O prea scurtă vizită în insula Procida!

TIPĂREȘTE

Încă din prima zi de cum ne-am instalat la Hotel Villa Teresa, am hotărât că trebuie neapărat să achiziționăm niște excursii opționale. Pentru asta cel mai bine era să mergem chiar în port, la noi în stațiune, adică în Forio.

Privind înapoi, poate aș renunța la excursii, putând aloca insulei tot timpul sejurului. Doar că dorința de a ajunge și colo și dincolo era mult prea mare!

Pentru început, deoarece așa se potriveau zilele, am ales o excursie de o jumătate de zi în insula Procida. Ne convenea de minune faptul că puteam pleca de la noi din port.

Pornim așadar din portul din Forio, miercuri, la 14.30. Urmau opriri în porturile (stațiile) următoare, respectiv, Lacco Ameno, Casamicciole și Ischia Porto.

Biletul a costat 21,5 euro/persoană.

La 14.45, plecam deja din Ischia. Sigur că insula este destul de aproape, așa că peste cca 35 de minute vasul nostru, Capitan Morgan, își făcea ușor intrarea în Marina Grande, lăsându-ne pe noi, călătorii să vedem splendoarea de care ne apropiam.

Cred cu tărie că cele mai spectaculoase intrări într-o zonă, insulă, ce-o fi, sunt de pe mare, având așa o perspectivă largă, putând deja repera obiective, ce mai, mi se pare fix ca un spectacol, așa ca atunci când se ridică cortina.

Câteva date geografice:

Micuța insulă Procida, de numai 4,1 km pătrați, este situată în golful Napoli, este cea mai mică din insulele Phlegrean, fiind poziționată între Capul Miseno la est și Ischia la vest.

Este o insulă vulcanică, rezultată din erupția a patru vulcani, stinși acum, ba chiar scufundați în mare.

Câteva date istorice:

Istoria este oarecum comună cu cea a insulelor din zonă, cu sudul Italiei. Primele mărturii atestate istoric, sunt despre greci veniți din Marea Egee, în sec. VIII Î. Hr., urmați de alți greci veniți de la Cuma (prima colonie greacă din Italia-înființată de cei veniți din Eubeea).

Chiar și numele insulei pare-se că provine de la cuvântul grec prokeitai, însemnând „se află în față” insula apărând brusc la orizont pe mare.

În timpul ocupației romane, insula a fost folosită ca și o stațiune pentru clasa patriciană a Romei.

După căderea Imperiului Roman, insula ajunge sub conducerea ducelui de Napoli.

Urmează ani întregi o serie întreagă de atacuri, goți și mai cu seamă saraceni.

Insula va fi stăpânită de familia de Procida, care va deține controlul mai mult de două secole. Cel mai cunoscut și faimos membru al acestei familii este Ioan al III-lea din Procida, consilier al lui Frederick al II-lea, împărat al Sf. Imperiu Roman.

Pe vremea domniei lui Charles V, insula va ajunge la familia Avalos, perioadă în care domină atacurile piraților. Oamenii de pe insulă se refugiază în punctul cel mai înalt al insulei, Terra Murata, 91 de metri.

Se spune că marele pirat Barbarossa a atacat insula, iar oamenii refugiați pe Terra Murata sunt salvați de Arhanghelul Mihail, protectorul insulei.

Se succed conduceri, iar insula este prinsă în conflictele războaielor din Napoli, apoi în 1860, devine parte a Regatului Italiei.

Insula este mai puțin cunoscută turiștilor, nu are faima suratelor, Ischia sau mai ales Capri, dar farmecul ei este de necontestat, iar asta s-a văzut și în mai mult de 30 filme realizate aici, cele mai faimoase fiind Talentatul Domn Ripley, cu Matt Damon sau Il Postino (Poștașul) , filme care au cucerit câte un premiu Oscar. Filmul, Il Postino, este realizat de Massimo Troisi, un actor napoletan, iar filmul prezintă viața poetului Pablo Neruda, jucat cu mare măiestrie de actorul Philippe Noirret.

Scriitori renumiți petrec câțiva ani pe insulă, suficient pentru a putea scrie cu succes, mă gândesc la Elsa Morante, care cu romanul Graziella, publicat în 1957, câștigă Premio Strega. Pe insulă îi este dedicat un festival literar, iar personajul principal, Graziella, o fată de pescari din Procida, dă numele unui bar sau chiar insula mai este cunoscută sub acest nume.

Un alt nume pentru insulă pare a fi, insula lui Arthur, personajul principal al romanului lui Alphonse de Lamartine.

Dacă e să mă iau după spusele colegei @crismis, insula celor 6000 de pași, nouă ni s-ar potrivi ceva mai puțin, cca 3000, deoarece, vizita a fost cam scurtă și nu am putut ajunge în toate punctele importante.

Așadar în jurul orei 15.20, ajungeam în portul Marina Grande, portul principal al insulei. Plecarea stabilită la 18, deci aveam cam două ore și jumătate, știind că era bine să ajungem cu cca 10-15 minute înainte la vas.

Inutil să vă spun cât de frumos și-a făcut intrarea în port, sau cât de frumos ni s-a părut nouă!!! :p

Insula este foarte fotogenică, de departe se văd deja casele multicolore, niște culori vesele, galben, portocaliu, roz, sau verde. Pe măsură ce te apropii, realizezi că zidurile nu sunt perfecte, ba unele sunt chiar coșcovite, dar tocmai acesta cred că este farmecul... apoi arhitectura, unică, specială, arcade la geamuri sub diverse forme, bolți circulare. Se spune că și în prezent studenții de la arhitectură din Italia, își iau drept model arhitectura tradițională.

Prima impresie deosebită este despre Palazzo Merlato sau Palazzo Montefusco, chiar în dreapta portului, o frumoasă clădire roz, aflată în proces de restaurare, fațada fiind deja finisată, având doar în față o „perdea” de leandrii albi și roz. Deja văd chioșcuri și magazinașe cu tot felul de souveniruri, așa că ne „aruncăm” și noi să ne luăm magneței-calamite în italiană. Chiar acolo în stația de ferry, la terminal este o gelaterie Il Grottino, numai bună pentru a aștepta vaporașul.

Primele poze curg, ne uităm spre partea opusă, câțiva taximetriști ne întreabă dacă dorim să mergem la castel. 10 euro, atât ar fi costat, numai că ne-am zis că nu avem suficient timp, pentru a vizita tot ce se poate acolo. Mă gândesc la Palazzo d'Avalos, Abația San Michelle, precum și splendida vedere spre Marina di Corricella.

Pallazo d'Avalos, construită în sec. XV, reședință regală, transformată apoi în 1830, în închisoare. Din 1988, închisoarea a fost desființată.

Abația San Michelle, este închinată Sfântului Arhanghel Mihail, protectorul insulei.

Se spune că biserica, din sec. XVI, are un frumos tavan, din aur și lemn.

Dacă am fi ajuns acolo, am fi putut admira de la înălțime Marina de Corricella, cel mai vechi sat de pescari de pe insulă, întemeiat prin sec. XVI, cu case așezate una lângă alta, sau una peste alta, frumos vopsite în culori puternice, galben, roșu, roz, sau portocaliu. Grandioasă, maiestuoasă este ceva mai la înălțime în Piazza dei Martiri, Sanctuary of Santa Maria delle Grazie, construită în 1679, în stil baroc.

Nu am putut face asta, dar la plecare am putut admira de pe mare, atât fortăreața masivă, cât și abația, deoarece Capitan Morgan și-a croit cale înconjurând insula, iar ghida ne-a dat suficiente explicații detaliate despre locurile pe care le vedeam.

După cum spuneam, coborând de pe vas, am hotărât să mergem înainte pe Via Roma. Chiar acolo în port este un crucifix de lemn din 1845, ridicat de marinari, dedicat rezistenței și devotamentului lor pe mare. Se spune că povestea caselor vopsite le aparține, în sensul că de departe, de pe mare, își puteau distinge astfel fiecare casa, iar tradiția continuă și azi. Unele dintre fațade sunt renovate, dar altele sunt destul de degradate, dar fără a pierde din farmecul locului. Mi-au plăcut mult și micile balcoane cu grilaje de fier, cu hainele atârnate la uscat, în bătaia vântului.

Suntem deja în Piazza dei Martini.

Încă de când ne apropiam de insulă am zărit domul bisericii de care acum ne apropiem, Church of Santa Maria della Pièta e San Giovanni Battista. Biserica este construită de marinari în 1760, pe locul unei capele. Are o singură navă, altarele sunt din marmură colorată, iar pe altarul principal este statuia din lemn Santa Maria della Pièta, din sec. XIX. Turnul clopot este ridicat în stil baroc, având un frumos ceas cu patru cvadranți. Domul negru, frumos, domină maiestuos tot portul.

Ne continuăm plimbarea, pe faleză, portul se întinde alături, multe ambarcațiuni, se mișcă în armonie cu valurile albastre ale mării.

Pe dreapta multe cafenele, terase cu restaurante, cam pustii la ora aceea, dar trebuie să recunosc că era foarte cald, iar localnicii erau probabil în locuri ferite, umbroase, numai noi, turiștii, ne perindam prin zonă. Am zărit chiar și o clădire mai nouă, sau mai recent renovată, unde este o sală de balet și cinema-Procida Hall, foarte aproape de Instituto Nauticco. Reîntorcându-ne, pornim pe o străduță tare îngustă, perpendiculară, ce urcă spre munte, casele sunt în crescendo, este Via Vittorio Emanuele. Foarte curând strada se bifurcă, iar la colțul lor este un altar dedicat Fecioarei Maria, Madonna.

Vizavi, o clădire impunătoare, greu de fotografiat pe de-a întregul din cauza poziției, Parrochia San Leonardo.

Intrăm, este deschis, e o liniște deplină și un miros puternic de crini, tot mai puternic pe măsură ce ne apropiem de altarul principal, foarte înalt, din marmură de Carrara. Aici este statuia lui San Leonardo, considerat protectorul și salvatorul sclavilor, de aceea statuia lui are la picioare o navă, o evanghelie și un sclav mic, de culoare, cu lanțurile rupte.

În stânga statuii este absida Inimii lui Isus, iar în dreapta, absida Inimii Mariei. Mai vedem în biserică statuia Addoloratei, într-o rochie neagră, brodată în aur.

Din 1966, această biserică este sediul Confraternității Addoloratei.

Potrivit Wikipedia, Sfântul Leonard de Noblat, sau d'Orleans, era cunoscut deja pe insulă din sec. XVI, ca eliberator al sclavilor sau prizonierilor din mâinile piraților sau a arabilor. În 1854, cu ajutorul lui, oamenii din insulă, procidanii, cum le place să li se spună, sunt salvați de o epidemie de holeră.

Biserica actuală este ridicată pe locul unei capele, fațada este în stil baroc, decorată pe laturi cu pilaștrii corinteni, are un singur naos, are capele laterale și altare laterale, iar clopotele sunt de sec. XIX. Turnul clopot octogonal din stuf datează din 1889. Cupola este în stil neo-gotic. În biserică putem vedea statuia Sf. Margherita, restaurată în 2017.

Foarte frumoasă și distinsă biserica.

Ne întoarcem în mica piațetă Sent'co-Sancio Cattolico, la biserica Santa Maria della Pièta.

Chiar lângă, este o cafenea-patiserie, găsim o măsuță la umbră și ne așezăm nițel să ne ostoim setea, dar și pentru o cafea. Berea Nastro Azzuro, a fost bună, cafea super și contrar așteptărilor, nota de plată nu a fost mare.

După o pauză binevenită, ne continuăm plimbarea, admirând vitrine, fațade, acoperișuri, sau nelipsitele ceramici colorate.

Ce am mai fi putut vedea pe insulă:

Marina di Chiaiolello, un mic port în formă de semilună, situată în sud-vestul insulei, de unde, pe jos putem accesa mica peninsulă Vivara, o minunată rezervație naturală, cu foarte multe specii de plante pe cale de dispariție. Spun pe jos, pentru că este accesibil printr-un pod. Acolo se poate face baie, se pot vedea rămășițe descoperite de arheologi (s-au descoperit aici, urme ale civilizației miceniene, din epoca bronzului), sau puteți simți o mireasmă ciudată numită zagara, un miros dulce, persistent, chiar amețitor, este vorba de mirosul florilor de lămâi, portocal și bergamotă.

Sau puteam face plajă pe una din frumoasele plaje cu nisip fin, Ciracciello, Ciraccio, Lingua Beach, Il Postino, Pozzo Vecchio sau altele.

În încheiere pot spune că mi-a plăcut mult, aș fi preferat să am mai mult timp la dispoziție să colind în voie, așa cum îmi place mie, să ajung pe Terra Murata, acolo unde e și satul ce datează din evul mediu, dar și Palatul-închisoare și abația.

Sigur că dacă sunteți prin zonă, recomand o călătorie frumoasă pe mare în micuța insulă.

Voi încheia însă amintind cuvintele Monseniorului Luigi Fasanaro:

Procida nu este doar un triumf al luminii și al mării! Are ca orice alt loc istoria sa, care aici este făcută din vânt, mare și credință!

Mânăstirea San Michele este o mărturie sacră a acestui trecut și o ocazie de abordare a lui Dumnezeu!

Webmaster, o rugăminte. Să atașați filmulețul: youtu.be/nHhpiogZo9Y mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 9166 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI