Croaţia - prospeţime de primăvară

TIPĂREȘTE

În luna aprilie a anului trecut, venind o săptămână cu treabă în Timişoara, ne-am gândit să atingem un obiectiv pe care ni-l doream: Parcul Plitvice din Croaţia.

Vreau să vă spun că, pentru mine, nu există anotimp mai frumos pentru excursii (în funcţie de loc, desigur) decât primăvara. Poate şi faptul că sunt născută primăvara îmi dă un imbold astral, dar ceea ce mă încântă în mod deosebit la acest anotimp al renaşterii naturii este lumina şi căldura soarelui. Lumina este specială (se explică stiinţific) parcă mai albă, iar căldura este măngâietoare, nu aprigă şi copleşitoare.

Aşadar am plecat vineri din Timişoara însorită şi plină de lalele şidupă-amiază am ajuns la Belgrad, unde a început să plouă cu găleata (ploile, iată o problemă mai delicată a primăverii, care este un anotimp de trecere, deci mai nehotărât).

Ascunşi sub umbrelă şi ţopăind peste izvoarele care puseseră stăpânire pe străduţele Belgradului (stătem chiar lângă cetatea Kalemegdan) am ajuns repede pe strada Skardalija, o strada pietonală de vreo 400 de metri lungime, îngustă, pietruită, puțin curbată și înclinată, plină de farmec, fiind de multe ori comparată cu cartierul parizian Montmartre, mai ales datorită faptului că, la începutul secolului al XX-lea, aici locuiau o mulțime de artiști – actori, poeți, cântăreți sau pictori sârbi.

Am intrat, potivit recomandării de la hotel, la Trei pălării (Tri šešira), cel mai vechi restaurant al străzii Skadarska (cum se mai numeşte strada Skardalija), deschis în 1864, pe locul unde fusese atelierul unui pălărier, de unde s-au păstrat numele şi firma. Aspectul de tavernă, lautarii care vin şi cântă la masă (împreună cu consumatorii), au contribuit din plin la atmosfera deosebită, de alt secol, a localului, unde am servit o specialitate tradiţională, Pljeskavica, originară din sudul Serbiei şi considerată precursorul hamburger-ului (carnea tocată, jumătate vită, jumătate porc, este amestecată cu ceapă, miez de pâine umezită, un ou crud, usturoi, sare şi piper; se fac apoi chiftele rotunde, care se presează pană devin subţiri, de maximum un centimetru; se prepară la grătar). Porţie mai mult decât generoasă, gust minunat, superb local!

A doua zi de dimineaţă am aşteptat băiatul la aeroport (el venea de la Bucureşti) şi am pornit toţi trei pe autostrada Belgrad- Zagreb, bine întreţinută şi unde poţi să plăteşti şi cu euro.

Pentru că era timp, doar stăteam două nopţi la Plitvice, am trecut prin Zagreb, capitala Croaţiei, care era gătită de Paşte. De la locul unde parcasem, am ajuns repede la un obiectiv emblematic pentru capitala croată, catedrala Adormirii Maicii Domnului (Marijina Uznesenja) Pe locul actualei constructii a existat un lăcas de cult din timpuri străvechi. Construcţia actuală datează de la sfârşitul sec. al XIII-lea şi, de-a lungul timpului, aceasta a suferit diverse modificari. Cele două turnuri ale sale, în stil neo-gotic, pot fi văzute din multe locuri din oraş.

În faţa catedralei erau aranjamente florale deosebite, straturi în care erau amplasate şi ouă decorative, superb pictate.

De la catedrală, pe o străduţă în pantă am ajuns în Bana Jelacic, principala piaţă a oraşului. Aflata în partea istorică a Zagrebului, în Oraşul de Sus, aceasta este situată într-o zonă pietonală. Inconjurată de clădiri cu o arhitectura deosebită, de sorginte clasică, dar şi secesionistă, piaţa este unul dintre punctele de întalnire şi un obiectiv major al metropolei.

Curios, dar nu lipsit de farmec, este faptul că prin piaţă trece tramvaiul, deşi e o zonă pietonală. Am admirat statuia ecvestra a lui Iosip Jelacic şi ne-am continuat plimbarea pe străzile frumoase şi animate din Oraşul de Sus (într-o piaţetă se făcea chiar masaj la vedere) mergând către Teatrul Naţional de Operă. În drum am dat cu ochii de celebrul Tesla, turnat în bronz, dar şi de frumoase clădiri vechi. Clădirea teatrului a fost realizată pe baza unui proiect făcut de nişte arhitecţi austrieci (Ferdinand Fellner şi Herman Helmer, ambii foarte bine cunoscuţi pentru lucrările lor din Austria şi din întreg imperiul Austro-Ungar), iar instituţia a fost inaugurată în anul 1895 de către împăratul austriac Franz Iosef. În faţa teatrului se află, din 1912,

Fântâna Vieţii, o capodoperă a celebrului sculptor croat Ivan Mestrovic. Aceasta este alcătuită dintr-un vas cilindric cu sursa de apă, în jurul căruia, ca o coroană, se aliniază trupuri umane neânsufleţite, unele dintre ele îmbraţişate (care, însă, par vii). Forma fântânii, cu sculpturile conexe, crează ideea de ‘sete veşnică’. Tehnica impresionistă folosită de artist a creat un monument de arhitectură extrem de sugestiv, al cărui mesaj nu l-aş fi înţeles, dacă n-aş fi citit despre el, dar acărui valoare iese în evidenţă imediat. Opera este cu adevărat deosebită, iar decorul din lalele şi panseluţe scotea şi mai mult în evidenţă frumuseţea locului.

După ce am servit o gustare, am încheiat vizita la Zagreb (la care sper că vom reveni, pentru a vizita şi oraşul de Jos), pentru că mai aveam kilometri de făcut pănă la Plitvice, unde am ajuns spre seară.

Parcul Lacurilor Plitvice este situat la jumătatea distanţei dintre Zagreb şi Zadar şi este delimitat de două masive muntoase ale Alpilor Dinarici. Lacurile sunt situate la extremitatea nordică a regiunii geografice Lika, în subregiunea Kordun şi sunt formate de două râuri subterane şi mai multe izvoare, care dau naştere, la rândul lor, râului Korona, un râu carstic, lung de 134 km.

Suprafaţa totală a parcului este de 294,62Km, din care lacurile acoperă 200 Km, ele fiind în număr de 16. Există şi o anumită diferentă de altitudine, cel mai înalt punct este la 1280 m, iar cel mai de jos se află la altitudinea de 380 m.

Câte un păstrăv a la Plitvice n-a fost o opţiune greşită pentru cina servită la hotelul Jezero (situat chiar lângă parc), urmată de un somn bun, fiindcă se adunase ceva oboseală, iar aerul era curat, la altitudinea la care ne găseam (600-700m).

După micul dejun consistent servit la hotel, incluzând şi o cafea bună, am pornit să vizităm parcul, începănd cu partea de jos (există două zone ale parcului, Lacurile de Sus şi Lacurile de Jos). Am mers cu trenuleţul pe care l-am luat din spatele hotelului pănă la P2, apoi am luat-o la pas prin pădurea care înverzea şi iată-ne ajunşi la primul punct de belvedere, deasupra uneia dintre cele mai frumoase cascade din rezervaţie, numită Gavanovac

. Zgomotul de ape ajungea până sus la noi, albastrul cu adevărat de cleştar al apei, datorat depunerilor de travertin, îţi lua ochii, iar cascada era formată de adevărate fuioare de spumă.

Am coborât până la apă, pe poteca şi treptele amenajate, până la o grotă săpată în stâncă de apele neobosite, pentru că ştim că această minune a naturii (care este acest parc) este rezultatul acţiunii apei asupra unor calcare, rezultatul fiind aşa-numitul relief carstic.

Poziţionarea dolomitei, o rocă mai puţin poroasă, lângă straturile de calciu din era jurasicului, este principalul responsabil de formele generoase şi inedite ale reliefului parcului.

Ne-am continuat drumul pe poduleţele de lemn amenajate şi m-am gândit cu multă admiraţie la cel care a avut iniţiativa amenajării acestor lacuri pentru vizitare, adică la Ivo Pavelek, care a început această acţiune de mare generozitate şi responsabilitate în 1949. (mai târziu, în 1979, intrând pe lista zonelor protejate de UNESCO).

Trecând pe lângă, deasupra sau pe sub cascade, datorită ingenioasei amenajări, ai posibilitatea să participi efectiv la un grandios spectacol al naturii, la un fel de mare curgere a apelor, parte a curgerii timpurilor.

Am ajuns la Marea Cascadă (Veliki Slap), o cădere de 78m a râului Plitvice şi am revenit la P2 pe acelaşi drum.

Am luat din nou trenuleţul pentru lacurile de sus. Aici ne aşteptam la replici ale frumosului văzut mai înainte (mai frumos nu se poate, ziceam), dar am constat cu uimire faptul că nimic nu se repetă în acest spectacol măreţ al naturii.

Apele abundente ale primăverii se răsfirau ca degetele unei mâini printre rădăcinile copacilor, se aruncau în gol de pe buza unor pereţi, pe care îi drapau ca nişte perdele uriaşe, pentru a se opri câteva clipe într-o zonă mai plată şi a forma un ochi verde-albăstrui, care trecea curând într-un lac mai mare. Nu ne dedezlipeam privirile de la ape, iar la fiecare pas se ivea altceva şi altceva, încât nici nu ştiai când trece timpul. Această mare orchestră de ape interpretează o simfonie unică (una dintre cascade poartă numele renumitei soprane croate, Milka Trnina) pe care tu, muritor de rând, o percepi prin toate simţurile.

Am ajuns la debarcader, am traversat lacul Kozjak, am mâncat ceva (colindam de 5-6 ore!) şi iar am urcat în vaporaş ca să mergem pe traseul K (sunt trasee de la A la K, pentru toate posibilităţile), traseu ce urca pe unul dintre versanţi, pentru a ajunge deasupra cascadei Veliki Slap.

Ne-am incheiat plimbarea pe înserat, îmbibaţi de frumos şi de aer curat. Cu siguranţă la reuşita acestei plimbări a contribuit şi primăvara cu soarele ei blând şi alb, cu verdele crud al mugurilor pe care îi atârnase în copacii din pădurile minunate ale acestor locuri (în special foioase)

A doua zi de dimineaţă am pornit spre Senj, ca să vedem Adriatica. Am preferat acestă localitate pentru că urma să traversăm o zonă muntoasă şi pentru că era mai aproape de Plitvice, seara trebuind să ne înapoiem la Belgrad.

Într-adevăr drumul a fost splendid, presărat cu stânci erodate de vânturi şi ploi, dar şi cu păduri de foioase şi de brad, cu satele croate, reconstruite din temelii.

Situat în apropierea oraşului Crikvenika şi a insului Krk, pe coama stîncoasă şi destul de neprietenoasă a munţilor Mala Kapela şi Velebit, Senj este o mică localitate (romanii i-au spus de fapt Senia), un port din care pleacă vase pescăreşti mici, altădată un punct de răscruce pentru drumurile spre zona insulară.

Este format din oraşul vechi, pe care l-am vizitat şi oraşul nou. În mica piaţă situată aproape de port era destulă mişcare (şi ceva turişti), lumea ieşise la o îngheţată, la o bere. Străduţele erau înguste şi pietruite, clădirile din piatră, iar atmosfera era aceea specifică localităţilor greceşti insulare.

Ne-am plimbat prin parcul de pe faleză şi am admirat albastrul inegalabil al mării, pe care plutea un mic vas de pescuit. Pe întinderea mării, ce părea desenată, se contura în zare spinarea de elefant, gri-gălbuie, a insulei Krk, care, din acel punct, părea stearpă.

Pe căt de albastră, pe atât de limpede era marea şi cristalul ei ne-a mângâiat sufletul încă o dată.

Am plecat spre Belgrad încântaţi şi n-am uitat nimic din frumoasa călătorie de primăvară.

---

VIZUALIZĂRI: 2720 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI