (că nu le găsi-i eticheta) alăturate, dar așezate pe aceeași somieră. Pe pat, două pilote și două perne 50x70 cm. Deoparte și de alta a patului, înfipte în peretele de lemn, două noptiere. Deasupra creștetului, două aplice încadrând un tablou compus din trei imagini cu tematică zen. În partea dreaptă a patului, înfipte sănătos și paralel, trei oglinzi tăiate șerpuit, la vro´ 40 cm lățime pe 200 cm înălțime fiecare. În partea stângă a patului, pus sub fereastră, una bucată calorifer generos.

Din cameră, deschizând neapărat ușa de lângă calorifer, ieși afară pe terasa proprie a camerei. Aceasta, terasa care este, are cam 3 metri lungime, vro´ 1,20 lățime și conține două fotolii din lemn, d-alea de te poți bălăngăni în ele pân´te ia cu amețeală.

Ehe, și-ajunserăm și la partea interesantă a lucrurilor.

Camerele acestea, că tot de ele vorbim, erau așa cum vă spusei mai de la-nceput, ... acoperite cu iarbă. Clădiri acoperite cu țiglă, tablă, șindrilă, paie sau stuf mai văzui eu, da´ cu iarbă... nevăr! Păi și normal, căci ăste acoperișuri ,,ierboase ,,zicese că îs un element distinctiv inspirate de prin părțile Norvegiei, menite să păstreze răcoarea pe timpul verii şi căldura în perioada de iarnă. Construcția lor necesită însă multă atenție și migală.

Amu´, să vă luminez și pe domniile voastre cum o lucrat nea Șoiom propretaru´, chestiunea asta de deasupra.

Acoperișul camerelor, îl făcu din scânduri de lemn peste care o pus hârtie cătrănită (smolită), iar peste aceasta, vro´ 7 folii speciale rezistente la intemperii. Una dintre folii, cam de vro´ 47m lungime și 14 metri lățime, o adus-o omu´ nostru din Germania și-o puse deasupra, așe întreagă cum îi era ea de la mumăsa. Apoi, peste toate foliile ăstea puse un strat de pământ, apoi un strat de... pământ, acoperi totul cu... pământ, pentru ca la final, să semene... pământ... pardon, ... iarbă.

Ehee, da´ vă dați zeama domniile voastre că treaba asta fuse cam riscantă?

Păi, dacă... Ferească Ăl de Sus, se găsea vreun Dorel care înțepa sau rupea folia aia mare în vreun loc și tăcea apoi ca porcu´-n păpușoi? La prima ploaie mai sănătoasă, nu te trezeai că oferi gratuit oaspeților, camere cu băi de nămol? Și-atunci ce făceai? Îi făceai observație lu´ Dorel? Da´ ce, ești dus cu capu´? Știi bine că se supără și-i creștea tensiunea la 380, bașca mai începe să și miorlăie precum o mâță rămasă suspendată în copac. Nu, nu așa se face...

Ci, îl iei mumos la alergat cu mașina de tuns iarba (sau mai bine cu coasa, cazmaua sau târnăcopul, că-i mai sănătos și mai rustic), îl priponești locului, după care îl iei la masat și frăgezit cu ranga sau levierul, până-l lași lat, lung sau oblic. După asta, îl târâi în creierii munților, în mijlocul pădurii, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, ca să-l servească urșii, lupii sau alte lighioane la micul dejun.

Da´ cu toate astea, tot tu, nefericitule, trebuie să te cocoți sus pe fâneața acoperișului, să dai jos iarba plus tonele alea de pământ de deasupra și s-o iei de la capăt... Offf!

Și uite că termină totuși, omu´ nostru gospodar, toată pensiunea, dar mai rămăsese ceva... Să-i pună un nume, s-o boteze cumva...

Și, probabil din dragoste mare și respect deosebit, pensiunea primi numele soției dumnealui: Lara.

Bun... gata... Terminai varecasăzică... casăvarezică... ptiu!... carevasăzică, să vă luminez și cu descrierea odăilor cu-al lor acoperiș ierbos.

Amu, stați oleacă că-mi scăpă ceva... Nu pe jos, ci uita-i să vă zic de ceva mumos rău di tăt, ce-mi plăcu mie la pensiunea asta...

Lângă careme, ... lângă recame, ... lângă camere, ... lângă camerelele lacustre, mai bine zis după ultima cameră mergând către restaurantu´ învârtitor și adăpostit de acoperișul ierbos, se afla una bucată imensă de... ciubăr. Adicătelea, un hârdău, un pârlău, o șiroadă, ... ce să mai, ... o putină domne´ de vro´ 400 de ocale, adică 40 de vedre capacitate, în care să te scalzi. Păi o să ziceți, da´ ce nu era duș în cameră? Era boieri dumneavoastră că vă spusei, da´ ăsta era altă lucrătură faină făcută pen´ sufletul, carnea, oasele și recreerea oaspeților cazați în astă pensiune.

Ciubărul aista, îi era lucrat din doage de lemn păpurite între ele și avea cam vro´ 1.40 metri înălțime. Ca să te vâri în el, urcai o scară din lemn cu 4 trepte ce stătea sprijinită de dânsul. Înăuntrul său, al putinii ăsteia, de jur împrejur, îi era o băncuță pe care stăteai mumos, apa dintr-ânsa având cam un metru adâncime, atât cât să-ți ajungă la nivelul peptului dezgolit sau nu, al lui Andrii Popa cel voinic și vestit.

Și-i era chestiunea asta lemnoasă, plină cu apă sărată adusă chiar de la Salina Turda, bașca și încălzită de niște conducte fixate pe fundul ciubărului, conducte ce veneau de la o centrală termică. Da´ minunăția asta, mai avea înăuntru său și-un fel de cazan cu horn, prevăzut pe-afară cu o ușiță, prin care puteai ridica temperatura apei, după plăcerea, puterea, suportarea și suferința fiecăruia. Amu´ acest cazan, chiar dacă sta în ciubăr cu tine ca să-ți țină de urât, era totuși ocrotit cu un grilaj de lemn ca nu cumva să te-atingi de el, lăsându-ți șoriciul lipit de dânsul.

Cu alte cuvinte, dacă aveai nevoie matale ca saramura să fie mai fierbinte, așe precum îi aia de-mbăiezi un crăpcean de-abea luat după jar și-aruncat întro strachină cu ardei iuți, rugai pe oamenii de se ocupau de întreținerea pensiunii să mai spargă câteva buturugi și să mai vâre-n foc. Sau, de erau deja sparte și lăsate colo lângă cazan, coborai mata din hârdău și-ți întărâta-i singur focu´, vârând în cuptorul cazanului mai o așchie, mai un lemn, mai o buturugă, mai o pădure, mai... iunie, iulie, ... mai după pohta și simțurile tale.

Și-afară ploua... dar nici nu-ți păsa...

Stăteai în ciubărul ăla precum crapu´-n saramură, admirai peisajul și te lăsai pradă plăcerii, venindu-ți în minte cântecul ăla mumos de-l zice Baniciu la zongură:

,,Am stat o clipă-n loc s-ascult

Din ramurile ude.”

Și nu-i așe că acum, măcar acum, te simțeai cu adevărat... rege?

Ehe, da´ stați, că ăsta nu-i era singurul ciubăr de-aci. Mai erau două, mai mari ca ăsta, cred la vro´ 60-80 de vedre capacitate, căci le văzui eu întro zi, ,,parcate ,,undeva în partea stângă a camerelor lacustre, venindu-le și lor probabil întrebuințarea odată cu sezonul mai cald, sau în funcție de numărul capetelor de oaspeți cazați acolo.

Gata, acum să trecem și la lucruri mai serioase...

Adicătelea, d-alea de-ale gurii de se rumegă și îngurgitează.

Micul dejun: inclus în prețul camerei, nefiind stil bufet suedez, olandez, american, tahitian, continental, portorican, egiptean sau cambodgian. Însă o fo´mult, bun rău de tot, cu produse tradiționale precum: pită cu semințe, zacuscă, caș, brânză, ceapă, cârnați de casă, șuncă și omletă, ceai sau o cafea (la alegere), un suc sau o apă (tot la alegere).

Prânzul: ca și cina, servit à-la-carte, cu ciorbe, friptane, pește, garnituri, salate.

Și nu cumva să mă întrebați de prețuri că nu le mai știu. Vă spusei doar că am capu´ mare și creierii slobozi prin-întrânsul. Atât țin minte doar, că tot ce consumam mi se punea pe-un răvaș ce mi se-nmâna, ca la săvârșitul sejurului să plătesc totalul.

Aha, și încă ceva mumos rău și plăcut sufletului.

La masa de prânz, înainte de a veni felul principal, primeam din partea casei, niște pită prăjită cu nu´ș ce, ceva gen bruschete. Frateee!!! Era ceva de-ți răscolea toate simțurile... ceva extraordinar de gustos. Întrebai eu cu ce era chestiunea aia de pe farfuriuță, dar... nu mi se vru´ a dezvălui, zicese... secretul casei.

Eheee, cam asta fuse tăt... Ajunserăm la sfârșitul istorisirii, vă și plictisi-i și obosi de vă săriră capacele și ochii din orbite, bașca, îmi dă oala cu ciorbă pe răscoale...

Și-amu´...

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locurile acelea, la camerele acoperite cu iarbă, la cascada de apă prăvălindu-se-n lac, la ciubărul cu apă sărată, la aerul curat și mai ales la peisajul de vis ce te-nconjoară, parcă-mi saltă pipota de... a mă mai duce odată acolo. Și...

La vro´șapte luni trecere a timpului, că doar nu de când rămăsei gravid, mai fusei odată acolo... că-i promisei doar pipotei. Ha!...

Deci, revenit în luna lu´ Brumar și... peste ce dădui?

Păi, hai să le luăm în ordinea numerelor de pe tricouri...

Ce, credeați că scăpați așe ușor de mine? Aiurea!...

Deci...

Unu: Pe afișul, tăblia sau indicatorul din șosea de dinaintea intrării pe domeniul pensiunii, scrie acum... ,,Pensiunea Lara și Mara”.

Doi: Ăsta-i legat de unu de mai sus. Și ca să pun ordine-n lucruri și să clarific o situațiune, am să vă relatez următoarea chestiune. Odată revenit aici, am cunoscut-o și pe fetița proprietarilor pensiunii, o minunăție de prințesă, care se numește... Mara.

Carevasăzică, prin urmare și ca atare, pensiunea poartă acum, numele soției dar și al fetiței domnului Șoiom: ,,Pensiunea Lara și Mara”.

Trei: De astă dată, mi-am luat cazare în corpul principal, ca să mă simt și eu ca un boier în conacul său.

Trei punct unu: Dacă în luna lu´ Prier o noapte de cazare m-o costat 280 de roni/ beznă, acum sări la 320 roni.

Amu´, hai să vă descriu oleacă și locșoru´ aista...

Camera, îi țintuită la catul al doilea, adicătelea peste restorantul de la primul nivel carele la rându-i îi înfipt peste bucătărie. Toată astă cameră îi lucrată-n lemn, pe-afară, pe dinăuntru, pe jos, pe sus și pe pereți... că doar vă mai spusei odată ceva mai de dinainte.

Îi mare rău di tăt, are ferestre mai mici, dar cu priveliște direct din pat către intrarea pe domeniu, respectiv către acoperișul restorantului învârtitor.

Patul îi identic și la fel cu cel din camera lacustră, tembelizoru´ așișderea, numa´ că nu mai stă spânzurat pe perete, ci îi pus pe-o măsuță de lemn.

Mai sunt două fotolii din piele nu-ș de care, precum și o măsuță rotundă din ratan, având încastrat un blat de sticlă.

Baia... Ooo, mama! Asta-i oleacă mai mică decât... camera propriu-zisă. Adicătelea, întorci Loganu´ într-însa din două mișcări. Îi enormă și dotată cu: o cadă (d-aia cu jilț în ea) proptită-ntrun colț, o chiuvetă priponită întrun blat și încadrată de-un mobilier alb și înalt până-n tavan, iar deasupra unei oglinzi foarte mari ce parcă stă să se prăvale peste chiuvetă, patru spoturi înfipte întrun alt blat.

Din astă cameră, dacă vrei și ai chef, poți ieși pe o terasă. De fapt, nu-i o terasă, ci un imens balcon comun, care după ce trece de cameră, o cotește la dreapta după colț, către alte camere, precum un brâu... oltenesc.

Pe balcon, în dreptul camerei, așezate mumos către munte și pădure, o băncuță și două fotolii din răchită, acoperite toate trei cu niște pernoaie groase, ca să nu-ți înghețe... pantalonii, fusta, rochia, slipul, boxerii sau... antrenorii lor.

Patru: Lacul. Păi, era tot mare, tot cu apă, doar că bărcuța galbenă ca lămâia de pe dânsul, lipsea cu desăvârșire. Ori s-o fi scufundat ca Titanicu´ lu´ Caprio, ori și-o fi însușit-o careva, că n-o mai văzui plutind pe ochiul lacului.

Insulița din mijlocul lu´ lacu´, pe care data trecută se vedeau rămășițele unui foc de tabără, acum nu mai stătea pe centrul lacului, ci o luă ca tuta la vale, către camerele lacustre. Bașca pe dânsa, insulița aia carele era, nu se mai vedeau rămășițele vreunui foc de tabără, ci o căsuță de lemn în miniatură, gen alea în care stau lătrătorii la țară când păzesc curtea. (Ei, hai!...).

Cinci: Restorantul. Tăt frumos și aranjat cu gust, tăt cu muzichie nemțescă plăcută urechilor, ieșită în surdină dintr-un radio-pickup retro.

Crăpelnița...

Micul dejun. Tot bun, tot cu produse eco-tradiționale, doar că... deveni stil bufet, dulap sau șifonier, cum vreți să-i ziceți. Adicătelea, toate de-ale gurii, așezate mumos pe două mese alipite în forma literei ,,L” de la varză, aranjate special în sala mică a restorantului. De-aci, îți luai matale singurel, tot ce-ți dictau ochii sau papilele gustative.

Prânzul. Ca și soră-sa cina, la data aceea din călindar, îi era tot à-la-carte sau à-la-caiet, dar... (și aici, atențiune, că scriu un DAR mare), la ora actuală și prezentă, cetind pe site-ul pensiunii, am înțeles că masa de prânz (numa´ asta!), o devenit tăt stil bufet precum micul-marele dejun, da´ numa´ în vichenduri și la sărbători.

Adicătelea, bagi în tine ca porcu´ până explodezi? Ioi, mama!...

Deci, intrați mai bine pe saitu' pensiunii și documentați-vă.

Șase:... Tot nu se poate plăti cu biscuitele din dotare, ci numa´ cheș.

Șapte:... Afară ploua!... Da´ce ploua!...

,,Ploua infernal,

Prin cerul ferestrei oval.

Ploua infernal,

Și mă-nălțam...

Ploua infernal,

Ploaie de tot nebunească...

Ploua infernal,

N-aș mai fi vrut să se sfârșească. ”

P. S.

O să încarc și pozne, da´... de pe-acum vă anunț că-s groaznice rău, fiindcă-mi clacă aparatu´, când mi-o fost lumea mai dragă și peisajele mai frumoase. Îl scuturai eu ca pe sticla cu lapte bătut, îi trăsei și două smetii peste obiectiv doar, doar s-o reanima. Aiurea! Mai fâsâi de două ori, își scoase și retrase necontrolat obiectivul, după care își dădu duhu´.

Îi cântai „Deșteaptă-te... nenorocitule!”, îi cântai și „Sculați, sculați boieri mari!”, dar... Ioc! Îi promisei că-i dau o bere, o clătită, o ciorbă cu zeamă de cucută, una zdravănă în lentilele-i Zass, dar... nimic! Îi zisei că-l duc la film, la discotecă, la... si, do, do major... Nimic! El mut, inert, țeapăn bocnă. Îi aprinsei o candelă parfumată cu miros de lavandă, îi cântai prohodu´ și-l ,,îngropai” în husa-i proprie.

Deci, nu-mi rămăsese să fac poze decât cu telefonu´, care și ăsta mai are oleacă și-și dă sufletu´, că-i vechi și depășit... pe contrasens.

Prin urmare, vă rog să scuzați calitatea pozelor... care este!

---

VIZUALIZĂRI: 10020 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI