Podul de pe râul Granta

TIPĂREȘTE

Ce resorturi ascunse au declanșat o migrație atât de vastă a unui neam germanic, adânc împlântat în nordul continental european, către un occident extrem și neprimitor, nimeni nu poate spune cu precizie. De ce au traversat aceia o fâșie de mare aproape mai tot timpul învolburată, ca să ocupe proaspăt abandonatele așezări imperiale, până într-acolo încât noii lor vecini să importe, în vechile limbi insulare, numele lor ca pe cel al întregului viitor popor ce va lua naștere, iar este un mister. Căci, iată, azi, irlandezii, scoțienii, dar și locuitorii ținuturilor galeze sau celții din sud-vest așa îi numesc, saxoni... În nici un caz englezi, deși anglii, tribul vecin din nordul german, au fost purtați și ei de tăvălugul migrației. Pentru că, iată, meditând asupra unei dileme ridicate de un anterior articol pe această temă, am ajuns la o concluzie cel puțin interesantă. Teritoriul insular din nordul Galiei a fost țintă ușoară pentru mai toate cuceririle primului mileniu creștin, adică peste bieții celți s-au perindat romanii, apoi saxonii cei răi, apoi vikingii (sau, mai corect, oamenii nordului) și, când lucrurile păreau a se liniști la adăpostul unei dinastii autohtone, au dat iama rudele franțuzite ale ultimilor, normanzii... După această din urmă cucerire, însă, nimeni nu a mai avut izbândă dincolo de Canal. Acum, departe de orice teorie rasială, ca o simplă observație de peste zece secole, poporul englez pare a fi o mixtură dintre cele mai viguroase neamuri pe care le-a zămislit Europa în ultimii două mii de ani.

Deci, de ce Anglia? Pentru că e altfel...

Iar saxonii au ridicat la rang de așezare vechi stabilimente romane. Cum ar fi acest Grantebrycge, sau Podul de pe râul Granta, la intersecția rutelor comerciale de la început de Ev Mediu. De același statut privilegiat s-a bucurat și în timpul stăpânirii vikinge (celebra Danelaw), mai cu seamă ținând cont de veleitățile mercantile ale acestora. Iar cireașa de pe tort a fost pusă o dată cu venirea lui Wilhelm, bastardul normand, care a pecetluit orașul ca punct nodal pe căile de acces din nordul Londrei, curând construindu-se aici celebra Biserică Rotundă, după modelul Mormântului Sfânt din Ierusalim și care este, azi, punct principal de referință.

Dar ceea ce marchează ireversibil destinul orașului este întâmplarea de la începutul veacului al XIII-lea, când, în urma unor conflicte cu urbea, parte din învățații de la Oxford se mută aici, pentru a ridica un templu al cunoașterii. Doar că, între timp, limba engleză evoluând, orașul devine mai degrabă cunoscut sub numele de Cambridge, râul Granta transformându-se în Cam...

Multe ar mai fi de spus despre istoria orașului, lucruri pe care le auzeam citite, cu urechea stângă, în timp ce navigam cu volanul pe dreapta dinspre vestul Londrei, de la Ealing, către nord. Azi rețin doar frânturi din acea poveste, deoarece, departe de a fi fost o joacă de copil – cum crezusem eu, naiv, studiind Via Michelin – drumul prin nord-vestul Marii Londre s-a dovedit a fi o pacoste. Aglomerat, deși era dimineață devreme, întortocheat – de câteva ori am avut impresia că navigația își bate joc de mine și că mă întoarce peste același pod, doar ca să îmi fixez pe retină aceleași case din cărămidă roșie – și cu nenumărate roundabout-uri („norocul” meu că mergeam spre nord-est, deci ieșirile erau pe partea dreaptă, adică cea mai îndepărtată!), m-a purtat prin suburbii, dintre care nu puteam să nu observ Wembley. Deși, zău dacă știu unde era ascuns stadionul sau, dacă nu cumva, acela poartă doar numele și, în realitate, se află altundeva, cam așa cum e cu Washington, Capitala, relativ la Washinton, Statul...

Irelevante gânduri. Am ajuns într-un Park&Ride, de unde am luat doubledecker-ul spre Cambridge. Pentru prima dată, în periplul englezesc, vremea se arăta ostilă sau, mai degrabă... insulară. Adică norii grei din zori coborâseră până aproape de turnurile bisericilor și acum stropeau fără să aleagă, localnici sau turiști, cu picături tomnatice, deloc nărăvașe. Deoarece punctul de start al turului – așa cum era el fixat pe harta din ghidul de călătorie, Biserica Sfintei Maria Mare, cu al său turn în care era musai să suim, pentru a da roată cu privirea traseului – era exact pe partea cealaltă a centrului orașului, relativ la stația autobuzului și pentru că ne-a fost lene să scoatem pelerinele de ploaie, am decis să traversăm prin ceea ce părea un pasaj. Ce greseală! Pasajul era doar intrarea într-un mall... Adică și în Cambridge, centrul științei moderne? Păi, da, nu a fost Grantebrycge, înainte de cultură, un oraș comercial? Of...

În cele din urmă, după ce am plătit obolul pentru suișul pe scările spiralate înguste din biserica cu pricina, care mai era și în renovare, pe deasupra, am ajuns în turn. Unde priveliștea ne-a lăsat fără suflare (bine, mai degrabă urcușul a fost răspunzător de efectul cu pricina, dar e mai poetic să vorbim despre peisaj). Chiar în față, măreț, King’s College și Capela (de unde se difuzează slujba de Crăciun). Apoi, spre nord, pe Trinity Street, Gonville and Caius College și chiar Trinity College însuși. Într-un colț, vag, se întrezărește cupola Bisericii Rotunde (bineînțeles că, în momentul vizionării, nu știam că aceea este). Spre sud, sare în ochi Queens’ College, cu al său Pod matematic (nu se vede din turn) care merită neapărat vizitat.

Cum ploaia încetase – deși a fost înnorat toată ziua, stropii ne-au ocolit de atunci încolo – am coborât din turn, l-am evitat pe tânărul care vroia de ne vândă un tur cu barca pe râu, în The Backs și am purces spre nord, lăsând King’s College pentru final, pe Trinity Street. O stradă îngustă și veche, care te poartă către cele câteva temple ale cunoașterii. Tradiționalul Gonville and Caius College își deschide porțile ca să îi vizitezi frumoasele curți interioare, să îi admiri verdele ierbii pe care știi că nu ai voie să calci – nu pentru că este interzis, dar pentru că doar apartenenții au acest privilegiu – și să te bucuri că respiri același aer pe care l-au respirat, înaintea ta, Sir James Chadwick, Max Born sau Francis Crick, asta ca să ne oprim doar la câțiva dintre laureații Nobel care i-au trecut pragul și ale căror descoperiri au schimbat fața lumii. Căci, după Trinity, Gonville și Caius este cel mai titrat colegiu. Pe care îl părăsești, urmând calea spre nord, către Trinity College. Adică acolo unde Sir Isaac Newton gândea asupra problemelor Universului (ca anecdotă, în curtea numită Neville, Newton a determinat viteza sunetului cronometrând ecoul produs de bătaia din picior pe dalele de piatră). De altfel, Trinity este catedrala cunoașterii, dincolo de a fi cel mai bogat colegiu, el ascunde chintesența cunoașterii, cu atâția laureați Nobel. Până la urmă, aerul din jurul lui devine aproape lichid și irespirabil când enumeri doar cîteva dintre numele de vază care i-au călcat sălile de curs, de la alumni (Newton, Bacon, Babbage, Byron, Eddington, Nehru sau Wittgenstein), până la laureații Nobel (Thomson, Rutherford, Russel, Kapița sau Bohr). Poate că densitatea momentului este limpezită de stranietatea hilară care te așteaptă la intrare. Căci Colegiul a fost finalizat în timpul lui Henric al VIII-lea și, inevitabil, deasupra arcului porții tronează binecunoscuta statuie a regelui. Doar că – asta scrie în ghidul de călătorie – un glumeț din veacul al XIX-lea a schimbat sceptrul regal cu un picior de scaun. Un detaliu picant pe care l-ai uitat imediat ce l-ai citit, gândind la rigiditatea tradiționalismului britanic ce nu a permis permanența unui astfel de gest. Asta, până când stai față în față cu regele și admiri, cu ochii măriți, piciorul de scaun, din lemn, pe care acesta îl ține cu mândrie în mână! După ce te amuzi și îl fotografiezi, te îndrepți spre intrare, unde – speri tu – contra cost, așa cum scrie în ghid, te poți bucura în tihnă de spațiul sacru dindărătul zidurilor înalte. Oricum, știi asta, tot din ghid, Colegiul este închis doar în timpul sesiunilor, adică până în iulie. Or, acum, este august. Aș! La intrare te așteaptă o pancartă uriașă pe care scrie, cu litere de o șchioapă, că Trinity College nu este deschis vizitatorilor. Adică cum? Cu nedreptatea asta încă nedigerată, l-am lăsat pe Henry cu al său picior de scaun și am trecut disprețuitor pe lângă St. John’s College, cu al său Pod al Suspinelor. Ce dacă de acolo au plecat demni laureați Nobel, precum Dirac sau Abdus Salam (de la care a pornit Higgs să își revendice bozonul) ?

Uite așa, am ajuns la capătul Trinity Street, care, între timp, își schimbase numele în St. John’s Street, ca să traversăm către Biserica Rotundă.

Amintisem de istoria veche a acestei biserici normande, una dintre puținele care mai există azi în Anglia. Ridicată pe la 1130, imită arhitectura circulară a Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. De altfel, ca templu de închinare anglican, de la Henric al VIII-lea încoace, chiar așa se numește oficial biserica, a Sfântului Mormânt.

Mai departe, plimbarea ne poartă către Podul Magdalene, de unde se pot iar închiria bărci pentru o călătorie pe Cam, în The Backs și către Magdalene College. De aici, drumul merge mai departe, către The Backs, adică Dosul... Este, în fapt, o cărare care duce, paralel cu râul Cam, prin spatele tuturor colegiilor mari. De la distanță poți admira podurile care traversează râul, către colegii – poduri, de asemenea, închise turiștilor în acea zi, dar și arhitectura frumoasă a clădirilor. Cumva, deși ghidul de călătorie recomanda The Backs ca pe ceva minunat, prilej de contemplație și meditație, personal mi s-a părut o zonă tristă, departe de lumea dezlănțuită. Adică un teritoriu străin nouă, turiștilor de ocazie, dar, probabil, plin de semnificație și de povești pentru studenții și profesorii colegiilor cu ziduri înalte și interzise. Deoarece chiar și King’s College era închis...

Traversând râul Cam, pe la sud, însă, am avut bucuria de a vizita, contra cost, e adevărat, Queens’ College, cel ridicat de soția lui Henric al VI-lea, ctitorul, cum altfel? , al lui King’s College! Acum, de ce Queens' și nu Queen’s? Un mic detaliu ortografic ce pare, la prima vedere, o regretabilă eroare. Doar că, în fapt, o a doua regină, câțiva ani mai târziu, a ținut să își lege numele de ctitorie. Colegiul este renumit pentru curțile sale interioare, dintre care Curtea Nucului și Curtea Călugărului sunt printre cele mai frumoase. De altfel, Queens' este singurul colegiu care se întinde pe ambele maluri ale râului Cam, cu partea veche (sau „întunecată”, cum îi spun studenții) și cea nouă („luminoasă” sau „Insula”). Iar trecerea se face pe celebrul Pod Matematic. Legenda spune că a fost construit de Newton, fără cuie sau bolțuri, pe principii matematice, apoi desfăcut de studenți, într-o încercare zadarnica de a-l recrea, pentru ca, în cele din urmă, să fie reconstruit cu bolțuri și cuie metalice, așa cum îl vedem azi. Realitatea este că podul a fost făcut la câțiva ani după moartea lui Sir Isaac, dar anecdota este frumoasă și ne-a prilejuit rezolvarea enigmei propuse de simpatica bătrânică ce elibera biletele de intrare. Adevărul despre pod l-am aflat interogând un om de serviciu din Curtea Călugărului...

Și pentru că era ultima zi de posesie a mașinii, am părăsit Cambridge-ul cu regretul de a nu-l fi vizitat în întregime, dar cu bucuria de a-i fi simțit, fie și pentru câteva ore, misterul.

---

VIZUALIZĂRI: 2038 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI