La Orheiul Vechi

TIPĂREȘTE

Când se face referire la orașul Orhei trebuie amintit că actuala așezare a avut în trecutul îndepărtat o altă vatră care - în urmă cu cinci secole - a fost părăsită. Noua așezare, pe care localnicii au numit-o tot Orhei, se află de aceeași parte a râului Răuț, mai spre est, la 15-20 km distanță. Vatra părăsită în primele decenii ale sec. XVI a intrat în istorie cu numele de Orheiul Vechi.

Ca să ajungi de la Chișinău la Orheiul Vechi, ai de parcurs 50 km. Nu se trece prin Orhei - orașul actual, ci - cu vreo 10 km mai înainte - părăsești drumul principal și continui spre dreapta până la Orheiul Vechi. Practic, acest drum trece prin mijlocul Complexului muzeal în aer liber și se termină - pentru turiști - în parcarea din fața Centrului expozițional.

Centrul expozițional Orheiul Vechi

Am coborât din autocar, am achitat taxa de vizitare (10 lei moldovenești/persoană) după care ne-a preluat ghida - o localnică inimoasă, instruită și tare pusă pe glume - care ne-a condus mai întâi prin muzeul amenajat aici. Plimbându-ne prin fața vitrinelor în care sunt expuse diferite obiecte descoperite de arheologi în timpul cercetărilor, ea ne-a spus că - inițiată de istoricul Vladimir Kurdinovski în anul 1906 - studierea ruinelor dintre satele Trebujeni și Butuceni a dus la concluzia că aici se află vechea vatră a Orheiului. Săpăturile arheologice și studiile care s-au făcut de atunci fără contenire, reliefează faptul că în cadrul Complexului arheologic Orheiul Vechi sunt urme ale civilizațiilor din toate epocile istorice începând cu epoca de piatră. Expoziția este structurată în funcție de epocile istorice, de la primele începuturi și până în evul mediu târziu. Cine are timp și răbdare, aici poate vedea nu mai puțin de 6000 de piese - unelte, arme, podoabe, monede, numeroase fragmente de ceramică, precum și inestimabile valori etnografice (țesături, veșminte tradiționale țărănești, etc…)

Cât privește situl arheologic propriu-zis, am fost avertizați că nu trebuie să ne așteptăm să vedem cine știe ce ruine spectaculoase. Astăzi se pot observa doar rămășițe de ziduri care au constituit baza construcțiilor. În Rezervația Cultural - Naturală Orheiul Vechi spectaculos este cadrul natural, râul cu meandrele lui, malurile râpoase și stâncile în care și-au făcut sălaș monahii în vremuri trecute. Referitor la Cetatea Orhei, bastion de apărare la hotarele Moldovei medievale - cetatea care acum nu mai există - mai interesante sunt poveștile decât ceea ce vezi la fața locului. Nu cred că am reținut chiar tot din ceea ce ne-a spus ghida locală, dar în linii mari, povestea sună cam așa:

La începutul sec. XIV, după ocuparea de către tătari a spaţiului carpato-nistrean, pe promontoriul dintre actualele sate Trebujeni şi Butuceni de pe valea Răuțului, pe vatra vechii aşezări a Orheiului, a fost ridicat Sehr-al-Djedid, un oraș de tip oriental. Moschee, mausoleu, caravanserai și băi orientale, pavate cu marmură și având sistem de încălzire cu tuburi pe sub podea, toate au apărut aici după cucerirea păgână. La sfârșitul sec. XIV invadatorii tătari ai Hoardei de Aur au fost alungați, iar orașul oriental a fost distrus.

Ajuns la domnie, Ștefan cel Mare preocupat de apărarea hotarelor dinspre răsărit, a refăcut cetatea și a instalat acolo un pârcălab. Hrisovul lui Ştefan cel Mare din aprilie 1470 menționează pentru prima oară existența unui pârcălab de Orhei, deci la acea dată cetatea exista și-și îndeplinea rolul de străjer la hotar. Și alți domnitori moldoveni au fost preocupați de întărirea cetății de la Orhei. Se pare însă că în cele din urmă ea a fost distrusă tot din porunca unui domn moldovean - Alexandru Lăpușneanu - care a fost forțat de otomani. Dar, gata cu istoria! Știu că cei interesați de amănunte cu adevărat științifice nu aici le vor căuta.

Însoțiți de aceeași ghidă, pietonal, ne-am continuat explorarea noastră turistică pe Promontoriu. În depărtare, deasupra malului înalt, în partea relativ orizontală, se zăreau turlele unei biserici. Ni s-a spus că este biserica satului Butuceni (cu hramul Sf. Maria), un edificiu înălțat în 1904 de localnicii pentru care bisericuța din peșteră devenise neîncăpătoare. Din păcate, n-am ajuns până acolo deoarece spre capătul promontoriului malurile tot mai înalte și coborârea în sat, pe o cărare destul de abruptă, îi îngrozea pe tovarășii noștri de grup. Unora li s-a părut de spaimă chiar și deplasarea până la intrarea în mănăstirea din peșteră. Erau dispuși să renunțe la vizitarea sfântului lăcaș ascuns în pântecul pământului - cel mai atractiv loc în care trebuia să ajungem în acea zi - dar cum întoarcerea nu se făcea pe același drum, încet, cu îndemn și cu ajutor de la ceilalți, cu toții ne-am descurcat de minune.

Sălașurile pustnicești rupestre din Orheiul Vechi alcătuiesc un ansamblu de vestigii descoperite în stâncile de calcar sarmațian de pe valea râului Răuț, în preajma localităților Trebujeni și Butuceni. Sunt multe - vreo 350 - unele săpate de mâna omului, altele numai de natură. De-a lungul timpului, grotele existente au fost folosite nu doar în scopuri sacrale, ci și ca adăposturi, rocile calcaroase - ușor de cioplit - favorizând extinderea spațiului și chiar crearea de noi încăperi.

Mănăstirea din peșteră pe care am vizitat-o și noi se compune dintr-o bisericuță și 11 chilii monahale la care se ajunge printr-o galerie îngustă și întunecoasă, toate săpate în malul abrupt (priporos - cum spun moldovenii), la 50 m deasupra nivelului râului. Este o mănăstire de călugări, a fost sfințită în 1675 și are hramul Adormirea Maicii Domnului.

Respectând canoanele ortodoxe, bisericuța din peșteră în care am fost întâmpinați de un călugăr bătrân, este împărțită în altar, naos, pronaos și pridvor. Bolta care acoperă altarul și naosul este semisferică, în timp ce tavanul pronaosului este plat. Pridvorul dă înspre râu, iar cine se avântă acolo are parte de peisaje memorabile. Inițial intrările se făceau pe partea dinspre râu. În prezent intrarea se face pe partea dinspre sat, printr-o galerie săpată în stâncă în anul 1820 când bisericuța rupestră a devenit parohie a satului. Deasupra acestei intrări, șapte decenii mai târziu, a fost ridicată o clopotniță. Lângă clopotniță, la marginea malului râpos, vizitatorii poposesc la crucea masivă din piatră (datând din sec. XVIII) despre care se spune că este tămăduitoare pentru suflet. Am văzut persoane care atingeau crucea străveche și-i dădeau ocol în nădejdea împlinirii unor dorințe.

Coborând în Butuceni, înainte de a ne începe plimbarea pe ulițele satului, am poposit la Gospodăria tradiționlă țărănească, un mic muzeu în aer liber înconjurat de un gard de piatră, un complex de arhitectură tradițională tipică sec. XIX și zonei Orheiul Vechi.

Casa de locuit este elementul principal al gospodăriei. Ea are prispă cu stâlpi de piatră, tindă, o cameră cu sobă și plită (încăpere în care se și doarme), precum și o altă cameră - numită "casa mare" - frumos aranjată, gata mereu să primească oaspeți. Interioarele în care se pot vedea nenumărate obiecte de uz casnic sunt împodobite cu diverse țesături, broderii și tot felul de alte ornamente lucrate manual.

După ce am studiat și am fotografiat casa, anexele ne-au suscitat interesul la fel de mult. Am văzut: "bașca" - locuința de vară, răcoroasă, adâncită în stâncă, cu tavan boltit ca într-o peșteră. Această încăpere este dotată cu plită, sobă și cuptor, are mobilier simplu și tot felul de obiecte necesare într-o bucătărie bine utilată. Beciul, de fapt o adâncitură în plan orizontal în stânca masivă, este locul de păstrare a vinului și a rezervelor de hrană. Nu lipsesc nici loznița folosită pentru uscarea fructelor, râșnița pentru măcinarea grânelor și nici poiata păsărilor.

Mă opresc aici. Despre Butuceni, despe prânzul servit la Restaurantul Eco Resort, precum și despre memorabila noastră plimbare prin satul tradițional nu voi scrie nimic pentru că deja am făcut-o.

---

VIZUALIZĂRI: 4070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI