Muzeul ”Tarisznyás Márton” din Gheorgheni

TIPĂREȘTE

În precedentul articol v-am povestit despre vizita noastră la Biserica Armeano-Catolică din orașul Gheorgheni, județul Harghita. Atunci când am oprit în oraș, respectiva biserică era singurul obiectiv pe care voiam să-l vedem, după care urma să ne continuăm drumul către Sovata. Numai că socoteala noastră inițială nu s-a potrivit cu cea de la fața locului.

După ce am terminat cu vizitarea bisericii, ne-am îndreptat agale spre mașină. Doar că aproape de locul unde parcasem mașina era o intersecție, respectiv a străzii Biserica Armeană cu strada Rakoczi Ferenc. Iar în intersecția respectivă am observat un indicator micuț care avea să prelungească popasul nostru din orașul Gheorgheni cu ceva mai mult de o oră – pe respectivul indicator spre stânga era trecută inscripția ”Muzeu”. Aha, deci prin preajmă se afla și un muzeu. Bineînțeles că am dorit imediat să îl vizităm, mai ales că muzeele, indiferent de expozițiile găzduite, se numără printre obiectivele noastre preferate.

Ne-am îndreptat pe jos către intersecția respectivă cu gândul că, dacă muzeul nu se află în apropiere, vom lua mașina și îl vom căuta. Dar nu a fost cazul... La aproximativ 50 de metri de acea intersecție, pe o clădire cu etaj am văzut afișată inscripția Muzeul ”Tarisznyás Márton”, Gheorgheni.

Am ajuns repede în fața intrării, respectiv la adresa - strada Rákóczi Ferenc, nr. 1. Din exterior, acest obiectiv nu ne-a făcut o impresie grozavă, întrucât clădirea ce găzduiește muzeul are pereții coșcoviți, iar fundația cimentată este degradată semnificativ. Am zis totuși că trebuie să intrăm dacă tot eram acolo, pentru că nu se știe când vom mai ajunge la Gheorgheni. Și s-a dovedit a fi o decizie bună, întrucât aveam să vedem o multitudine de exponate interesante.

Am trecut de o ușă din lemn și am ajuns într-un gang; am observat că într-o încăpere din stânga se afla casieria, iar într-o nișă de pe peretele opus era amplasat un bust al lui Tarisznyás Márton, persoana al cărei nume este purtat în prezent de către muzeul din Gheorgheni.

Am intrat în încăperea care găzduiește casieria, unde se află și un mic magazin de suveniruri; în fața noastră se aflau alți doi vizitatori, aceștia discutând cu un reprezentant al muzeului în limba maghiară. Nu am priceput nimic, de fapt nici măcar nu am sesizat că bărbatul respectiv ni s-a adresat, întrucât studiam cu privirea obiectele expuse spre vânzare (ceramică, brățări, pliante). Am fost apoi salutați în limba română și acest lucru ne-a făcut atenți. Ne-am manifestat intenția de a vizita muzeul, am achitat tariful de vizitare – câte 5 lei/adult (nu există taxă foto separată) și am primit câteva indicații cu privire la colecțiile muzeului (etnografie la etaj; minerale, roci și flori de mină, arheologie la parter). Totodată, în curte este amenajată o mică grădină botanică, iar o altă zonă cuprinde câteva locuințe tradiționale și unelte vechi.

Înainte de a începe vizitarea propriu-zisă a muzeului, i-am solicitat domnului de la intrare câteva detalii cu privire la Tarisznyás Márton, pe lângă bustul căruia trecusem mai devreme. Dumnealui ne-a explicat cu amabilitate că acest om a jucat un rol extrem de important în dezvoltarea muzeului. Tarisznyás Márton (1927 - 1980) a fost directorul instituției începând cu anul 1956 și până în 1980, anul în care a decedat. Sub conducerea acestui om, muzeul a fost mutat în clădirea ”monument istoric” în care se află și azi; totodată, au fost dezvoltate colecțiile de etnografie, de științe ale naturii sau de arte, muzeul ajutând la realizarea altor colecții etnografice și în localitățile din apropiere. În ceea ce privește colaborarea cu autoritățile comuniste, Tarisznyás Márton a luptat permanent pentru integritatea muzeului și pentru ca instituția să nu servească altor scopuri decât cele culturale; astfel, directorul a fost demis de la conducerea muzeului pentru o scurtă perioadă după 1960, pentru ca ulterior să revină și să rămână în funcție până când a decedat. După căderea regimului comunist din decembrie 1989, instituția a preluat numele fostului director Tarisznyás Márton.

Am mulțumit domnului de la intrare pentru că ne-a oferit aceste detalii și am urcat la etaj, de unde fusesem îndrumați să începem vizitarea muzeului. Acolo, în mai multe încăperi, este amenajată colecția de etnografie a muzeului. Diversele exponate pe care le-am admirat la etaj pun în valoare ocupațiile tradiționale ale locuitorilor din zona Gheorgheniului, precum și portul popular al acestora.

Dintre ocupațiile specifice se remarcă prelucrarea lemnului, întrucât viața locuitorilor de pe aceste meleaguri a fost strâns legată de pădurile întinse de brad aflate în zonă. Am intrat într-o primă încăpere în care se află stâna tradițională, cu vase și alte obiecte confecționate în mare parte din lemn. Într-un colț am văzut câteva site dar și o balanță, obiecte utilizate pentru colectarea și sortarea plantelor și a fructelor de pădure. Pe un panou informativ din apropiere am găsit explicații referitoare la această ocupație: crengile subțiri de mesteacăn erau utilizate pentru confecționarea măturilor, iar zeama era băută de către cei cu afecțiuni cardiace; din conurile de brad au fiert ”sirop pentru tuseală și pentru întărit plămânii”; fructele precum alunele, merele pădurețe, coacăzele, murele, afinele sau măceșele erau consumate crude sau ca dulceață ori siropuri. Numeroase plante erau folosite în medicina tradițională, iar folosirea acestor plante era cunoscută în special de femei (fiecare comunitate avea câte ”un specialist” în acest domeniu).

Următoarea încăpere ne-a oferit câteva detalii despre dulgherit. În partea stângă este expus un car masiv, iar câteva lemne tăiate, topoare ori fierăstraie completează inventarul încăperii; pe jos sunt împrăștiate așchii de lemn și rumeguș, pentru ca atmosfera din atelierul unui dulgher să fie redată cât mai bine. Nici de aici nu a lipsit panoul informativ (de altfel, în fiecare încăpere pe care am vizitat-o la acest muzeu am găsit expuse câteva informații, foarte utile pentru a înțelege cât mai bine specificul expozițiilor). Am aflat că dulgherii din zonă erau renumiți pentru construirea caselor în sistemul ”la clacă”, adică beneficiind de ajutorul rudelor și vecinilor. În ceea ce privește trunchiurile de copaci doborâte în pădure, acestea erau transportate cu carele sau cu săniile pe timpul iernii.

Am avansat apoi către o zonă ce reunește unelte utilizate în tâmplărie, dogărit sau rotărit. Am găsit acolo rindele, securi mai mari sau mai mici, fierăstraie de mână, sfredele, clești, dar și un banc de lucru realizat din lemn. Din informațiile afișate în apropiere, am aflat că în cursul secolului al XVIII-lea s-au distins două tipuri de tâmplărie: unii meșteri realizau mobilier pictat pentru casele țărănești, iar alții confecționau piese mai fine, încrustate, care erau destinate nobilimii.

În două vitrine din apropiere am văzut o vioară și un toc de protecție pentru respectivul instrument, semn că meșterii zonei nu au fost străini nici de meșteșugul confecționării unor instrumente muzicale.

Pălărierii, măcelarii, tăbăcarii, cizmarii ori fierarii sunt și ei reprezentați la muzeu prin câteva exponate specifice.

Circuitul de vizitare ne-a condus înapoi în holul muzeului, de unde ne-am îndreptat către o altă zonă de vizitare aflată către capătul holului de la etajul unu; am trecut pe lângă un mecanism de ceas din 1861 care a aparținut Bisericii Romano-Catolice din Gheorgheni și am ajuns într-o parte a muzeului unde sunt expuse obiecte folosite în prelucrarea lânii, dar și diferite piese de vestimentație ce evidențiază portul popular de pe aceste meleaguri.

Am trecut prin dreptul unor exponate precum roata de tors, furcile, sucitoarele de ață, fusele, războiul de țesut sau calandrul. În apropierea războiului sunt expuse mai multe tipuri de spată (folosite pentru confecționarea cearceafurilor, a ștergarelor, a fustelor, a postavului gros, a păturilor sau chiar a covoarelor). Pe pereți sunt expuse mai multe fotografii în care apar gospodine ce lucrează lâna, dar și țărani purtând îmbrăcăminte tradițională.

Imediat ce am trecut de spațiul dedicat obiectelor folosite pentru prelucrarea lânii am ajuns într-o zonă largă unde sunt prezentate haine tradiționale bărbătești și femeiești. Mai multe manechine din plastic ajută la prezentarea acestor exponate valoroase; am admirat aici costume populare bărbătești și femeiești din localitățile Ciumani, Suseni, Gheorgheni, Chileni, Remetea, Ditrău sau Joseni. Tot aici sunt prezentate câteva fuste purtate de femeile din zonă, dar și piese de vestimentație ce arată portul ceangăiesc. Atmosfera tradițională este amplificată de existența câtorva lăzi de zestre, dar și a unui leagăn pentru bebeluș datând din anul 1889.

Ca observații generale privind îmbrăcămintea tradițională pe care am putut să o admirăm la acest muzeu, aș puncta faptul că hainele bărbaților reprezentau de obicei o combinație de alb cu negru (apare uneori și culoarea gri), în timp ce la femei am observat folosirea nuanțelor de roșu în majoritatea situațiilor (în proporții diferite, în funcție de anotimpul sau evenimentul când era purtată haina respectivă).

Cu secțiunea dedicată portului popular am terminat vizitarea etajului. Am mers apoi la parter, unde se află o secțiune dedicată mineralelor, rocilor și florilor de mină. Pentru început, am intrat într-o încăpere unde am găsit câteva instrumente utilizate în extragerea, prelucrarea și studierea diferitelor roci; am recunoscut un vagonet de mină, o mașină de perforat roca, o trusă de salvare minieră, altimetru, microscop polarizant, un opaiț de mină sau două busole geologice. Câteva lucrări de geologie scrise în limba maghiară și niște hărți ale zonei completau inventarul încăperii.

Am trecut către următorul spațiu de vizitare, o adevărată lume a mineralelor și rocilor de tot felul! Există acolo mai multe tipuri de vitrine amplasate atât pe marginea încăperii (de jur-împrejur), cât și în poziție centrală. Am putut admira roci și flori de mină de diferite mărimi și culori, dar și minereuri la forma în care sunt extrase. Dintre ceea ce am văzut aici, aș putea aminti bauxitul, sideritul, minereuri complexe, galenit, magnetit, gresie roșie, marmură albastră sau neagră, pirită, halit, fluorit, magnetit, cristale de stâncă, agat, cuarț, ametist și altele. Bineînțeles că nu aș fi putut reține toate acele roci și denumirile lor fără ajutorul aparatului foto, un prieten de nădejde în asemenea situații. Nu voi mai enumera și alte minerale sau roci expuse la acest muzeu, însă voi încerca să le prezint cât mai bine prin intermediul fotografiilor pe care le voi atașa prezentului articol.

Mai trebuie spus că în această secțiune sunt afișate informații despre istoricul geologiei din cele mai vechi timpuri și până când a fost individualizată ca știință (conform celor afișate, acest lucru s-a petrecut la sfârșitul secolului al XVIII-lea); am mai întâlnit o clasificare a mineralelor, dar și o prezentare succintă pentru scala Mohs, utilizată în stabilirea durității mineralelor. Se precizează că pe această scală cu valori de la 1 la 10 cea mai mare valoare (10) o are diamantul.

Înainte de a ieși în curtea muzeului, am ajuns într-o încăpere dedicată fosilelor. Multe dintre exponatele de aici au fost descoperite în timpul numeroaselor cercetări geologice din zona masivului Ditrău. Dintre fosilele expuse, aș putea aminti diferite fragmente de plante, trilobiți, solzi de Ganoid sau un colț de Ursus Speleus.

Nu am stat prea mult acolo, ne doream să vedem și exponatele aflate în curtea muzeului! Am trecut repede printre arbuștii care formează o micuță grădină botanică; ne-a plăcut un iaz de mici dimensiuni amenajat printre plantele din curte, unde am zăbovit pentru a realiza câteva fotografii.

Și iată că am ajuns la ultima parte a colecției muzeale, respectiv exponatele aflate în aer liber! Am văzut acolo un pieptăn de lână de la începutul secolului al XX-lea, mai multe sănii și care din lemn, un dric utilizat la sfârșitul secolului al XIX-lea, o locomotivă din anul 1912 utilizată la exploatarea lemnului, un gater de la începutul secolului al XX-lea, dar și o batoză din aceeași perioadă. În ceea ce privește construcțiile specifice zonei, ele sunt reprezentate printr-o locuință secuiască din Valea Strâmbă (anul 1863), o casă de stână (nu era precizată perioada), o casă țărănească din Gheorgheni (sec. XIX) și casa morarului din Ditrău (anul 1886). Din păcate, nu am putut admira aceste construcții decât din exterior, interioarele nefiind deschise pentru vizitare.

După ce am trecut prin dreptul tuturor exponatelor din curte, vizita noastră la acest muzeu s-a încheiat. Vreau să subliniez faptul că ne-a plăcut acest muzeu din orașul Gheorgheni și consider că tarifele de vizitare sunt rezonabile (față de alte obiective unde se solicită sume mai mari doar pentru a face fotografii). Muzeul ”Tarisznyás Márton” din Gheorgheni are următoarele tarife de vizitare: 5 lei/adult; 3 lei/elev și student; pensionari sau grupuri de minim 15 persoane – 4 lei/persoană; nu se solicită taxă foto sau taxă video separată. Pe site-ul muzeului am remarcat și o taxă pentru ghidaj în valoare de 15 lei.

În ceea ce privește programul de vizitare, luni este închis, de marți până vineri este cuprins în intervalul orar 09.00 – 17.00, iar sâmbăta și duminica este cuprins în intervalul orar 10.00 – 17.00. Pe site-ul muzeului este precizat că iarna muzeul se poate vizita sâmbăta și duminica doar cu anunț preliminar.

Acestea fiind spuse, recomand vizitarea Muzeului ”Tarisznyás Márton” din Gheorgheni! Acest muzeu și Biserica Armeano-Catolică din oraș (obiectiv ce se află în apropiere și pe care l-am prezentat în articolul anterior) pot constitui motive serioase pentru a face un popas în acest oraș de pe meleagurile harghitene! Ca remarcă de final, sunt mulțumit că am putut prezenta două obiective care nouă ni s-au părut interesante, despre care nu s-a scris până în prezent pe AFA!

Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 6566 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI