Gouda, dincolo de gustul de brânză

TIPĂREȘTE

Gouda, dincolo de gustul de brânză

Gouda a apărut cu aproape un mileniu în urmă, pe malul râului Gouwe, într-o zonă neprietenoasă, cu climă mohorâtă şi cu un teren mlaştinos, adesea cotropit de apele aprigului Rin. Locuitorii ei nu s-au descurajat şi au exploatat ceea ce natura, zgârcită cu olandezii, a scăpat printre degetele ei, turba. Şi pentru a ajuta comerțul acestia au început să construiască o rețea de canale, ei înțelegând că cel mai ieftin transport este cel pe apă. Alte nații nu au aflat nici acum. Primul canal, care unea Gouwe de Oude Rijn, un braț al Rinului, a fost săpat încă din prima parte a sec. al XIII-lea.

Istoria Goudei nu este o poveste frumoasă, ea cuprinde incendii devastatoare, inundații, epidemii de ciumă, războaie şi totuşi astăzi Gouda este un înfloritor oraş cu mii de turişti, iar brânza ei este vestită în toată lumea. Am vizitat oraşul de mai multe ori şi totuşi de abia acum am avut şi eu noroc de o vreme însorită.

Din gară am pornit spre centru, în Kaasmarkt (Piața de brânză), pe care am găsit-o plină de lume şi tarabe, ca într-o zi de târg de pe vremuri. Mă îndrept spre Stadhuis, cea mai veche primărie în stil gotic din Olanda, de fapt un mic castel zvelt, bogat ornamentat, realizat la mijlocul sec. al XV-lea de Jan Kelderman, arhitect din Mechelen (sau Malines, pentru iubitorii limbii franceze). Nu am mai vizitat-o până acum, astfel că nu ezit să pătrund alături de alți turişti. Este o primarie unde încă se mai oficiază căsătorii, au loc întâlniri ale administrației locale, doar birocrația a fost trimisă spre alte sedii mai adecvate. Dotată cu mobilier nou, dar nu modern, pentru a se combina plăcut cu diferitele obiecte de artă, unele păstrate de secole, interiorul rămane decorat simplu, foarte specific olandezilor. În sala căsătoriilor îți atrage atenția o uriaşă tapiserie verde, care este acolo de sute de ani. Biroul primarului ai impresia că este placat cu marmură, dar de fapt s-a folosit lemn de tei şi un procedeu de prelucrare pentru a o imita. Motto-ul locuitorilor era: "fă aşa cum ar trebui făcut" şi cum marmura era prea scumpă pentru primăria lor, ei au găsit o soluție decentă. Şi putem numi tot cumpătare şi faptul că până în sec. al XIX-lea primarul era ales pentru un singur an şi nu era plătit pentru aceasta, considerându-se onoarea de a conduce oraşul mai presus de bani. Urc scările la etaj şi pe un perete văd o întreagă colecție de portrete, executate simplu, aşezate în ordine cronologică. Aflu că au fost realizate de către unul din primari, Karel James, poate cel mai longeviv, care a condus destinele oraşului între 1938 şi 1964. Sala consiliului este situată chiar sub bârnele vechi de lemn care susțin acoperişul, bârne despre care ni se spune că sunt chiar din 1450. Dulgherii, care le-au lucrat jos în piață, au scrijelit numere pentru a indica realizarea conexiunilor. Aproape că simți mirosul istoriei. Dar reveria nu durează mult, este aproape prânzul şi trebuie să se închidă. Coborâm în Sala civică, altădată loc de inspecție a cărnii, datorită temperaturii scăzute de aici. Acum este un loc deschis mai rar, doar în zilele de târg, aşa că suntem nişte priviligiați că putem s-o vizitam, mai ales eu, singurul străin din grup.

Şi de la primărie merg la biserică, deşi am mai făcut drumul şi acum douăzeci şi nouă de ani, dar în altă țară, în alt oraş, în altă epocă. Aici merg la Sf. Ioan, adica St. Janskerk, biserica renumită prin vitraliile sale, considerate cele mai reprezentative pentru sec. al XVI-lea în Ţările de Jos. Prima construcție a bisericii datează din 1280, dar au urmat multe incendii şi multe reconstrucții care au mărit-o de fiecare dată, ajungând cunoscută şi pentru câteva superlative legate de formă şi dimesiuni (cea mai lungă - 123 metri, cea mai mare având forma unei cruci, s. a.). Ca multe biserici din Olanda a fost folosită la început de catolici, ulterior Reformei, mai precis din 1573, aparținând comunității protestante. Cele mai multe vitralii au fost făurite de meşterii sticlari din Gouda, Dirck si Wouter Crabeth, intre 1555 si 1571. Personalități ale vremii au contribuit la înfrumusețarea bisericii, printre ele aflându-se Willem Taciturnul, Filip al II-lea al Spaniei, Margareta de Parma, Eric al II-lea duce de Brunswick-Lüneburg. Alte vitralii au fost donate de oraşele învecinate, Dordrecht, Haarlem, Rotterdam, Amsterdam, Leiden si Delft. Considerate demne de a fi admirate, vitraliile din Gouda sunt menționate în 1681, în primul "ghid turistic" dedicat Ţărilor de Jos. Este o zi însorită şi sobra biserică este plină de lumină, iar majoritatea vizitatorilor sunt concentrați să înmagazineze cât mai mult din coloritul viu al vitraliilor în aparatele foto.

Vizavi de St. Janskerk, pe o străduță veche ca şi oraşul, intitulată sugestiv "în spatele bisericii", unde se spune că se juca un puşti, Erasmus, numit mai târziu "din Rotterdam", este deschis Muzeul Gouda. Ca să intru traversez un mic canal şi pătrund prin Poarta Lazarus, lucrată de meşterul Gregorius Cool, la începutul sec. al XVII-lea. Nimeresc într-o grădină tristă în aceste zile de iarnă târzie, populată doar de mici statuete cu o vechime incertă şi cu o terasă adăpostită de crengile copacilor, pustie acum, dar sigur un loc plăcut în zilele calde. Decorațiunile colorate, care sunt ca nişte floricele pe zidul de cărămidă cafenie, dau un aspect vesel clădirii, despre care am citit că a fost azil de nebuni şi spital de leproşi. Mă plimb printre vitrine încărcate de ceramică, vaze, căni, farfurii, pipe, produse în care Gouda are o veche tradiție. Faianța de aici arată ca porțelenul dar nu este la fel de rezistentă, însa motivele executate manual, în special cele florale, o fac atractivă. Spre deosebire de ceramica de Delft, caracterizată prin desenele albastre pe fundal alb, ceramica de Gouda exploatează întreaga gama coloristică. Arta religioasă este reprezentata prin schițe la scara 1:1 ale unor vitralii din biserica St. Jans, prin lucrări executate înaintea Reformei, dar şi în clandestinitate, dupa izbucnirea fenomenului iconoclast. Pictura laică nu lipseşte şi nici nu mă surprinde că aici pot vedea tablouri de Odilon Redon, Charles Daubigny şi Henry Fantin-Latour. Cu cei trei, mai bine zis cu lucrările lor, ma voi reîntalni peste o săptămână la Kroller-Muller Museum.

Îmi continui plimbarea pe străzile întortocheate, despre care se spune că mereu sunt în reparație, din cauza terenului moale pe care este aşezat oraşul. Trec şi pe lângă De Waag, situată în apropierea Pieței de brânză, loc unde pe vremea lui Erasmus se cântareau mărfurile, în special brânza, acum doar un monument istoric. Intersectate de canale mai mici sau mai mari, străduțele alcătuiesc un adevărat labirint cu majoritatea drumurilor cu sens unic, un veritabil "paradis" pentru şoferi. Mi-am propus să găsesc Molen De Roode Leeuw (Moara leului roşu), cea mai mare moară care încă există în Gouda şi este funcțională.

Partea veche a oraşului nu este totuşi New York, aşa că zăresc deasupra acoperişurilor palele mişcătoare ale morii, încă agilă, deşi construită în 1727. Intru întâi în magazinul anexat unde-mi plătesc biletul şi cumpăr cărți poştale, apoi păşesc pe uşa larg deschisă a morii. Am văzut multe scări abrupte şi înguste, pe vapoare, pe macarale, în turnuri de cetăți, dar ce am găsit aici m-a surprins puțin. Scara avea mai puțin de jumătate de metru, era aproape verticală şi fără balustrade, alături aflându-se însă o frânghie zdravănă, probabil pentru coborare în rapel. M-am cățărat cu o agilitate de hipopotam până la ultimul nivel ca să văd cum funcționează şi să înțeleg mecanismul (nu era navetă spațială, aşa că am înțeles). La penultimul nivel am vorbit puțin şi cu morarul de serviciu, băiat de treabă, dar ocupat până peste urechi. A fost politicos şi mi-a raspuns la întrebări chiar dacă mâinile şi ochii îi rămăseseră la umplerea sacilor şi reglarea densității făinei. Am vrut să-l rog să mă lase să umplu şi eu un sac, dar eram deja pudrat corespunzător pe haine şi am renunțat. Suvenir n-am mai cumpărat, căci aveam deja o pungă de făină din Schiedam şi nu țin s-o transform pe Şefa în brutar.

Plecând mai departe de-a lungul canalului Turfsingel ajung la Muzeul portului pe care nu l-am mai vizitat (am la activ alte două doar în Olanda), doar m-am plimbat pe cheu să fotografiez vechile nave expuse. Din păcate pe malul opus era o fabrică, aşa că pozele îşi pierd din romantism, căci nici bricul Mircea n-ar inspira aventura dacă pe fundal apare IMGB-ul.

În parcul din fața lui Grote Volmolen, o moară veche din sec. al XVII-lea, văd un mic monument cu o placă memorială. Nu-mi vine să cred, dar fusese ridicat acum vreo sută de ani, de către cetățenii oraşului, care îşi aduceau omagiul unui primar. Vom apuca şi noi să fim recunoscători primarilor noştri? Măcar nepoții noştri? Pe drumul de întoarcere am încercat să-mi cumpăr o placă de faianță, care cu foarte mulți ani în urmă decorase interiorul unei case din Gouda. Din nefericire prețul era prohibitiv, negustorul tânăr şi inflexibil, aşa că mi-am salvat finanțele pentru o săptămână. Drumul spre gară l-am ales tot pe marginea unor canale, făcând şi o pauză într-un mic parc, pustiu, dar plin de verdeață pentru perioada asta a anului. Sau poate sistemul meu de referință este încă în România.

N-am testat brânza în Gouda şi chiar mă întreb dacă se mai fabrică cu adevărat acolo. Doamna de la primărie mi-a spus că "da". Să fie doar strategie de marketing aplicată pe un turist român? Oricum, am mâncat de mai multe ori "baby Gouda" şi îmi place, în orice colț al Olandei ar fi făcută.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2977 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI