Tradiție și cultură populară la Cluj

TIPĂREȘTE

În cadrul călătoriei la Cluj, pe lângă Colecția de Istorie a Farmaciei din Cluj-Napoca (Casa Hintz), prezentată într-un review separat, am mai dorit să vizitez și Parcul Național Etnografic „Romulus Vuia”.

Introducere. De fapt, este un mic proiect personal în cadrul căruia mi-am propus să vizitez toate „muzeele satului” în aer liber din România. Până acum am reușit să vizitez: Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești – Argeș, Muzeul Satului Vâlcean – Bujoreni, Vâlcea (prezentat de subsemnatul într-un review separat), Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj – Curtișoara, Muzeul Satului Vrâncean – Petrești (descris atât de bine de @CrazyMouse), Muzeul Civilizației Populare Tradiționale „Astra” – Sibiu și bineînțeles Muzeul Satului din București. Am ratat anii trecuți „la mustață” Muzeul Satului Maramureșean – Sighetu Marmației și Muzeul Satului Bucovinean – Suceava datorită companionilor de concediu care nu au mai dorit să intrăm în aceste muzee (am fost destul de dezamăgit atunci pentru aceste „ratări”). Ar mai fi de atins: Muzeul Satului din Baia Mare, Muzeul Satului Bănățean – Timișoara, Muzeul Satului Brănean – Bran, Muzeul Țării Oașului – Negrești-Oaș, Muzeul Satului – Pădurea Gârboavele, Galați și Muzeul Satului Dobrogean Enisala (de fapt o singură gospodărie). Mai am destule obiective de vizitat până la completarea „planului”.

Acces și scurt istoric. Până în zona muzeului în aer liber se ajunge ușor cu autoturismul pri pe jos (cazul meu, fiind cazat la Grand Hotel Napoca). Venind de pe strada Donath (ciobanul ce a salvat orașul de atacul otomanilor) ori de pe str. general Eremia Grigorescu se ajunge în str. Tăietura Turcului, o stradă în pantă, unde aproape în vârful dealului este poarta de acces către muzeu. Există și mijloace de transport în comun ce merg până la Tetarom, în partea cealaltă a dealului Hoia.

Primul director al muzeului, Romulus Vuia, organizează în 1929 planul muzeului, pe o suprafață inițială de 75 ha; azi „satul” se întinde pe doar 16 ha de teren. A fost primul muzeu în aer liber înființat în România. Parcul etnografic este împărțit în două mari sectoare: primul sector conține instalații tehnice țărănești și ateliere ale diverșilor meșteri, al doilea sector îmbină felurite tipuri de locuințe rurale cu monumente de arhitectură populară (biserici). Din păcate, aproape toate gospodăriile aduse inițial în muzeu au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După 1956 muzeul a fost refăcut în baza unui nou plan tematic și se „desfășoară” în fața vizitatorilor în forma de astăzi.

La intrare există o casă de bilete – tarif intrare: 6 ron. Surpriza plăcută a fost tariful pentru foto, și anume doar 5 ron. Au fost discuții în presa locală privind taxa foto de 25 ron ce era percepută la Parcul Național Etnografic „Romulus Vuia”; drept urmare aceasta a scăzut la doar 5 ron. Tot de la intrare se pot achiziționa vederi, pliante, publicații de specialitate.

Succintă descriere. La prima oră a dimineții reci de octombrie mă aflam pe drum spre Pădurea Hoia, lângă care se află muzeul în aer liber. Bruma încă nu se ridicase deși razele timide ale soarelui apăruseră. La doar jumătate de oră de la deschidere eram prezent în fața casei de bilete; am aflat că nu eram singurul vizitator matinal. Un străin intrase cu puțin timp înaintea mea în muzeu. L-am observat după 30 minute părăsind în grabă muzeul – probabil făcuse doar câteva fotografii. Eu am străbătut ulițele satului timp de aproape două ore. După poarta de lemn de la intrare se află statuia în stil baroc a ciobanului Donath – ridicată la 1735, este considerată de cercetători cea mai veche statuie a Clujului și printre puținele din lume dedicate unui cioban.

Un panou mare prezintă schița parcului etnografic. Traseul este ușor de urmat: mergi mai întâi pe ulița din vale, apoi, la întoarcere, pe ulița din deal. Am privit cu interes la joagărul maramureșean, la șteampul de minereu adus din Apuseni, la cuptorul de ars var, la diversele modele de pive. Două fierării și un interesant complex meșteșugăresc (moară, piuă și vâltoare) întregesc universul ocupațiilor meșteșugărești din lumea satului românesc. Urmează casele olarilor, dintre care cea năsăudeană este mai „răsărită”, demonstrând statutul superior de care se bucurau meșteșugarii din acea zonă grănicerească. În mijlocul acestei zone, pe un tăpșan, se află biserica de lemn din satul Cizer, construită în 1773 de o echipă de dulgheri condusă de Horea (conducător al răscoalei moților de la 1784). Funia răsucită, sculptată în lemn, înconjoară corpul bisericii. Pictura din interior este executată în stil popular, respectând totuși regulile bizantine. Mai multe inscripții în chirilică sunt încrustate în lemn. Flori de toamnă întineresc vechile icoane, ștergare cu motive colorate „îmbracă” mulțimea de sfinți. Un ingenios sistem de închidere din lemn se află la ușa de acces în naos.

Revin la ulița de jos; cei câțiva muzeografi/supraveghetori/paznici descuie o parte din gospodării pentru a mă putea bucura și de interiorul căsuțelor țărănești. Lavițe îmbrăcate în diverse țesături, nelipsitele icoane de pe pereți, vasele decorative, leagănul pentru copii, „casa cea mare” cu zestrea aranjată frumos, lăzi de zestre, vetre pentru gătit și încălzit – sunt atât de multe elemente tradiționale care se „aștern” în fața ochilor. La exterior mă uit cu uimire la tehnicile de construcție a caselor, la îmbinările grinzilor, la modul de așezare a paielor și stufului pe acoperiș, la lipitura/îmbrăcarea pereților în lut ori lemn. Meșterii care mai cunosc asemenea tehnici sunt din ce în ce mai puțini. Tipologia gardurilor este atât de variată; cele din împletituri de nuiele și cu acoperiș de paie sunt cele mai drăguțe.

Peisajul de toamnă a fost superb. Mere roșii încă stătea agățate în pomii fructiferi; am gustat unul... mmmm... gustul copilăriei la țară. Mici troițe păzesc răscrucile de drumuri; fântâni cu roată ori cumpănă sunt presărate în câteva locuri. O altă biserică de lemn, mai mică, frumos decorată cu cioplituri în lemn adusă din localitatea Chiraleș (Bistrița-Năsăud) îmbogățește partea religioasă a muzeului.

În capătul uliței de sus se află cea mai impunătoare biserică de lemn din muzeu: cea strămutată din satul Petrindu (Sălaj). O frumoasă poartă de cimitir, datată 1709, sculptată în lemn, asigură accesul către biserică. Turla centrală are un frumos foișor, dar și patru turnulețe mai mici în colțuri. În apropiere se află două gospodării mai arătoase, a unor persoane mai înstărite. Este vorba despre o casă secuiască din Harghita (de la 1678) și o casă săsească din Bistrița-Năsăud (din 1789). Diferențele se observă clar: interioarele sunt mai „pricopsite”, camerele mult mai spațioase, sobele sunt alcătuite din cahle smălțuite, mobilierul e pictat etc.

Mergând spre ieșire pe ulița de sus intrăm din nou în sectorul instalațiilor tehnice: prese de struguri, piuă de ulei, o casă de lădar (confecționau lăzi de zestre), o casă de văsar și altele. Am observat pe timpul vizitării muzeului și câteva obiective în stare de degradare accentuată, dar și câteva la care se efectuau operațiuni de restaurare. Probabil fondurile sunt mici, specialiștii puțini, meșterii și mai puțini.

Am ieșit încântat din acest Parc Național Etnografic; sper ca și urmașii noștri să păstreze aceste valori patrimoniale ce au dispărut aproape total din satele românești. Oricum copiii și adolescenții nu mai sunt atrași de vizite în aceste muzee ale satului, sunt din ce în ce mai puțini interesați de înaintașii lor și de modul de viață al acestora.

---

VIZUALIZĂRI: 2097 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI