Leiden, la confluența dintre ştiință şi artă

TIPĂREȘTE

Mi-am dat întâlnire cu soarele pe peronul gării din Leiden. Nu m-a dezamăgit şi a sosit chiar înaintea mea. Ştiam că maestrul Rembrandt şi-a luat boneta şi a plecat la Amsterdam, unde fie vorba între noi, este foarte ocupat. Îl vezi mereu când la casa lui din Jodenbreestraat, când la Rijksmuseum. Dar Leiden-ul încă mai are multe de arătat, chiar şi fără fiul său cel mai celebru, iar în vizita de astăzi am aflat multe.

Primul popas îl fac la Molen de Valk (Moara şoimului), astăzi muzeu, precum multe alte mori din Olanda. Construită în 1743, este de fapt a treia generatie, moara-bunică datând din 1611. Este încă funcțională şi puteți vedea pe viu cum lucrează mecanismele cu aer medieval şi cum se macină făina. Spun "cu aer medieval", căci moara este operațională din nou după restaurarea de acum vreo cincisprezece ani. Dar cum nu am mori de vânt la mine în cartier, eu m-am bucurat să mai văd o moară la interior.

Duminica muzeul oraşului se deschide la ora 12, aşa că n-am ce face şi continui de-a lungul lui Rapenburg, un canal fermecător cum n-am văzut decât vreo sută, de la începutul anului. Pe ambele maluri sunt numai case impunatoare, cu un etaj, două, multe cu gevel (acel fronton întâlnit la casele olandeze). Pe câteva stă scris cu cifre romane, mari, anul ridicării şi citesc 1728,1655 (sper că n-am greşit). În fața lor sunt parcate maşini, dar nimic epatant, şi biciclete, căci în Olanda nu este ruşine să umbli cu bicicleta, chiar dacă ai ajuns bogat.

Încet, încet, găsesc Academia, cel mai vechi edificiu al celei mai vechi universități din Olanda. Leiden a fost primul oraş care s-a eliberat de sub tutela Spaniei catolice. Drept urmare prima universitate protestantă olandeză a fost înființată aici, în 1575, în capela unei mănăstiri dominicane. De atunci universitatea s-a mărit mult şi a devenit renumită. În 1902 Hendrik Lorenz şi Pieter Zeeman obțin Nobelul pentru fizică, iar în 1924 Willem Einthoven pentru medicină. Chiar Albert Einstein a fost profesor prin 1920. Iar vechea clădire a Academiei, care i-a cunoscut pe toți acestia, încă este vie, chiar dacă azi este folosită doar la festivități. Nu am reuşit să intru în sală, în schimb am intrat la Hortus botanicus situată în curtea din spate, ascunsă de ochii trecătorilor. Este cea mai veche grădina botanică din Olanda şi una din cele mai vechi din lume, fondată în 1590. Poate superlativele enumerate nu ar impresiona, dar este mai demn de remarcat faptul că aici a înflorit prima lalea din lumea occidentală. În 1593, Carolus Clusius, prefect al Grădinii imperiale de plante medicinale din Viena, a plantat un bulb primit de la ambasadorul austriac la Istanbul, apoi a urmat răspândirea. Colecționarii de lalele s-au înmulțit vertiginos, prețurile lor ajungând la cifre astronomice. Momentul de vârf al tulipo-maniei a fost între 1636-37, după care piața s-a prăbuşit, mulți negustori falimentând. Dar Clusius a adus la Hortus botanicus şi tutunul şi cartoful, plante mult mai folosite, care ulterior s-au împrăştiat prin toată Europa. Hortus nu este doar o simplă grădină botanică, ci este un muzeu al regnului vegetal. De ce merită vizitată? Pentru Orangeria veche din 1744 sau grădina japoneză, pentru plantele tropicale sau cele carnivore (eu nu le-am văzut însă devorând nimic ).

Urmăresc mai departe cursul lui Rapenburg ca să rămân ancorat în lumea academică. Aşezată pe malul opus al canalului față de Parcul Van der Werff este Facultatea de Drept. Nimic spectaculos până acum. Dar aici a fost locul considerat cel mai friguros de pe pământ, deoarece în 1908, fizicianul Heike Kamerlingh Onnes realizează heliul lichid, producând o temperatură la doar un grad de zero absolul (-273,15°C) şi obținând Premiul Nobel. Trebuie să fie ceva adevărat cu privire la frig, căci nu mi-am scos mănuşile cu tot soarele de pe cer.

Socotind că mi-am adus omagiul ştiinței din Leiden mă aplec spre cele sfinte şi intru la Pieterskerk (biserica Sf. Petru, patronul oraşului). Intrarea, cu plată ca la o biserică olandeză, se face printr-o cafenea-bar-bibliotecă. Probabil pentru ca împărtăşania să se facă mai operativ. Este o biserică largă, luminoasă, cu puține vitralii şi fără decorațiuni, urmare a iconoclasmului de acum câteva sute de ani. Chiar şi celebra "Judecata de apoi" a lui Lucas van Leyden a fost mutată la muzeu. Este asociată adesea cu Pastorii Pelerini, acei englezi plecați în căutarea libertății religioase, iar unul dintre ei, John Robinson, este îngropat aici. Şi tot aici îsi află locurile de odihnă pictorul Jan Steen şi fizicianul Herman Boerhaave.

Mă amestec prin mulțimea de trecători şi nimeresc în fața primăriei, în apropierea confluenței dintre Noul şi Vechiul Rin. Pare mult prea masivă pentru un oraş cu doar o sută de mii de locuitori, dar dovedeşte prin frumusețea fațadei inspirația constructorilor de acum patru secole. Din ce am citit doar fațada este originală, restul fiind reclădit după un incendiu de acum aproape o sută de ani.

Nu reuşesc să pătrund la Hooglandse Kerk, biserica închinată Sf. Pancrațiu, aceasta având toate uşile zăvorâte corespunzător. Ea sintetizează cel mai bine creşterea şi descreşterea economică a oraşului. Partea dreaptă este construită în sec. al XIV-lea, într-un impozant stil gotic, pe când oraşul prospera, iar cea stângă, mult mai simplu, cu o insignifiantă clopotniță, după 1500, când industria lânii a intrat în declin.

Vizitez însă bastionul oraşului, considerând că "burcht" în cazul de față nu poate fi tradus drept "castel". Site-urile turistice, mai ales cele olandeze, vă vor spune despre castelul din Leiden, chiar despre "marele castel", Wikipedia este însă mult mai realistă. Vedem de fapt un zid circular, frumos reclădit pe un mic deal, mai mult o movilă (cam un sfert din movila de la Waterloo). Au avut loc lupte în jurul lui, dar mai ales împotriva apelor Rinului revărsat. Cel mai mult m-a amuzat când am citit că are o "arhitectura fantastică". Le-aş trimite o vedere cu Branul sau Peleşul, să vadă şi ei cum arată un castel şi ce înseamnă "arhitectură fantastică". Dacă nu mă credeți priviți fotografiile făcute la fața locului. Totuşi nu pot să neg că panorama deschisă asupra oraşului mi-a plăcut. Chiar dacă nu-i ce vezi de pe Tâmpa. Ei în schimb ştiu cum să-şi vândă marfa.

Las în urmă Marekerk, o altă biserică fortificată, scuzați ferecată, aparținând congregației reformate, şi intru la Museum de Lakenhal. Muzeul oraşului este găzduit din 1874 de o elegantă clădire din sec. al XVII-lea, specifică clasicismului olandez, fost centru al comerțului cu țesături, după cum ne spune numele. Mi-am luat audio-ghidul (gratis şi în limba engleză), apoi cu căştile pe urechi, cu camera foto de gât, arătam precum urmaşul lui Minitehnicus, dacă vă mai aduceți aminte de el. Încep în forță, cu cea mai importantă lucrare a muzeului şi oraşului, menționată deja, "Judecata de apoi" de Lucas van Leyden. Este un triptic de mari dimensiuni, realizat în culori vii. Prezintă cumpănirea dreptății şi arondarea după caz la sectorul paradisiac, în condiții de nori comfortabili, îngeri binevoitori şi muzica divină sau la departamentul "cazne şi pedepse", cu mult prea multă căldură, sufocantă chiar, şi în compania unor indivizi respingători, posesori de coarne şi coadă. Mare parte din protagonişti sunt îmbrăcați în pielea goală, nici o casa de modă nedorind să se implice în proiect. Spre deosebire de Hieronymus Bosch, aici doamnele şi domnişoarele sunt mult mai atrăgătoare. Secretul este însă dezvăluit. Figurile sunt preluate după desenele lui Marcantonio Raimondi, deci sunt reprezentante ale gintei latine. Căci dacă picta olandeze veritabile, ca Frans Hals de exemplu, tabloul ar fi stat şi acum la Pieterskerk. Lucrarea a fost comandată de copiii unui bogat negustor de cherestea, pentru a fi plasată la locul său de odihnă veşnica din Pieterskerk. A fost greu de pictat "Judecata... ", dar de fotografiat şi mai greu. Am pozat şi admirat toate picturile din sală şi tot a trebuit să aştept până ce un cuplu de olandezi s-a hotărât să plece din fața tabloului. Mai aveam puțin şi-i întrebam: "Îl cumpărați odată sau nu? "

În aceeaşi sală erau expuse şi alte lucrări cu tematică religioasă. Un alt triptic, pictat de Cornelis Engebrechtsz, artist tot din Leiden, ilustrează foarte dramatic scena de după moartea lui Isus. Tragedia este subliniată de expresivitatea fizionomiei Mariei, îngenunchiată alături de fiul său. Tripticul fiind pictat pentru capela unei mănăstiri de lângă Leiden, îl înfățisează şi pe donator alături de sfinți. Aertgen van Leyden l-a pictat pe sfântul Ieremia studiind, aşa cum era în general pictat în sec. al XVI-lea. Mai interesant decât craniul şi inscripția "Respice finem" ("gândeşte-te la sfârşit"), ambele referitoare la caracterul efemer al omului, este efectul luminii de lumânare asupra figurii celui care a tradus Biblia în latină.

Sala dedicată lui Rembrandt van Rijn şi contemporanilor are în prim plan alegoria "Vânzătorul de ochelari" pe care maestrul a încadrat-o într-o serie dedicată celor cinci simțuri. Este o operă de tinerețe, din 1624, care totuşi pune în evidență fizionomiile personajelor într-o lumină clar-obscură, prefațând şirul de capodopere care urmau să vină. Aparținând mai mult sau mai puțin lui Rembrandt este şi tabloul alăturat, tot de mici dimensiuni, intitulat "Drumeți odihnindu-se", de fapt o referire la Maria şi Iosif, în încercarea lor de a scăpa împreună cu pruncul Isus de amenințarea regelui Irod. Din nou este de remarcat jocul de lumini şi umbre în care Rembrandt a excelat. Dacă este tabloul său sau al unui epigon pentru mine a contat mai puțin.

Nu puteau lipsi din muzeu picturile lui Jan Steen, despre care am amintit deja. Acesta este un adevărat narator, deşi nu atât de subtil ca Vermeer, după umila mea părere. Tablourile sale se dezvoltă în jurul unei povestiri, fie că este vorba de satira societății olandeze de acum mai mult de trei secole, cum a reprezentat în "Medicul şarlatan", "Propunere indecentă" sau "Violonistul jefuit", fie de o întâmplare din Biblie, ca în "Laban căutând idolii furați de Rachela".

Nu doar pictură găsim la Museum de Lakenhal, ci şi piese fine de ceramică de Delft, atât de cunoscută şi valoroasă. Vaze, farfurii sau plăci decorative formând adevărate tablouri, toate te încântă. Mobile şi obiecte casnice refac cadrul în care se desfăşura viața de zi cu zi şi te simți teleportat în Secolul de aur. Informații despre ceea ce vezi afli atât din audio-ghiduri, cât şi din scurtele note alăturate exponatelor, note scrise în olandeză şi engleză.

Ce pot spune că defineşte un oraş ca Leiden? Universitatea pe unde au trecut savanți despre care am învățat la şcoală? Pictorii ale căror opere le găsim prin muzeele lumii? Istoria tumultoasă? Pitorescul peisaj cu arhitectura tradițională şi canale romantice? În mod normal la această întrebare răspunsul este: câte puțin din fiecare. Dar pentru Leiden răspunsul corect cred că este: foarte mult din fiecare.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3766 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI