În bătrânul Cişmigiu

TIPĂREȘTE

Amplasat în centrul capitalei, mărginit de importante artere de circulaţie (Bulevardul Regina Elisabeta, Bulevardul Schitu Măgureanu şi Strada Ştirbei Vodă), cu intrări din toate acestea, Cişmigiul este cel mai vechi şi fără îndoială unul dintre cele mai frumoase parcuri ale Bucureştiului. Mult mai mic decât alte parcuri ale capitalei, un loc de refugiu din tumultul cotidian, Parcul Cişmigiu are o istorie veche de mai bine de un secol şi jumătate. De fapt, începuturile sale sunt şi mai îndepărtate, situate undeva prin anul 1779 când domnitorul Alexandru Ipsilanti a dispus construirea a două cişmele, una dintre ele amplasată chiar în zona actualului parc.

Şi cum nu vreau s-o lungesc prea mult - istoria Parcului Cişmigiu se poate afla în detaliu de pe internet şi din surse scrise - amintesc doar că numele i se trage de la cişmigiul care avea în grijă buna funcţionare a celor două cişmele.

Mai amintesc faptul că generalul Kiseleff a fost cel care a dispus în 1830 asanarea bălţii insalubre care se formase din cauza cişmelei şi a apelor freatice al căror nivel creştea în special în sezonul ploios. Grădina publică apare însă ceva mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. În 1847, cu arhitecţi peisagişti de la Viena, începe amenajarea a ceea ce va deveni curând o frumoasă grădină publică. S-a amenajat un heleşteu, s-au construit poduri arcuite pe sub care puteau trece bărcile, s-au făcut împrejmuiri, s-au montat bănci din lemn de stejar şi s-a amenajat un bufet pentru ape minerale şi produse de cofetărie. Mai mult decât atât, zona a fost împădurită prin plantarea a numeroşi arbori şi arbuşti autohtoni şi exotici. Este cunoscut faptul că acum 150 de ani înşişi arhitecţii peisagişti vienezi au plantat în Cişmigiu un platan. Este cel mai bătrân copac din parc, se află cam în dreptul chioşcului fanfarei, în extremitatea estică. Şi tot foarte vechi, semnalizat şi el o cu plăcuţă, aproape de ieşirea în strada Ştirbei Vodă, se află Ginkgo Biloba - arborele medicament adus de Wilhelm Mayer din Japonia.

Grădina publică Cişmigiu a fost inaugurată oficial în 1854. Aşadar, acesta este anul de naştere al celui mai vechi parc din Bucureşti.

Nu fac parte din generaţiile de copii care au fost plimbaţi de părinţi în Parcul Cişmigiu venind apoi şi singuri când au mai crescut. Prima oară am intrat în Cişmigiu la 19 ani, nu ca vizitator, ci aşteptând înfrigurată rezultatele examenului de admitere la facultate. De atunci am venit de multe ori pentru relaxare, pentru plimbare sau pur şi simplu pentru a mai schimba atmosfera de fiecare zi.

Recent, într-o frumoasă zi de sfârşit de aprilie, paşii m-au purtat din nou în bătrânul Cişmigiu. Ca şi altădată, am intrat din Bulevardul Regina Elisabeta, pe lângă chioşcul de ziare, el însuşi un monument. Verde, ferecat, cu acoperiş frumos şi încă în bună stare, chioşcul secular batjocorit de mâzgălituri, continuă să existe. În parc, în spaţiul larg de lângă el, cineva hrănea porumbeii. Am trecut cu grijă printre ei, am admirat din mers Aleea Plantelor Perene şi am continuat spre Podul Mare. Platanul secular despre care am amintit se află în această zonă, iar dacă ajungeţi în parc, rămâneţi o clipă la umbra lui şi încercaţi să vă imaginaţi cum arătau aceste locuri acum mai bine de 150 de ani.

Dincolo de intrarea din Piaţa Walter Mărăcineanu se ajunge la un alt pod, foarte frumos în opinia mea, splendid încadrat în peisaj, cu marginile imitând crengile unui nuc. Podul de Nuc, una dintre cele mai vechi lucrări din parc, are un farmec deosebit şi este un loc îndrăgit de toţi amatorii de promenadă.

Terasa Trandafirilor aflată în extremitatea estică a parcului, gard în gard cu Universitatea Naţională de Muzică, atunci când am fost eu era lipsită de gingăşia şi mirosul sublim al trandafirilor. Aici, lângă un salcâm japonez şi un zid jupuit, ormanentat cu graffiti, am descoperit cu greu Monumentul Elena Pherekyde, inaugurat în anul 1914, operă a sculptorului român Oscar Späthe. Iniţial, pe obeliscul de piatră pe care îl vedem astăzi, era montat bustul de marmură al Elenei Pherekyde, doamnă de onoare a Reginei Carmen Sylva şi preşedintă a Societăţii de Binefacere "Obolul". Cunoscută pentru acţiunile sale de ajutorare a săracilor, la baza soclului piramidal Elena Pherekyde este înfăţişată ajutând o mamă cu un copil. Chiar dacă monumentul a fost mutilat (bustul montat pe soclu a dispărut după 1989), monumentul rămâne un simbol al milosteniei şi al recunoştinţei.

Aproape de capătul de nord al parcului, pe Aleea Şerbănescu, am oprit o clipă la Monumentul Traian Demetrescu, autor Filip Marin, acelaşi care a sculptat "Nimfa adormită" din Herăstrău. Realizat din marmură, dezvelit în 1905 în Grădina Ateneului, monumentul a fost adus în Parcul Cişmigiu abia în 1939. Lucrarea este foarte frumoasă, având la baza soclului o liră şi câteva mlădiţe de laur, iar în partea stângă o fată care oferă poetului flori din partea admiratorilor săi.

La câţiva paşi, pe aceeaşi alee, de acelaşi autor, la umbră de copaci falnici, se află Monumentul Theodor Şerbănescu. Se pot observa decoraţiile pe care generalul-poet le-a obţinut în urma participării sale la războiul de independenţă.

Aproape de ieşirea spre strada Ştirbei Vodă, lângă scările de piatră, se află Izvorul Eminescu. O placă comemorativă montată în stâncă, aminteşte de luceafărul poeziei româneşti. Se spune că în perioada în care lucra la ziarul Timpul, poetul Mihai Eminescu venea adeseori aici pentru a se odihni. E greu să prinzi un moment favorabil pentru a fotografia acest loc romantic pentru că aici vin mereu oameni pentru a lua apă. Convinşi că apele sunt bune, răcoritoare şi tămăduitoare, aparii Bucureştiului contemporan - care nu mai vând apa şi n-o mai transportă în spate, cu sacaua - vin aici cu bidoane în genţi mari, pe role.

Lacul Lebedelor, de fapt o îngrădire cu un mic lac artificial, un veritabil punct de atracţie pentru copii dar şi pentru adulţi, găzduieşte frumoase şi delicate păsări de apă (Gâsca cu gâtul roşu, Gâsca de Nil, Gâsca Magelan din America de Sud, Gâsca dobrogeană şi canadiană) despre fiecare putându-se afla câte ceva citind panoul alăturat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru păunii minunaţi, albi şi pestriţi, care-şi înfoaie mândri cozile într-un ţarc aflat puţin mai la vale.

Continuând spre Cetate, aleea trece prin faţa lui Atlas cu globul şi a micii broscuţe care decorează o fântână secată. Lângă gardul care desparte parcul de Palatul Creţulescu (construit la începutul sec. XX în stilul Renaşterii franceze) a fost înălţat un monument în memoria elevilor Şcolii de Subofiţeri Jandarmi din Drăgăşani căzuţi la datorie în luptele pentru apărarea capitalei din august 1944.

Aproape de intersecţia Schitu Măgureanu - Ştirbei Vodă, în partea cea mai înaltă a parcului, dăinuie încă nişte ruine cărora li se spune La Cetate. Nu se cunosc prea multe despre ceea ce au fost cândva aceste ruine, se presupune doar că acestea sunt rămăşiţele unei mănăstiri construită de logofătul Văcărescu în 1756. Legendele urbane spun că prin incinta mănăstirii un tunel secret lega Palatul Creţulescu de malul Dâmboviţei.

Pentru că îmi plac locurile istorice foarte vechi, am urcat la cetate, am trecut pe sub bolţile ei şi am zăbovit acolo privind parcul de sus, în toată întinderea lui, până la Bulevardul Regina Elisabeta. Locul este frumos, din păcate, unii talentaţi în graffiti şi-au exersat mâna pe zidurile istorice. Pe grilajul de fier care blochează o trecere, cineva a scris: "Alex retardat Mintal". Am regretat situaţia în care s-ar afla Alex, dar cred că nici scriitorul acestei înştiinţări nu este mai presus. Aveţi vreo bănuială? Să fie liceenii de la Lazăr evadaţi de la ore?

Coborând pe aleea mare, de o parte şi de alta, privirile sunt atrase de mai multe monumente. Unul dintre cele mai importante este Rondul Roman sau Rotonda Scriitorilor, o alee circulară pe care au fost amplasate 12 busturi ale unor cunoscuţi scriitori români. Amenajată în 1943 în partea dinspre Bulevardul Schitu Măgureanu, Rotonda Scriitorilor expune busturile lui Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Şt. O. Iosif, Ion Creangă, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri. Toate sunt postate pe socluri identice şi au înscrise în lateral numele celor care le-au creat.

Statuia Gheorghe Panu - "Semănătorul de idei" - a fost înălţată în amintirea marelui ziarist şi om politic, cel care a avut curajul să critice într-un pamflet decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar.

Un alt omagiu adus unei femei celebre în prima jumătate a secolului trecut, este Monumentul Maica Smara. Cunoscută drept Maica Smaranda sau Maica Smara cum a numit-o Veronica Micle, datorită implicării sale în reformarea învăţământului românesc, autoare de manuale şcolare şi de literatură pentru copii, Smaranda Gheorghiu a fost considerată educatoare a poporului. În lucrarea expusă în Parcul Cişmigiu, sculptorul Mihai Onofrei plasează la baza soclului un sugestiv basorelief de bronz care reprezintă o fată şi un băiat care citesc.

Cei care se vor plimba pe aleile Parcului Cişmigiu vor descoperi alte două monumente închinate eroilor. În apropierea statuii lui Gheorghe Panu se află Monumentul soldaţilor francezi, delicat executat de Ion Jalea. Pe soclu sunt două inscripţii - în franceză şi în română - care informează că monumentul este închinat "Ostaşilor Franţei căzuţi pe câmpul de onoare al pământului românesc în timpul Marelui Război 1916-1919". Este o lucrare înduioşătoare reprezentând un soldat căzut la datorie, ţinut în braţe de un personaj alegoric feminin care îi sărută fruntea cu recunoştinţă.

Mai simplist, Monumentul eroilor americani situat aproape de ieşirea spre Bulevardul Schitu Măgureanu, este dedicat memoriei celor 378 de militari americani care şi-au pierdut viaţa pe teritoriul României în timpul celui de-al doilea război mondial. Este o carte deschisă pe ale cărei file sunt încrustate numele eroilor americani.

Dintre elementele decorative expuse în parc, cel mai delicat este - în opinia mea - Izvorul Sissi. Monumentul reprezintă o mamă îndurerată care toană apă dintr-un ulcior. Când am trecut eu pe acolo, firul de apă care ar fi trebuit să curgă din ulcior nu exista. La baza lucrării se poate citi: "Isvorul Sissi, închinat scumpei mele copile Sissi Stefanidi". Din documentările ulterioare am aflat că sculptura de piatră realizată de Ion Dimitriu-Bârlad în 1927 a fost ridicată la cererea familiei Stefanidi după moartea fiicei, pe locul care a aparţinut familiei şi care a fost donat pentru amenajarea Grădinii Cişmigiu.

În zona debarcaderului, aproape de cascadă, am descoperit cu greu o altă frumoasă lucrare despre care nu ştiu mai nimic - Nimfa din heleşteu. Amintind de "Venus" din Herăstrău, această mică statuie umbrită de arborele Toreya - o specie rară de conifere - tronează pe o stâncă iţită din apa verzuie.

Monumentul Sturdza, de fapt emblema familiei Sturdza, una dintre cele mai vechi şi prestigioase familii aristocrate din România (cu ascendenţi până în sec. XVI), care a dat ţării domnitori, dregători, miniştri şi oameni de cultură, este un element de decor mai puţin obişnuit într-un parc. Descendenţi ai acestei ilustre familii trăiesc şi astăzi.

Deşi nu m-a impresionat deloc, nu pot să închei fără a menţiona Restaurantul Monte Carlo. Arhitectului Ion Mincu i se datorează construcţia iniţială care a fost distrusă de bombardamente. Restaurantul a fost reconstruit, dar nu mai seamănă cu cel de altădată. Frumos rămâne întotdeauna lacul cu fântâna arteziană din mijloc. Atunci când am fost eu, nici o barcă nu plutea pe apă, iar la debarcaderul pustiu, doar broaştele întâmpinau cu orăcăitul lor.

Pe lângă covorul verde, bordurat cu flori de "Nu mă uita" şi lalele în cele mai variate nuanţe coloristice, am continuat drumul către ieşire. Arborii falnici, unii de aceeaşi vârstă cu parcul, îşi împreunează crengile formând un tunel vegetal prin care oameni de toate vârstele se plimbă sau se relaxează pe o bancă privind natura înverzită şi respirând aerul curat al Cişmigiului.

---

VIZUALIZĂRI: 4647 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI