Palatul Șuțu, astăzi și ieri

TIPĂREȘTE

Săptămâna trecută, într-o zi însorită, eram în metrou spre Universitate când am aflat că "agenda" mea suferă modificări neașteptate și trebuie să consum cumva cu folos aproape două ore între cei doi kilometri zero - chiar așa - ai capitalei. Îmi fac repede un plan și aleg un loc pe care tot evitam să-l vizitez, din varii motive, acum părea ziua ideală. Iau cu avânt scara rulantă, îmi pun ochelarii de soare (doar suntem în februarie) și tocmai când căutam prin peștera lui Ali-Baba, adică geanta mea, să văd dacă am aparatul foto, brusc se schimbă raza mea vizuală: îmi folosesc simțul olfactiv și constat că nu e de la păsările (înaripatele, desigur) din zonă, doar o ploaie cu stropi mari și un vânticel rece îmi încurcă noile planuri. Dar e anul maimuței de foc, ideile-mi vin repede, ce noroc pe capul meu, așa că o iau iute spre casa unei vechi cunoștințe a cărei ușă n-am deschis-o de ani buni: palatul Irinei Șuțu unde mă întâmpină un bărbat de la pază și nu arnăutul de altă dată cu fustă, fireturi, tichie și pistoale. Irina Șuțu a plecat de ceva timp la alte baluri tainice și acum aici este Muzeul de Istorie al Municipiului București, unde intrarea se plătește în sumă fixă la casierie și nu la mesele de joc. Intru totuși să văd ce a rămas din splendorile de altă dată și să am ce bârfi aici cu voi.

Venind dinspre stația de metrou Piața Universității, ieșirea Muzeul de istorie, privirea se oprește pe o clădire, cu o curte măricică în față, în care pătrunzi prin porțile mari de metal, refăcute, asemănătoare celor originale, așa cum mărturisea nepotul Irinei Șuțu și care sunt împodobite cu doi lei ce țin în labe un soare imens, asemeni celor de la Versailles. Clădirea albă, exterior cu elemente ușor neogotice și neoclasice, destul de încărcată în detalii, după moda europeană a începutului de sec. XIX, cu cele patru turnuri ce vor să dea un aspect de castel, te surprinde cu ceea ce astăzi este o copie a blazonului familiei Șuțu, o poveste pe care o las pentru partea a doua a articolului meu. Pe ambele fațade are balcoane, iarăși modă nouă cu aprobare de construcție, fix în sec. XIX. De asemeni este de notat așa numita marchiză metalică de la intrare - se pare că la vremea respectivă era o noutate în arhitectura bucureșteană - care avea rolul de a proteja invitații de ploaie când coborau din trăsuri.

Imediat ce treci de ușile largi de la intrare, te afli într-o sală foarte mare și destul de rece, mie îmi pare destul de neprimitoare, în care sunt expoziții periodice pe diverse teme, uneori și mici concerte. În stânga intrării stă urmașul arnăutului de altă dată iar în dreapta este un birou (piesa de mobilier, nu cameră) de unde se iau bilete, informații și ceva vederi sau diferite cărți, n-am stat să studiez prea mult. După formalitățile obligatorii, mă îndrept spre etaj. În fața mea se deschide pur și simplu o scară imensă, de stejar aveam să aflu, ce undeva pe la jumătate se desface în două părți, stânga - dreapta, ce duc la etajul atât de iubit cândva. Când începi urcatul scării simți ceva din atmosfera de altă dată și te întrebi dacă ai ținuta potrivită vizitei, căci în față ai o imensă oglindă de Murano, originală, se zice cam de 10 m. p., adusă cu mare efort pe Dunăre până la Giurgiu și apoi desigur terestru. Deasupra oglinzii, în medalion de lemn, nepăsătoare și rece, gazda Irina Șuțu, sculptată de K. Storck. Dar piesa care te atrage cel mai mult când încă ești pe scară este ceasul marca Armand Collin, eu îndrăznesc să zic vedeta muzeului. Este un ceas unic în România, fabricat la Paris la sfârșitul sec. XIX, încadrat de ornamente baroce acoperite cu foiță de aur dar al cărui mecanism merge invers. Enorm de scump la vremea aceea, a funcționat o vreme în salonul de primire și, pentru a vedea ora exactă - să nu depășească musafirii timpul recomandat vizitelor - îl priveai într-o oglindă. Acum aproximativ 50 de ani ceasul s-a defectat și a rămas așa până în 2015 când un ceasornicar român a reușit să-l repare apoi a fost instalat pe locul unde este acum și unde cineva trebuie să-l întoarcă cu cheie la fiecare 24 de ore. Cum ceasul se oprise la ora 19, după reparație a fost pornit fix la ora 19, în ziua de 15 mai 2015, zi când a fost redeschis muzeul după o scurtă reorganizare, tematica fiind interesantă, inspirată de mecanismul ceasului, "Timpul orașului".

"Timpul orașului", acest drum înapoi în istorie, îmi creează un șoc: prima încăpere în care intru și de unde încep de fapt vizitarea expoziției, o înregistrare cu Ceaușescu vesel și fericit în vizite de lucru. Dacă știam așteptam puțin pe hol să treacă momentul! Panoul grafic și cele câteva obiecte care au aparținut anilor comunismului, sincer nu m-au impresionat, doar bonurile de carne din 1948, care mi-au amintit de bonurile pt. pâine de prin "63-"64 (era responsabilitatea mea să iau jumatea de pâine, puțină dar teribil de bună) și tot acolo era celebra bancnotă decembristă de 100 de lei, vechi. Trec din sală în sală și constat că memoria mea este încă acolo unde trebuie, căci observ lipsa multor piese văzute într-o vizită când nu-mi vopseam părul și nu eram așa neagră-n cerul gurii. Dar cineva îmi amintește de protestul muzeografilor dintr-o noapte a muzeelor, atunci când fiecare instituție participantă la protest a acoperit cu o pânză neagră câte un obiect ce urma a dispărea din inventar, motive, lesne pentru unii sau greu de înțeles pt. alții. Așa cum spuneam, trec din sală în sală spre trecut : perioada interbelică, începutul secolului XX, sec. XIX cu tot ce a adus el Țărilor Române de la domniile fanariote până la instalarea regalității de origine germană, momente dramatice din istoria Bucureștiului redate în picturi, desene, arme, hărți, apoi viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți, obiecte ce au aparținut breslelor, doctorului Carol Davila sau funcționarilor statului; tăblițe indicatoare de străzi și piețe, abonați la poștă și salubritate, felinare stradale, desigur vehiculul folosit și de celebra Mița. Urmează spațiul în care sunt expuse artefacte aparținând Evului Mediu cu paftale, haine, săbii, pistoale, hărți și puține înscrisuri originale, apoi ultima, sala de arheologie unde este, printre altele, statueta zeiței din Vidra, zisă și Venus din Vidra, din ceramică, perioada neolitică, Gumelnița, reprezentând cultul fertilității. Aici, în această sală norocul pălește puțin, căci tocmai se schimbau geamuri la niște vitrine mari, oare când dacă nu în timpul programului și tu vizitator trebuie să te faci mic... doar să poți trece spre alt exponat. Dar reușesc să văd majoritatea artefactelor descoperite la Fundeni, Snagov.

Și pentru o prăpădită consolare că nu voi putea merge cu grupul AFA la muzeul BNR, văd și expoziția temporară "Falsuri monetare", monezi, bancnote, ștanțe, din vechime și până aproape de noi, falsuri create uneori de ateliere oficiale locale pentru a acoperi lipsa de pe piață a unor anumite monede.

Vizita s-a cam terminat, așa îmi spune ceasul meu cu afișaj digital dar și ceasul Collin, aceeași oră și minut la ambele. Puteam să stau cât doream, eram doar doi vizitatori obișnuiți, însă timpul bată-l vina mă chema prin alte părți. Cobor cu regretul că o clădire cu așa un trecut celebru nu are o sală doar a ei, a familiei care a urcat-o pe harta istoriei, soții Irina și Grigore Șuțu, ambii provenind din familii bogate și importante în istoria noastră. Irina provenea dintr-o foarte bogată familie de bancheri, Hagi-Moscu iar soțul Grigore Șuțu din familia domnitorilor fanarioți care au ocupat scaunele Munteniei și Moldovei până la venirea lui Cuza. Palatul a fost construit de tatăl lui Grigore Șuțu, postelnicul Costache Șuțu, pe terenul primit drept zestre de soția sa și care se întindea aproape de biserica Colțea până spre actuala clădire a Universității. Aprobarea ridicării construcției o primește de la autorități, respectiv "culoarea de roșu", echivalentul unui sector de astăzi și zidurile sunt ridicate începând cu 1833 până în 1835, după planurile unor arhitecți vienezi celebri. Clădirea suferă mereu modificări până când este primită de unul din cei 10 fii, Grigore Șuțu, căsătorit cu Irina Hagi-Moscu. Atunci se apelează, în 1862, la celebrul decorator și mai ales sculptor Karl Storck, cel care reface interioarele, împarte sala mare de la parter în trei arcade și reface monumentala scară așa cum o vedem azi, plus că reface luminatorul. Că proprietarii au avut o manie a ceasurilor deosebite, reiese și din descrierile făcute de diverși vizitatori, unul amintind de ceasul solar din curte care avea un tun încărcat cu praf de pușcă ce exploda, în zilele de vară, fix la ora 12. De la preluarea de către Irina și Grigore Șuțu urmează perioada de glorie adevărată a palatului, înconjurat de grădini cu plante și păsări rare dar și cu mici fântâni asemănătoare celor de la Versailles, casă în care se țineau cele mai celebre baluri ale vremii la care participa și familia regală dar și membrii altor familii princiare din Europa, precum prințul Carlos de Burbon și duce de Madrid. Vă spuneam de blazonul familiei a cărei copie se află astăzi pe frontonul clădirii. El a fost creat de bătrânul Costache Șuțu, prin îmbinarea semnelor heraldice ale celor doua țări românești, zimbrul și vulturul, blazon care nu a fost pe placul dușmanului, adică Al. I. Cuza care a dispus demontarea lui. Blazonul revine apoi cu aprobarea lui Carol I și rămâne pe clădire până în 1950, când este sfărâmat cu ciocanul. Gloria Palatului Șuțu se pierde odată cu moartea Irinei în 1891, soțul urmând-o doi ani mai apoi; țevile cu gaz care înconjurau domeniul și noaptea luminau albăstrui zona, rămân reci, celebrele baluri mascate devin o amintire, bârfa doamnelor în saloane amuțește, emoțiile bărbaților la mesele de joc dispare și proprietarii, numiți de bucureșteni "Turcul și Cămila" nu-și vor mai plimba câinele, Luți, la Șosea. Dar dacă oamenii au plecat poate spre alte baluri, clădirea a rămas a nimănui, nefiind copii care să o moștenească. O vreme au fost nepoții care au locuit aici, apoi între 1916-1918 este reședința generalului german care a guvernat capitala noastră, aici fiind și întâlnirea Mackensen - Marghiloman referitoare la armistițiu. Intră după război în folosința primăriei, apoi băncii Crissoveloni (familie înrudită cu Șuțu, doar ban la ban trage) iar în 1942 este vândută C. E. C. -ului, care ani de zile și-a dorit demolarea acesteia. Povestea este lungă și desigur dureroasă, amintesc doar că unul dintre cei ce au reușit să facă ceva pentru salvarea ei a fost Gala Gallaction. Abia în 1956 este o decizie de înființare aici sau, mai bine zis, de mutare a muzeului de istorie bucureșteană, cunoscut azi ca Muzeul de Istorie al Municipiului București. Este restaurat timp de doi ani pentru a reface parte din picturile murale originale care erau acoperite cu vopsea după legea comunistă și se deschide oficial la 23 ianuarie 1959, anul când se sărbătoreau 100 de ani de la unirea principatelor.

Palatul Șuțu / Muzeul de Istorie al Municipiului București este o instituție ce merită vizitată căci, pe lângă faptul că deține colecții de arheologie, numismatică, heraldică, documente și hărți vechi, este singura clădire din București care se păstrează aproape intactă de peste 150 de ani. Este ușor de ajuns din orice cartier al Bucureștiului, fiind situat pe Bld. Brătianu nr. 2, vis-a-vis de biserica Colțea și stația de metrou Piața Universității. Programul de vizitare este de miercuri până duminică între orele 10 - 18, prețul unui bilet este de 6 lei normal și 3 lei redus. Fotografiatul este permis după plata unei taxe de 15 lei pentru care se eliberează chitanță de mână pe care se va trece numele vizitatorului fotograf. Dacă intrați pe site-ul muzeului puteți afla programul de expoziții temporare, conferințe, concerte care au loc la Palatul Șuțu, târgurile din curte sau puteți face un tur virtual al muzeului, de asemeni găsiți informații despre alte muzee subordonate organizatoric.

Dacă vă interesează totuși informații sau bârfa - ambele cuvinte sau ocupații sunt vechi de când lumea, amintite și-n Biblie - deci dacă vreți mai multe informații despre familia Șuțu și palat, despre o poveste cu oameni de stat ce par a fi din zilele noastre doar că au alte haine, Constantin Bacalbașa vă ajută cu "Bucureștii de altădată" sau Emanoil Hagi-Mosco, nepotul Irinei, cu a sa lucrare "București, amintirile unui oraș". Și vă asigur că sunt atâtea telenovele în istoria familiilor epocii în care a trăit Irina și Grigore Șuțu și atât seamănă cu viața politicienilor zilei, încât știrile televiziunilor noastre vi se vor părea prea sărace!

---

VIZUALIZĂRI: 2008 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI