O prăjitură... nicio prăjitură...

TIPĂREȘTE

Unul dintre punctele de pe agenda excursiei noastre de Paști era să re-gustăm o prăjitură, dar mai ales romantica atmosferă de la Casa Cositorarului din Cetatea Sighișoarei. Să fim în zonă și să ratăm așa ceva era de neconceput pentru noi. De câte ori ne amintim acel Crăciun cu peripeții de acum 2 ani, ne trezim zâmbind fără voie!... și salivând în sec, pentru că amintirile se întorc iar și iar la deliciile dulci (și nu numai) pe care le-am savurat acolo!

Inițial și logic, ar fi trebuit să mergem sâmbătă, căci masa de prânz nu era inclusă în pachetul de Paști al Casei cu Zorele, unde am hotărât să ne stabilim cartierul general. Micul-dejun fusese consistent, cina știam că va fi aidoma, poftă de mâncare ne făcuserăm tot călărind bisericile fortificate din zonă... deci o gustare dulce ar fi picat taman la țanc! Dar... știți cum e cu socoteala de acasă... Foamea începuse să ne dea târcoale încă de la Viscri, dar, negăsind la fața locului cine știe ce ofertă (de fapt, negăsind nicio ofertă), ne-am îndreptat spre Rupea. Perspectiva de a vizita cetatea cu burțile pline ne-a speriat însă mai tare decât vagile răzvrătiri ale interioarelor noastre, așa că întâi și întâi am purces la aprofundare de istorie, socotind că pe urmă am fi fost îndreptățiți la un mic și meritat relache.

Dar... din nou „dar”... Sus-jos, sus-jos prin cetate, păi știți ce ni s-a întâmplat la final?! Ne-am trezit - brusc și dintr-o dată - căpiați de foame și deshidratați pe măsură! Să mai batem încă 40 km până la Sighișoara?! Ca să balotăm prăjituri?! Păi nouă ne cam trebuia mâncare adevărată, asezonată corespunzător! Las' pe mâine, copii, că știe Tati un loc bun, aicișa, aproape!... Și iată-ne pe terasa restaurantului Hotelului Dumbrava, la ieșirea din Rupea spre Sighișoara!

A doua zi am luat-o de la capăt; nu și nu, că noi vrem prăjituri la Casa Cositorarului! Păi hai și-om mere... Da' repejor, că la 2 trebuie să fim înapoi pentru prânz! Să nu credeți însă că om fi niște matinali, nu, noi în vacanțe întâi dormim și pe urmă mai vedem. În orice caz, pe la vreo 10 și ceva, îmbuibați bine cu bunătățile doamnei M, ne-am rostogolit până la mașină și am pornit.

Păi și trecem prin Saschiz și nu facem și noi un mic popas?! Ia uite ce frumos se vede cetatea pe deal, Tati! Știi că până acum vreo 15 ani nici măcar localnicii nu-și mai aminteau bine de ea?! Știi că era înghițită de pădure precum castelul Frumoasei din Pădurea Adormită și de-abia după ce au fost tăiați copacii dimprejur a fost pusă în evidență și lumea poate s-o admire taman de aici, de pe șosea?! Știu că și Tati apeciază (până la un punct) adrenalina și deturnările de situații și știu că va face stânga spre cetate, pe-acolo, pe unde ne arată indicatorul acela maro. Bingo!

Stânga-dreapta, stânga-dreapta, am urmat și noi recomandările a 3-4 indicatoare turistice: „Spre Cetatea Țărănească Saschiz”. Citisem că, după ce străbate ulițele satului, drumul urcă destul de hotărât prin pădure. „Te pomenești că l-au reabilitat, ca la Rupea, și ne trezim în 2 timpi și 3 mișcări într-o parcare spațioasă, în buza cetății! ” Parcă nici ruinele nu mi se mai păreau așa de triste și... dărăpănate, ca în pozele de pe net. „Clar, au renovat cetatea și n-am aflat eu! ” Ei, bine... Se vede treaba că nu mă învățasem minte după ce căutasem în Dobrogea cai verzi pe pereți... ăăă, cetăți din care nu mai rămăseseră decât niște frumoase indicatoare turistice decorate cu frunza verde a doamnei Udrea...

Ulițele satului Saschiz sunt largi și de-a dreptul asfaltate, mărginite de ambele părți de mândre case săsești văruite în culori calde, dar imediat ce ultima gospodărie a rămas în urmă, s-a terminat și asfaltul. Nu-i bai, drumul e totuși ușor practicabil și urcăm dealul străbătând fânețe și mici zone de pădure. Cerul e albastru ca lacrima, soarele zâmbește deasupra tuturor, mulțumit și el că Hristos a înviat și în acest an, întru mântuirea omenirii păcătoase... Din loc în loc, cetatea se profilează palidă ca o fecioară clorotică între verdele crud și seninul cerului de primăvară. Indicatoarele s-au terminat de mult și la un moment dat drumul se bifurcă: înainte coboară puțin, dar pare încă practicabil, iar la stânga urcă, dar... brrr... Hai înainte, poate întâi coboară și pe urmă urcă din nou. Aș! Coboară și se termină, după vreo sută de metri, deasupra unor ogoare abia arate. Ne întoarcem și acceptăm realitatea dură: trebuie să lăsăm mașina și să ne cocoțăm fundurile sedentare pe cărarea desfundată pe care o văzuserăm mai devreme. Măcar așa poate o să ni se mai atenueze sentimentul de vină ce nu ne dă pace de când ne-am ridicat de la masa îmbelșugată a doamnei M!

Zis și făcut. A plouat ieri puțin, dar noroi nu prea e, ceea ce ne bucură. Cu cât urcăm mai mult, cu atât cetatea dispare ascunsă de vegetație, dar, privind înapoi, avem parte de ilustrate de vis cu turnul bisericii din Saschiz, răsărind dintre zecile de acoperișuri cărămizii, răsărind din mijlocul peisajului pictat în nuanțe de verde și maro! Nu mai prididesc imortalizându-le, motiv plauzibil de rămânere în urmă față de restul grupului.

În scurtă vreme intrăm în pădure și mă gândesc ce plăcut trebuie să fie vara să urci la umbra copacilor, după ce razele soarelui ți-au adus la punctul de fierbere citoplasma fiecărei celule a corpului... Din nou avem de decis între două variante și o alegem cu inspirație pe cea din dreapta, tot pe criteriul că urcă. După vreo 15-20 de minute de la debarcarea din mașină, zărim undeva în dreapta-sus zidurile albe de piatră. Mai avem un mic obstacol de trecut, o pantă destul de abruptă, dar scurtă, și iată-ne în fața a ceea ce trebuie să fi fost cândva intrarea în mândra cetate!

Cetatea Țărănească din Saschiz a fost ridicată de coloniștii sași din Transilvania pe ruinele unei vechi fortificații romane, pe coama unui deal ce străjuiește împrejurimile, înconjurat din 3 părți de prăpăstii abrupte. Pe unul din ziduri s-a găsit inscripționat anul 1347, dar nu se poate spune cu certitudine dacă acesta este anul construcției sau al vreunei consolidări. Menirea ei era să apere drumul care unea Sighișoara de Rupea, situându-se fix la mijlocul distanței dintre acestea și să adăpostească în caz de pericol locuitorii a 7 sate (Saschiz, Cloașterf, Archita, Criț, Daia, Diawaldin și Adamsdorf, ultimile două dispărute fiind între timp de pe harta țării și a istoriei).

Se știe că importanța strategică a cetății era atât de mare, mai ales după repetatele incursiuni turcești în zonă, încât cei care au participat la ridicarea ei au fost scutiți temporar de satisfacerea stagiului militar, iar Sibiul a contribuit constant, prin sume importante de bani, la fortificarea ei. Deasemenea, hrisoavele povestesc că, pe perioada lucrărilor la cetate, fiecare negustor care tranzita zona era obligat să ducă mai întâi un car de piatră în vârful dealului și abia apoi era lăsat să plece în treaba lui. Ce mai e interesant de știut e că, o vreme, Scaunul Sighișoarei a fost de fapt stabilit la Saschiz, iar principele Sigismund al Ungariei a instalat Dieta tot la Saschiz.

Planul cetății era unul oval, cu ziduri de apărare groase (la sol grosimea acestora pornea de la 2 metri și scădea pe măsură ce avansau spre cer), înalte de până la 10 metri, întretăiate din loc în loc de 6 turnuri, 4 de colț și 2 de poartă, cu nume sugestive pentru destinațiile pe care le aveau: de pază, al intrării (și al slăninii:P), al preotului, al principelui, al școlii și al pulberii. Zidurile erau prevăzute în partea superioară cu drumuri de strajă și cu ferestre de tragere. În incintă se găseau 2 iazuri cu pești, locuințe și o capelă (care s-a păstrat până acum aproape 100 de ani). Dealtfel, cetatea a fost locuită sau cel puțin păzită de sași până pe la 1950, când a fost abandonată și în mare parte distrusă de locuitorii satelor învecinate, care au folosit pietrele pentru diverse lucrări în gospodăriile proprii. Între zidurile cetății a fost săpată și o fântână adâncă de peste 60 de metri, despre care se spune că era conectată printr-un tunel taman cu biserica fortificată din mijlocul Saschizului! Deasemenea, legendele locului pomenesc despre o fecioară care s-a oferit a fi zidită în temelia cetății, întru veșnica viețuire a acesteia; se spune că, la plecare, dacă îți iei rămas-bun, fecioara dintre ziduri îți răspunde cu o tânguire amară...

Aici, sus, vântul bate tare, atât de tare încât parcă te aștepți ca imaginea satului pierdut în peisajul de poveste ce se desfășoară departe, jos, să înceapă să fluture și ea alături de părul tău, de frunzele copacilor, de iarba deja crescută binișor. Doar vechile ziduri stau neclintite, impasibile. Străbatem intrarea arcuită și ajungem într-o mică incintă, apoi altă intrare arcuită care ne conduce direct în interiorul vast dintre zidurile cetății. Aici vântul se potolește ca prin farmec, aici tăcerea este stăpână absolută! Peisajul îmi inspiră însă sentimente amestecate: tristețe, liniște, mândrie, visare, toate se împletesc într-un vârtej spiralat care străbate năvalnic ca o tornadă întinderile denivelate, acoperite cu iarbă, apoi urcă și se ridică spre cer traversând găurile oarbe ale vechilor ferestre... Din măreția vechii cetăți n-a mai rămas mare lucru, doar zidurile știrbe năpădite pe alocuri până sus de iarbă și arbuști, ruinele fostei capele (dacă n-aș fi citit, nici nu mi-aș fi dat seama că era vorba de fosta capelă), precum și fântâna împrejmuită cu bârne de lemn și ocupată în mare parte de coronamentul unui copăcel care taman aici s-a găsit să-și prindă rădăcinile!

Strângem rândurile și ne hotărâm să coborâm din nou spre sat, nu înainte de a ne face câteva poze de grup întru aducere aminte. Iar pe drumul de întoarcere, nu rezistăm tentației de a zburătăci puf alb de păpădie într-o poieniță suspendată undeva, între cer și pământ! Privind în urmă, adresăm un rămas-bun cetății cocoțate pe deal; nu știu sigur cine ne-a răspuns: vântul sau fecioara dintre ziduri?!

Ideea de a ne încerca norocul și cu biserica fortificată vine firesc, pe principiul „dacă tot suntem aici”... Parcăm în locul special amenajat din centrul localității, trecem pe lângă centrul de informații turistice pe ușa căruia citim că va fi funcțional de la sfârșitul lunii mai (!?), apoi ne îndreptăm spre intrarea în complexul reprezentat de vechea biserică și de semețul turn cu ceas. Aici lucrurile sunt expuse foarte clar, programul de vizitare este zilnic de la 10 la 18, mai puțin marți, iar pentru fiecare adult biletul costă 6 ron, pe când copiii plătesc doar 3 ron. Apăsăm cu elan clanța, dar... ușa este încuiată! Nu disperăm, căci mai jos e trecut și un număr de telefon și, așa cum ne-am obișnuit deja, sunăm și ni se promite că în 10 minute va veni persoana responsabilă.

10 minute?! Timp suficient să dau un ocol zidurilor înconjurătoare, prin stânga. Drumul coboară spre pârâu și... îmi prilejuiește o surpriză plăcută! Un mic pod de lemn acoperit, ce are într-o parte o roată atașată, tot de lemn! De prin străfundurile memoriei îmi ies la suprafață frânturi de amintiri: parcă, parcă am citit eu ceva despre podul de lemn acoperit din Saschiz... Dar ce-o fi cu el, cine și de ce l-a construit, care o fi fost rostul roții din stânga... asta zău că n-am putut afla nici până în ziua de azi! Nici măcar nu pot să-mi port pașii pe sub copertina dantelată, căci o bucată din drum pur și simplu nu mai există, atât citesc pe un afiș fixat în apropiere, că podul se află în curs de reabilitare; plec oarecum mulțumită, deci mai există o speranță pentru data viitoare!...

Mă întorc în fața bisericii la timp, căci doamna cu cheia tocmai sosește. Intrarea se face printr-o clădire friguroasă, doamna ne taie bilete și ne sfătuiește să vizităm inclusiv podul bisericii. Întreb dacă se poate urca în turn și aflu că nu, scările interioare sunt destul de șubrede și ar fi periculos.

Biserica din Saschiz începe să se construiască abia în 1493, anul invaziei turcești în zonă, pe ruinele unei bazilici romane, și se termină în 1525. Până atunci, cetatea din deal oferise loc de refugiu îndestulător și sigur, dar la ea totuși se ajungea destul de greu, așa că locuitorii Saschizului au simțit nevoia unei biserici fortificate care să le fie adăpost rapid în caz de pericol. Structura sa este cât se poate de simplă, fiind formată dintr-o singură navă, adăpostită de ziduri groase, susținute la exterior de câte 22 de contraforți de-o parte și de alta, pe care se sprijină tot atâtea arcuri. Deasupra, s-a construit un imens pod fortificat, cu drum de strajă de jur împrejur și mici ferestre de tragere.

Pătrundem prin ușa de lemn decorată discret în partea de sus cu incrustații în forma unor frunze de trifoi. Interiorul bisericii este în același timp sobru și somptuos. Firesc, ne îndreptăm mai întâi spre frumosul altar baroc comandat tocmai la Viena; dintr-o icoană, Iisus ne binecuvântează zâmbind, iar de deasupra sa, un soare auriu cu zeci de raze binecuvântează întreaga biserică. În peretele din dreapta, se află o piatră de mormânt; ce m-am mai minunat la Sibiu când am văzut pentru prima dată pereții tapetați cu zeci de astfel de pietre tombale! Oare chiar oamenii ăia erau înmormântați așa, în picioare?! Tot în zona altarului, de-o parte și de alta sunt pomenite cu cinste numele saschizenilor sași morți în cele două războaie mondiale. Cristelnița de granit fațetat e și ea o piesă redutabilă, dar îmi plac și stranele laterale sculptate în lemn. Și, mai ales, îmi plac cele două vaze cu flori albe și violet, ce se înalță cutezătoare și însorite pe mici postamente formate din vechi fragmente de capiteluri de piatră!

Tavanul seamănă cu un imens fagure de miere, iar lojele se întind pe cele două laturi lungi ale bisericii, ca și în partea din spate. Tăbliile sunt vopsite simplu în maro, doar vreo 2-3 sunt pictate, așa cum văzuserăm prin celelalte biserici săsești; n-am avut pe cine întreba ce și cum, dar ulterior am citit că inițial au fost toate decorate, însă desenele au fost acoperite de calvini. Orga e și ea o minunăție care se etalează deasupra balconului posterior.

Tot în partea din spatele bisericii încep scările care urcă în spirală spre pod. Ne cam băgăm degetele în ochi până sus (abia la coborâre Tati descoperă și întrerupătorul salvator; tardiv pentru noi!). Prima oprire o facem pe balconul de sub orgă, de unde avem o imagine cuprinzătoare asupra întregii biserici. Podul e un spațiu vast, care ne lasă cu gurile căscate! Imense grinzi transversale de lemn se întind pe toată suprafața, iar o „potecă” o mărginește de jur împrejur. Lumina intră suficientă prin micile ferestre acoperite cu plasă de sârmă, prin care putem admira de sus satul și împrejurimile. Alte mănunchiuri de grinzi verticale (cred că se cheamă căpriori), care se intersectează la mijloc într-un mod extrem de ingenios, susțin întregul schelet al acoperișului; deși nu sunt inginer, nu pot să nu mă minunez despre felul cum sunt îmbinați „snopii” de lemn! Pe centru, pe toată lungimea, există o structură metalică, probabil adăugată cu ocazia vreunei consolidări, care susține edificiul în mod suplimentar.

Îl lăsăm pe Tati în urmă, să admire cât dorește ingeniozitatea vechilor meșteri și coborâm cu grijă pe scările de cărămidă. Jos, Istețica deschide una din cărțile de rugăciuni de pe băncile bisericii și găsește nimerit să-și exerseze lectura în limba germană, pe când Lukas o corectează cu răbdare...

Admirăm turnul cu ceas doar din exterior, el se află plantat în curtea bisericii, la câțiva metri de aceasta. Construit după modelul celui sighișorean, e acoperit cu țiglă smălțuită colorată și are câte un turnuleț în colțuri, semn că pe vremuri Saschizul avea drept de judecată. Pe una din fețe, îl admirăm și pe Bogdan, celebra statuetă de lemn care marca fiecare sfert de oră bătând într-un clopot metalic.

Din 1999, biserica din Saschiz se află, alături de alte 6 surate, pe lista patrimoniului UNESCO. Acest lucru e benefic, desigur, pentru că se răsfrânge asupra întregii localități și atrage, așa cum ne putem imagina, bani europeni pentru reabilitări și consolidări. Biserica e o bijuterie și primește zilnic turiști români și străini, păcat că nu stă tot timpul cineva acolo, cât am așteptat noi au mai oprit cel puțin 2 mașini, dar ocupanții lor n-au avut răbdare să vină doamna cu cheia, au fotografiat în grabă și au plecat. Păcat și că turnul nu se poate vizita, dar sper că va prinde zile și mai bune; Doamne, cum trebuie să se vadă totul de sus, de la înălțime! Podul de lemn se află în curs de consolidare, după cum v-am spus, iar cetatea e și ea pe lista de priorități a autorităților locale, am citit recent că urmează a fi depus un proiect de reabilitare a acesteia în valoare de 2,5 milioane de euro. Cetatea Uriașilor, de pe dealul din dreapta localității, unde s-au găsit artefacte de tip Coțofeni și care se estimează a data de pe la 2500-2000 î. H., mai are cu siguranță de așteptat! Și, deasemenea, păcat că centrul de informare turistică nu e deschis decât de la finele lui mai... Până când? - mă întreb - până la jumătatea lui august? 3 luni pe an mi se pare un interval mult prea mic pentru câte are de oferit Saschizul!

Noroc că ne fac alții reclamă, botanistul Curții Regale engleze vine des în zonă și cutreieră dealurile, nemaicontenind să se minuneze re-descoperind specii de plante care în Anglia au dispărut de peste 300 de ani! Iar fundația ADEPT, cu sediul în Saschiz, reunește tot niște englezi harnici și entuziaști, care promovează zona, facilitând contactul între turiștii străini și micii producători locali. Și exemplele pot continua...

... Sighișoara am găsit-o veselă și fremătătoare, ce diferență față de felul cum o lăsaserăm după Crăciunul lui 2014! Dar, coborând ochii spre ceas, am realizat că a mânca prăjituri acum, cu aproximativ o oră înainte de masa de prânz, nu era cu siguranță cea mai bună idee! Am făcut așadar un tur prin cetate, am admirat mica terasă plină de flori de la Casa Cositorarului și am plecat înapoi spre Criț, fără niciun regret că socoteala de-acasă nu s-a potrivit chiar de nicio culoare cu cea din târg... ăăă, din cetate! Vă jur!

---

VIZUALIZĂRI: 2658 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI