Inapoi in timp - plimbare prin Buyukada

TIPĂREȘTE

Pentru ca la prima vizita in Istanbul am ratat acest obiectiv, sau mai exact nu l-am considerat o prioritate si astfel nu a incaput in programul nostru de 6 zile, de data aceasta, avand la dispozitie 13 zile, una am dedicat-o fara sa mai stau pe ganduri Insulelor Printilor (Princes’ Islands), sau Adalar, cum sunt cunoscute in Turcia. Acest arhipeleag situat la sud de Istanbul, in marea Marmara, este format din 9 insule, 5 mai mari si 4 mai mici, care ocupa in total aproape 16km2 de uscat si adapostesc vreo 15.000 de locuitori. In timpul perioadei Bizantine si mai tarziu in timpul imperiului Otoman, numerosi printi si membrii ai famillilor unor sultani au fost exilati aici, fapt care a dat si numele acestor insule.

Cu destul de putina documentare la bord, am plecat de la hotel la 9:30 intr-o dimineata la fel de frumoasa ca in fiecare zi, spre Taksim, unde ne-am intalnit cu restul grupusorului si am luat funicularul spre Kabatas. A fost prima data cand am folosit aceasta optiune de transport si mi s-au parut interesante atat design-ul vagoanelor (care sunt proiectate astfel incat sa ofere posibilitatea pasagerilor de a sta drepti inauntru in timpul calatoriei, chiar daca tot drumul este inchinat, din Taksim coborandu-se catre mare), cat si mecanismul care pune in miscare funicularul, acesta fiind practic tras de un cablu. Pentru calatorie am platit cu cardul, ca la orice calatorie cu metro-ul.

Ajunsi in port, am descoperit ca foaaaarte multa lume a avut aceeasi idee ca noi de a-si petrece sambata, drept urmare am nimerit intr-o aglomeratie nedescrisa. Chiar daca din portul Kabatas nu pleaca doar feriboturile pentru insule, a fost usor de gasit coada la care trebuie sa ne asezam (cea care era cel mai mare), plus ca era o intrare separata unde scria “Princes Islands Departures”. Unul din putinele lucruri pe care le stiam in urma “documentatiei” mele era: feriboturi spre insule pleaca din jumate in jumate de ora. Ajunsi la 9:45 in statie, am descoperit ca urmatoarea cursa pleca abia la 11:30. Ne-au dat drumul destul de repede sa trecem de bariere, unde am platit tot cu cardul si pentru ca era a doua calatorie in 50 de minute, mi-a luat de pe card 2.85 lire (din ce citisem eu pe internet, o calatorie costa 5 lire, fiind un tarif mai special, dar cel mai probabil atat costa daca folosesti jetoane). Dar dupa ce au trecut toti bariera am ramas aproape o ora inchisi in interiorul statiei, stand aproape lipiti unii de altii, pe o caldura de vreo 28 de grade. Asta ne-a cam taiat putin elanul si cheful de plimbare si nici cand ne-au dat drumul afara din incapere, unde macar batea vantul, nu a fost cu mult mai bine.

Nu mai devreme de 11:25 a ajuns si feribotul nostru, iar cand s-au deschis portile, nu vreti sa va imaginati ce zarva s-a creat. Chiar daca eram printre primii la coada, cand s-a dar drumul catre feribot toata lumea a luat-o la fuga, ca la un concurs de alergare, finish-ul fiind pe un scaun de pe feribot. Asta era telul tuturor, sa prinda un loc jos. Tare mirati dar si destul de amuzati, am luat-o si noi la fuga incetisor si am prins loc. Insa erau un fel de banci lungi, care aveau delimitate locuri de o persoana, care erau insa cam mari, asa ca pe langa fiecare 2-3 oameni se mai strecura unul, asa ca am ajuns sa stam din nou lipiti unul de altul. Dar macar aveam loc jos, spre deosebire de multi care stateau in picioare.

Dupa ce ne-am mai linistit si noi, au inceput sa apara tot felul de vanzatori: cu gramezi uriase de covrigi, cu ceai, ba chiar au venit si niste vanzatori mai “sofisticati”, care veneau si faceau un mic show prezentandu-si produsul, dupa care toata lumea ramanea uimita si cumpara de la ei. Destul de eficienta metoda. Prima data a fost prezentat un curatator minune, care curate fara probleme pana si un dovleac, dupa care toti ochii s-au atintit asupra unor ustensile de stors sucul din citrice, care era un fel de cilindru, pe care il infigeai in fruct si apoi sucul incepea sa curga. Ambele produse costau 5 lire si au cumparat destul de multi oameni. Dar din cate “prostii” se vindeau pe vapor, niciun vanzator de apa nu si-a facut aparitia, iar noi eram morti de sete.

Al doilea lucru pe care il stiam despre insule era ca drumul dureaza o ora pana la prima insula, si inca 15 minute pana la a doua insula, care ar fi fost Buyukada, cea mai mare din cele 9 insule. Poate din cauza ca cel de la care citisem pe internet mersese pe alta ruta sau ceva de genul, Buyukada s-a aflat abia la a patra oprire, iar pana sa ajungem aici au trecut aproape 2 ore. Din cauza programului feribotului si a aglomeratiei, am renuntat la ideea de a vizita 2 insule si ne-am rezumat la Buyukada.

Mi se paruse foarte interesant ce citisem despre aceasta insula: aici nu exista masini, se circula doar cu bicicleta sau trasura. Dar fiindca trecusem deja pe langa 3 inusle (in aceasta ordine: Kinaliada, Burgazada, Heybeliada), m-am uitat din trecere si pe niciuna nu am vazut vreo masina, insa eu am vazut o mica parte a lor, chiar daca sunt destul de mici.

Ajunsi in sfarsit pe Buyukada, am fost loviti de aceeasi aglomeratie, cei mai multi de pe feribot au coborat aici, plus cei foarte multi turisti care venisera mai devreme. Si am zburat catre primul magazin care ne-a iesit in cale de unde ne-am cumparat apa, apoi am inceput sa ne plimbam printr-un fel de bazar, apoi au inceput restaurantele. Ne-am uitat prin meniul catorva, dupa care ne-am asezat la masa unuia din ele. Aici am mancat niste frigarui si un hamburger, toate foarte bune si mai mult decat bine-venite. La fel de bine-venita ar fi fost si o bere rece, insa ca de obicei nu aveau bauturi alcoolice. Pare ciudat (cum ar fi sa mergi la noi in tara intr-un restaurant si sa nu aiba macar o bere), insa intr-o tara musulmana foarte greu o sa gasesti alcool la restaurant. Dupa ce ne-am primit si nota de plata, 120 lire pentru toti 6, si dupa ce am elucidat misterul celor 12 lire care nu stiam ce au reprezentat (erau cei 10% taxa de servicii, bacsisul fiind inclus in nota si astfel obligatoriu; cosmarul zgarcitilor), am luat-o incetisor la pas, sa descoperim insula. Mi-ar fi placut mult sa inchiriez o bicicleta, care se gaseau din plin, insa majoritatea celor din grup au fost speriati de nelipsitele urcusuri, asa ca am mers pe jos.

Ca un “cadou” pentru cei care nu vroiau sa pedaleze “la deal”, dar nici sa mearga pe jos, era existenta trasurilor, trase de 2 cai ale caror copite aratau groaznic de tocite si aveau rani de la hamuri, care erau alergati pe strazi carand cate 4-5 oameni in trasura, sau cate vreo 2 indragostiti. Pe masura ce inaintai pe insula parca apareau din ce in ce mai multe trasuri, iar in contrast cu arhitectura aparte a caselor, unele care pareau abandonate, altele adevarate palate, cu palmieri si tot felul de pomi inflorati, te simteai pe vreo insula exotica. Pe mine ma ducea cu gandul la Cuba. Insa cu siguranta uitai ca esti in Turcia, in Istanbul, uitai de muezini si moscheii (cat am stat eu nu am auzit niciunul), influenta care parca este din ce in ce mai mare a islamului parea sa nu fi ajuns pana aici.

Am facut ceva poze, dupa care, cam dupa vreo ora de mers ne-am hotarat sa ne luam cate o inghetata (nu stiam inca, dar avea sa fie cea mai scumpa inghetata din viata mea). Pe o reclama scria o inghetata 5 lire. Si-au luat cei din grup cate una, au platit cate 5 lire pentru o inghetata cu vreo 5 cupe la pahar. Toate bune si frumoase, mergem si cerem noi (eu cu Maria). Fiindca ne place de obicei inghetata la cornet, i-am spus vanzatorului, un copil cam de vreo 15 ani, ca vrem la cornet (avea el niste cornete care aratau bine, cu bombonele presarate). El linistit a inceput sa puna cupa dupa cupa in cornet, Maria a vrut 3 cupe iar eu 4.5 cupe cred ca ar fi fost totusi cam mult, chiar si asa cu 4 inghetata incepea sa cam curga din toate directiile. Asa ca m-am apucat repede sa mananc, iar Maria i-a dat vanzatorului o bancnota de 20 de lire, asteptand rest. Insa mare ne-a fost mirarea cand bravul vanzator ne-a mai cerut inca 20 de lire, sustinand ca, din cauza ca am ales acel cornet, o inghetata costa 20 de lire. 30 de lei pentru o inghetata la cornet, fie ea si de pe Insulele Printilor, mi s-a parut extreme de mult. Am inceput sa cerem lamuriri, cum sa dam asa multi bani… aveam sentimentul ala ca suntem pacaliti, insa stiam ca avem si un sambure de vina, fiindca nu am intrebat daca acel cornet avea alt pret. Faptul era consumat acum, si un sfert din inghetata mea la fel, ce mai mancasem, ce imi mai cursese pe jos, cert era ca baiatul ne cerea nervos banii iar noi si mai nervosi ne certam cu el. Apoi au venit 2 barbati care stiau engleza si care ne-au tradus ce zice baiatul, care incepea sa stie tot mai putin engleza. Ne-au spus ca o cupa costa 5 lire, (cat 5 cupe daca le luai la pahar), iar atunci noi am spus ca avem in total 7 cupe. Si pretul a inceput sa scada de la 40 la 30 de lire. Cei 2 barbati au tot vorbit ceva in turca cu vanzatorul dupa care au plecat. Noi, inca foarte nervosi (mai ales Maria), am hotarat sa ii dam inca 10 lire si sa plecam, insa cum Maria a gasit doar o bancnota de 5 lire in portofel, i-am dat-o pe aia si am plecat. El tot striga ceva dupa noi insa nu ne-a fugarit nimeni. Cel mai probabil ii iesise bine si asa, cu 25 de lire 2 inghetate. Si asa am mancat eu inghetata cu 20 de lei, cea mai scumpa din viata mea :)).

Dupa incidental cu inghetata nu am mai mers foarte mult, am ajuns la un parc si apoi la locul unde opreau trasurile si de unde luau alti turisti. Asa ca ne-am intors pe unde venisem, negasind alt drum care sa ne duca spre statie. Si asa am fost nevoiti sa trecem iar pe langa prietenul nostru, care insa nu stiu daca ne-a observat.

Ajunsi din nou in port, am trecut barierele (si am platit 3.85 de data asta) si ne-am asezat pe banci, asteptand feribotul. Spre ghinionul nostru, urmatorul feribot pleca abia peste o ora si ceva, ceea ce a fost din nou cam neplacut, in acea ora adunandu-se din nou foarte multa lume, care din nou a luat-o la fuga cand s-au deschis portile. Insa cum si de data asta am stat o ora si ceva si am asteptat, eram printre primii si am prins din nou loc jos. Si in pornit din nou pe mare, cu pescarusii zburand in urma noastra, fiind atrasi de mancare pe care oamenii le-o aruncau. Am fost din nou “uimiti” de fantasticele storcatoare si curatatoare, dar si de 3 fete, destul de mici, cea mai mica avand sub 10 ani as zice, care cantau in turca si bateau la o toba, iar cea mica ne oferea un dans din buric. Atmosfera era frumoasa, facea drumul lung sa treaca mai repede.

Am ajuns inapoi in Kabatas (dupa o oprire in Kadikoy, de unde se poate de asemenea lua feribotul spre insule) pe la 19:30, cu soarele care se pragatea sa fuga de aglomeratia din Istanbul ascuns dupa niste nori.

Si asa am “bifat” si insulele printilor (ma rog, doar Buyukada, fiindca programul feriboturilor nu a fost prea prietenos pentru a vedea mai multe insule) pe lista mea de “must see” din acest oras minunat.

Si ca sa spargem si mitul “pe Buyukada nu circula masini”, am vazut cateva masini, insa erau de politie sau de salvare. Cei drept, daca ai avea vreo urgenta medicala, nu cred ca ai vrea sa fi dus la spital nici cu trasura si nici cu bicicleta.

---

VIZUALIZĂRI: 3254 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI