Paradisul există și are... două nume: Irakleia și Koufonisia

TIPĂREȘTE

Uneori, chiar și în vacanță se mai adeverește câteodată vorba din bătrâni care spune că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”. Așa s-a întâmplat și în cazul nostru; am rezervat 4 zile insulei Naxos, urmând ca într-o zi de luni să ne transferăm în Ios, unde să mai rămânem alte 3. Dar ce să vezi?! Taman în lunea respectivă s-au gândit transportatorii din Pireu să facă grevă! Cum-necum, n-am reușit să găsim nicio variantă înlocuitoare și a trebuit să ne împăcăm cu ideea. Vreo două-trei ore ni le-am petrecut în după-amiaza zilei de duminică cu mesaje, mailuri și telefoane, dar până la urmă lucrurile s-au aranjat cum nu se poate mai bine: am reușit (via booking) să ne scurtăm cu o noapte rezervarea la hotelul din Ios fără penalități, iar proprietarul pensiunii din Naxos a fost foarte bucuros să ne mai găzduiască încă o noapte, chiar ne-a făcut un mic discount, ba am căpătat și bonus, încă o sticlă de vin și un borcănel de gem producție proprie!

Așadar, ne-am trezit cu o zi-cadou pe Naxos. Dar cum s-o petrecem cât mai frumos și mai util? Fiind vorba de o zi de luni, ieșeau din discuție muzeele din cetate, fiind închise. Am fi putut să prelungim contractul de închiriere a mașinii și să ne mai plimbăm puțin, dar... o altă idee ni s-a părut mai demnă de luat în seamă! Tati își dorea foarte mult să ajungem în Koufonisia, o insuliță din vecinătate, despre care prietenul său atenian îi spusese cândva că, după el, e cel mai frumos loc din Grecia. Uitându-ne pe hartă, speraserăm să putem traversa pe cont propriu din Panormos, un sat din sudul Naxosului, aflat cel mai aproape de Koufonisia, dar când am întrebat, am aflat că nu există astfel de curse. Mai întâi ne-am mirat, dar apoi, colindând insula, am înțeles de ce: drumul până în Panormos nu-i chiar lesnicios, ca să ajungi acolo din capitala Chora, trebuie să străbați munții de peste 1000 m ai Naxosului, estimez a se face cel puțin o oră și jumătate pe sens. În aceste condiții, o escapadă în Koufonisia ar fi destul de obositoare, ai sta mai mult pe drum decât pe insulă...

Ne-am amintit însă de ofertele văzute prin port și pe la agențiile turistice și am zis să ne încercăm norocul. Ne-am întors la una din agenții, de unde întâi și întâi am avut inspirația să ne cumpărăm bilete pentru transferul spre Ios de marți dimineața; și bine am făcut, căci greva s-a prelungit și marți, dar vasul nostru n-a fost afectat de ea, fiind înregistrat sub pavilion cipriot; în schimb, pentru că rămăsese printre puținele variante de transfer (deservind un traseu foarte lung, cu escale în mai multe insule), marți dimineață era deja full booked. Apoi am întrebat despre excursii și din nou ne-a surâs norocul. Domnișoara de la agenție ne-a prezentat o excursie programată pentru a doua zi, ce viza două insule, Irakleia și Koufonisia, la 45 euro de persoană. N-am stat mult pe gânduri și am achiziționat două bilete. N-am primit niciun fel de material promoțional - vreo broșură-ceva, am făcut însă o poză ofertei de pe biroul agenției, să ne amintim ce și cum. În schimb, am primit o chitanță, cu care aveam să ne prezentăm a doua zi dimineață în port, la dana specială pentru micile croaziere de acest gen.

Înainte de a continua, trebuie să vă spun că ambele insulițe fac parte din grupul numit generic Micile Ciclade. Irakleia, Koufonisia, Keros și Skinousa se găsesc în apropierea țărmului sudic al Naxosului, pe când Donousa e un pic mai izolată, în partea sa estică. Deși mai puțin cunoscute, Micile Ciclade încep să devină din ce în ce mai populare printre iubitorii de peisaje de vis combinate cu tradiții elene autentice. Se găsesc foarte puține vehicule motorizate pe aceste insulițe, pensiuni și taverne fără mari pretenții, dar sunt perfecte pentru relaxare, plajă și baie în mare, deținând niște locuri incredibile în acest sens (și aveam să ne convingem!), precum și pentru împătimiții de drumeții, distanțele fiind scurte. Keros este în prezent nelocuită, însă în trecut a fost un important centru al civilizației cicladice, dovadă nenumăratele artefacte descoperite într-unul din cele mai prețioase situri arheologice. Insulițele sunt conectate între ele zilnic (cel puțin în sezonul cald), precum și cu vecinele Naxos și Amorgos, printr-un ferryboat cu capacitate de 340 de persoane și 11-12 mașini, pe numele lui Express Skopelitis, operat de compania Small Cyclades Lines.

Noaptea a trecut repede și, a doua zi dimineață, echipați minimalist cu prosoape și apă de băut, ne-am îndreptat spre port. Ne-am îmbarcat printre primii pe vasul Naxos Star, fiind primiți călduros de membrii echipajului, care ne-au preschimbat dovada de plată în câte un card plastifiat personalizat, pe care am fost sfătuiți să-l păstrăm pe tot parcursul excursiei, să-l prezentăm la fiecare reîmbarcare și să-l returnăm la sfârșit (nu știu cum am făcut, dar am reușit să pierd unul dintre ele, chiar la plecarea finală m-am trezit că nu mai aveam decât unul! totuși, n-a fost nicio tragedie, nu doar că am fost acceptați pe barcă, dar nici măcar penalizați :)).

Ajungând devreme, am avut timp să inspectăm bărcuța (care beneficiază de două saloane închise, climatizate, unul chiar foarte elegant, de un bar cu crănțănele și băuturi și, desigur, de toalete) și să ne alegem locurile - evident, pe puntea de sus - deschisă, dar acoperită. Încet, încet, s-au îmbarcat pe rând și ceilalți turiști: nordici, spanioli, italieni, francezi; niciun co-național de-al nostru (dealtfel, în toată vacanța am auzit doar de vreo 2 ori vorbindu-se românește până să ajungem în Santorini). Așa cum era prevăzut, la 9:30 Naxos Star a ridicat ancora și, cu un șuierat prelung, s-a desprins de țărm.

Prima haltă am făcut-o după doar jumătate de oră, dar numai pentru a „pescui” alt grup de turiști din cochetul port Piso Livadi, de pe coasta estică a insulei Paros. Ne-a bucurat revederea acestuia dintr-o altă perspectivă, căci vizitaserăm Piso Livadi cu câteva zile în urmă! Mai apoi vasul a mers ceva vreme paralel cu linia țărmului parian, apoi a cotit-o aproape imperceptibil spre stânga, către prima destinație a zilei, insula Irakleia, unde am acostat în jurul orei 11. Tot timpul cât s-a coborât de pe vas, unul din membrii echipajului a ținut în mâini un cadran de ceas, ale cărui limbi le-a potrivit la 12:20, ora când eram din nou așteptați să ne îmbarcăm.

Ne-am grăbit să coborâm, deja eram încântați de imaginea ce ni se înfățișa, portul mic, cu bărci colorate, o plajă ascunsă la umbra unor copaci, câteva case albe răspândite pe fundal. Chiar la capătul pontonului unde a tras vasul nostru este o hartă a insulei, pe care sunt înșirate toate locurile în care ai putea găsi găzduire (cu numere de telefon), tavernele și celelalte câteva puncte de interes. Am studiat-o un pic înainte de a porni mai departe.

Irakleia este o insulă mică, de formă aproximativ triunghiulară, cu o suprafață de doar 18 kmp și o lungime maximă de 7 km. Ceea ce înseamnă că poți s-o iei la pas binișor, dar nu-i suficient puțin peste o oră, ca în cazul nostru... Are în jur de 120 locuitori permanenți, cel puțin așa susține ghidul cumpărat de noi. Micuța localitate în care acostează vapoarele se numește Ag. Giorgios, dar capitala este Chora sau Irakleia, aflată undeva între colinele din centrul insulei, cam la o oră distanță de mers pe jos de port. Din Chora se poate vizita Peștera Ciclopilor (sau a Sf. Ioan), după o drumeție de vreo 45 de minute și, din câte am citit, există tururi ghidate din oraș, deoarece peștera nu prea e amenajată pentru explorat pe cont propriu. Din port, spre stânga, după doar un sfert de oră se ajunge la una dintre cele mai frumoase plaje din spațiul cicladic, numită Livadi, străjuită de ruinele Castrului Venețian. Și plaja Ag. Giorgios (cea pe care o vedeam noi în depărtare) e cotată destul de bine (și aveam să ne lămurim despre asta în curând).

Timpul era scurt, iar locul ăsta inspira atâta liniște, încât am decis că n-avem niciun chef să călărim drumurile, „decât mult și prost, mai bine puțin și bine”. Așa că am luat la pas micuța localitate de coastă, am urcat agale pe strada principală, printre cele câteva taverne, cafenele și magazine cu suveniruri, până la biserica albă din apropierea școlii. Ne-am abătut apoi pe una din străduțele laterale, am admirat casele albe cicladice, cu obloane albastre, împodobite cu tufe bogate de bougainvillea ciclam... Aleea asta ne-a scos înapoi, în apropierea plajei, care ne atrăgea din ce în ce mai tare cu nisipul ei fin, albicios și cu apele calme, colorate în superbe nuanțe de turcoaz. Dar înainte de asta, am vizitat și supermarket-ul, cam pompos numit astfel, de unde ne-am împrospătate rezervele de apă și ne-am luat și noi o mică amintire.

Restul timpului (cam jumătate de ceas) l-am petrecut pe frumoasa plajă, alternând băile de soare cu cele în mare. Mă gândeam că aș putea să rămân multă vreme încremenită în decorul acela ireal de frumos - nu m-ar fi deranjat câtuși de puțin! Măcar până la toamnă... Întrucât un asemenea demers era cam imposibil, am început să mă gândesc cum să facem să revenim cândva, măcar pentru vreo 2-3 zile, în pașnica insulă Irakleia... Asta sper să ne iasă. ;)

Dar cum tot ce-i frumos se termină repede, așa s-a terminat și scurtul timp alocat acestui mic colț de paradis! Din fericire, spre a ne purta în continuare spre alt paradis și mai și - dacă se poate spune așa... Dar să nu anticipăm!

La ora stabilită toți călătorii erau îmbarcați și, 5 minute mai târziu, Naxos Star ridica din nou ancora, pentru a se lansa mai departe, pe noi drumuri de apă. Am putut admira de la scurtă distanță țărmul arid și muntos al Skinousei, apoi am mers multă vreme de-a lungul celui nordic al Koufonisiei de Jos. Pentru că da, de fapt sunt două Koufonisii: Kato Koufonisi (de Jos) și Epano sau Pano sau Ano Koufonisi (de Sus). Prima nu are locuitori permanenți, dar ascunde printre stâncile aparent neprimitoare câteva plaje mirifice, multe dintre ele accesibile doar de pe mare. Pe lângă una din acestea aveam să trecem și noi, am încercat s-o aduc mai aproape cu zoom-ul camerei foto - pe hartă am găsit-o sub numele de Bruno di Daniel's Beach, Tati știa despre ea de la amicul cu pricina. Cei ce au văzut Logas Beach din Corfu sau Porto Katsiki din Lefkada vor înțelege mai bine despre ce e vorba: o fâșie subțire de nisip adăpostită sub un perete vertical de piatră de culoarea mierii... Plus niște „ferestre marine” în vecinătate, din ce am zărit în poze... Superb!

Imediat după ce se termină Kato Koufonisi, vaporul e nevoit să ia brusc dreapta, pentru că portul celeilalte Koufonisii se zărește deja în depărtare. Pe măsură ce ne apropiam însă, tot mai puțin ne venea să ne credem ochilor! În viața mea n-am văzut asemenea nuanță de turcoaz și nici nu-mi imaginam că există! Nu exagerez cu nimic, o să pun poze, multe poze, deși fotografiile nu-s în stare să reflecte realitatea decât într-o oarecare măsură... Oricum, am început deja să ne facem o idee de ce lui Ioannis i se pare ăsta locul cel mai fain din Grecia...

Din nou ne înghesuim să debarcăm, cu și mai mult freamăt decât pe Irakleia, din nou unul din marinari ne indică ora la care suntem așteptați înapoi: 5 și un sfert; asta înseamnă 4 ore și jumătate de hălăduit în Paradis!

Pano Koufonisi are o formă aproximativ rotundă, cam 5,8 kmp și aproape 4 km în diametru. Aici trăiesc permanent în jur de 400 de locuitori, majoritatea concentrați în singura localitate a insulei, numită previzibil Chora, acesta fiind și locul unde acostează vasele. În dreapta portului se află plaja municipală, destul de întinsă și foarte frumoasă, iar dincolo de ea se înșiră încă vreo câteva plaje pe tot țărmul sudic și estic, unite între ele printr-o potecă. Din Chora se poate ajunge la ultima plajă, Pori, și pe șoseaua ce străbate insula, sunt cam 2,5 km. Deasemenea, există ambarcațiuni ușoare ce te pot lua periodic din port și te pot duce la oricare din plaje. Precum se vede treaba, totul se concentrează în jurul plajelor pe insulița asta! În curând aveam să înțelegem de ce.

De data asta, distanțele scurte și timpul generos de care dispuneam ne-au încurajat să bântuim pe insulă. Am pornit-o spre dreapta, pe lângă zecile de bărcuțe ancorate în port (principala ocupație a locuitorilor, pe lângă turism, rămâne pescuitul, desigur), către frumoasa plajă cu cel mai fin și mai alb nisip pe care-l văzuserăm până acum! Datorită acestui nisip, ce se prelungea până hăt-departe și pe fundul apei, marea avea o nuanță de turcoaz nefiresc de deschis și de luminos, pur și simplu e greu să-ți imaginezi așa ceva! Aș fi rămas un pic pentru o baie, dar Tati a propus să mergem mai departe, ne puteam întoarce aici dacă ceea ce ar fi urmat nu ne-ar fi fost pe plac! :)

Ne-am continuat plimbarea, tot pe țărm, pe o faleză îngustă, lăsând pe stânga taverne și mici pensiuni, construite în același inconfundabil stil cicladic. Ne opream însă foarte des, tot la câțiva metri, să admirăm, să ne minunăm, să mai aruncăm o privire înapoi, să surprindem altă perspectivă în fotografii. La un moment dat, faleza pietruită s-a terminat în gardul unei proprietăți, era acolo un anunț care te invita să ocolești pe malul mării, pe pietrele rugoase, spălate de milioane de valuri sărate de-a lungul vremii. Ne-am conformat, deși mersul în șlapi pe asemenea teren n-a fost cel mai fericit eveniment din viața noastră... Noroc că n-a ținut mult, în curând am dat în drumul (accesibil și mașinilor) ce ocolise proprietatea prin spate. Din loc în loc, sub țărmul stâncos, între limbi pietroase ce înaintau curajoase în mare, descopeream mici plaje cu nisip grosier sau cu pietricele, pustii sau ocupate - nimic sofisticat, perfecte să fii doar tu și natura sălbatică. Pur și simplu minunat!

După vreo 20-25 de minute am dat, în sfârșit, de plaja Finikas, una dintre cele 5-6 cele mai frumoase ale Koufonisiei. Într-adevăr... O „sprânceană” de nisip - același nisip albicios - lungă de peste 100 m, lată de vreo 10, umbrită de un șir compact de tamarini, scăldată de ape limpezi, călduțe și la fel de incredibil colorate!... În apropiere există un hotelaș cu restaurant - aviz amatorilor. Nici aici n-am adăstat prea mult, eram curioși ce-o să găsim mai departe. Din punctul ăsta, drumul o ia în sus, către niște proprietăți, dar noi am continuat pe potecuța ce urmează țărmul mării. În primă fază ea urcă un pic pe un mic promontoriu, de pe vârful căruia se deschid superbe priveliști, inclusiv cu următoarea plajă aflată nu departe, Fanos pe numele ei.

Aici ne-am hotărât să ne odihnim un pic, nu că am fi fost prea obosiți, eram atât de încântați de ce vedeam și atât de plini de adrenalină, că am fi mers așa până la capătul lumii! Nici mâncare nu ne-a trebuit, deși dinspre terasa tavernei din vecinătate răzbăteau miresme îmbietoare; nu vroiam decât să ne bucurăm cât mai mult de acest decor minunat! Și ne-am așternut prosoapele pe nisipul fin, și ne-am avântat în marea limpede și caldă, abia înfiorată de câte un vălurel...

Inițial nu ne-am făcut niciun plan, până unde să mergem, dar confruntând distanțele de pe hartă cu timpul rămas, am realizat că am putea să ajungem până la ultima plajă, Pori, tot pe lângă mare și apoi să ne întoarcem în Chora pe șosea. Așa că am pornit din nou la drum. Din punctul ăsta, țărmul se înalță un pic, peisajul devine din ce în ce mai dramatic, limbile stâncoase stratificate pătrund tot mai adânc în trupul mării, închizând între ele o salbă de golfulețe extrem de spectaculoase! Practic, în Koufonisia nu-i greu deloc să găsești o plajă doar pentru tine, relativ ascunsă de ochii lumii... Sunt pe alese: cu nisip, cu pietricele, pe lespezi de piatră...

Italida e următoarea plajă mare, chiar mai mare decât celelalte: mai lungă, mai lată un pic, fără copaci în spate și fără tavernă măcar. Dar la fel de frumoasă și parcă un pic mai aglomerată. N-am mai poposit, doar ne-am încetinit un pic ritmul... Pe urmă țărmul s-a înălțat și mai mult, vântul a început a bate mai tare, marea a mugi furioasă, izbindu-se în pereții aproape verticali de stâncă, în care săpase mici peșteri. Și în plus, pe alocuri a căpătat alte nuanțe, mai alburii, un pic tulburi, de la micile vârtejuri ce se creau și de la culoarea pietrei. Superb și înfricoșător în același timp!

Ne-am oprit din nou preț de câteva minute la Ochiul Diavolului. E o mică piscină naturală sculptată în stâncă, foarte asemănătoare Giolei din Thassos. Nu ca să facem sărituri, că nu suntem noi atât de curajoși, ci să-i admirăm pe alții care plonjau. Am mai mers puțin, înaintam din ce în ce mai greu, din cauza vântului turbat ce ne sufla din față. Imensul golf ce adăpostește plaja Pori ne-a ieșit dintr-o dată în față de după un mic promontoriu, lăsându-ne cu gurile căscate! Cu adevărat wow! Aproape rotund, parcă trasat cu un compas uriaș, iar contrastul dintre nisipul alb și turcoazul apei ni s-a părut și mai nefiresc, și mai tulburător! Cel puțin 500 de metri de plajă se întindeau sub ochii noștri, probabil una dintre cele mai spectaculoase pe care le-am văzut vreodată! Aproape goală, probabil din cauza vântului și a mării agitate. Poate că și acest lucru i-a sporit farmecul în ochii mei...

În capătul plajei sunt o cafenea și o tavernă și tot din zona asta se formează șoseaua ce duce în oraș. Promontoriul nordic poate fi bătut și el la pas, am văzut niște poteci desenate pe hartă, o altă mică plajă în capăt și câteva peșteri marine. Din păcate, timpul nostru pe insulă era finit, așa că am hotărât să ne întoarcem. Desigur, pe șosea, cum vorbirăm. Apucaserăm deja pe aceasta când am zărit în capătul nordic al plajei un vaporaș acostând, probabil ne-ar fi dus înapoi în port, dar era destul de departe de-acum, nu ne-am mai întors, ne era frică să nu plece până ajungem noi acolo. Așa că ne-am continuat drumul pe șosea.

Ce să zic despre asta, nu știu dacă a fost cea mai inspirată decizie, căci era înfiorător de cald și, de unde până acum ne înnebunise vântul, aici nu mai adia nici măcar o boare. În plus, drumul merge în plin soare. Până la urmă am luat partea bună a lucrurilor: priveliștea „de sus” (căci da, drumul urcă un pic, dar nu de speriat) a golfurilor pe lângă care trecuserăm mai devreme, cele câteva ferme presărate pe parcurs, și - deloc de neglijat - faptul că am mai ars câteva din caloriile în exces! :) Cam 40-45 de minute să zic că am făcut până în oraș, unde am ajuns epuizați, transpirați și prăfuiți, dar fericiți!

Mai era vreo oră până la plecarea vaporului, am fi putut să mâncăm ceva, sau să ne mai bălăcim un pic, sau să mai colindăm și dincolo de port... De lălăială la tavernă oricum nu era timp... Tati nici n-a vrut să audă de colindat, îi ajunsese, a zis „du-te tu dacă vrei!” și eu am luat-o ca atare și m-am dus singură, după ce ne-am dat întâlnire la o terasă pe care o ochiserăm de departe. N-am mai mers mult însă, curiozitatea era mare, dar nu prea mă mai ascultau nici pe mine picioarele... Am descoperit o mică plajă pietroasă cuibărită între stânci, iar moara de vânt care mă fascinase încă de pe vapor (transformată între timp în restaurant) m-am mulțumit s-o pozez cu zoom-ul, nu m-am mai dus până la ea. În schimb am urcat pe lângă niște pensiuni până deasupra portului, de unde se vedea totul foarte frumos, pe urmă am coborât pe altă străduță spre locul unde-l lăsasem pe Tati. Am mâncat repejor câte o plăcintă cu spanac la taverna din port și am băut câte o bere, ambele picară excelent în condițiile date. Ba, a mai rămas timp și de o baie în mare...

La ora stabilită ne-am îmbarcat, Naxos Star a ridicat ancora pentru ultima oară pe ziua aceea și ne-a purtat lin înapoi, cu toate motoarele turate la maxim...

A fost o excursie minunată, probabil una dintre cele mai bune de acest gen pe care le-am făcut! Insulițele astea mi-au mers direct la inimă și s-au cam cuibărit acolo, greu să le mai urnești din loc! E frig afară și mult cenușiu și umezeală rece, dar eu zâmbesc fericită în amintirea unei zile însorite, cu ape de un turcoaz desăvârșit!...

---

VIZUALIZĂRI: 8003 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI