Dacă e după amiază, e Delft

TIPĂREȘTE

De pe malurile Dâmboviței, olandezii par niște țărani aroganți, care ne refuză dreptul de a intra în spațiul Schengen. Doar că, martor de pe malurile Rinului de Jos, lucrurile se văd puțin altfel...

Până la urmă, acei guturali vorbitori ai unei limbi în care „g” și „h” se citesc la fel, cu diferența că primul sunet se aude ca al doilea, cu condiția să îl rostești mâncând o lămâie, s-ar putea să aibă dreptate: „faceți ca noi și veți fi ca noi”...

Adică cum, vorba altui țăran, zis și Moromete de către cel mai mare prozator carpatin.

Adică așa! Ridicați-vă țara de sub ape, construiți dig după dig, inventați bursa, cuceriți noi orizonturi, fiți curați și, mai ales, investiți în viitor.

Nu întâmplător, Delft, prima capitală a Ținuturilor de Jos, își trage denumirea de la un străvechi „a săpa”; delven, pre limba lor... A săpa, ce? Păi, desigur, canale, mai ales că, deși mai sus de Haga, actuala capitală, mare parte din oraș este sub nivelul mării! Iar asemănarea cu niște Principate dunărene este covârșitoare, mai ales dacă ne gândim la asasinarea acelui Wilhelm de Orania, zis și Tăcutul, din ordinele Habsburgilor spanioli care nu acceptau o independență a unor posesiuni nordice. Pentru că, iată, doar două decenii mai târziu, din ordinul altor Habsburgi, austrieci, pierea sub pumnalele unor nemernici un alt unificator si făuritor de stat, Mihai, zis și Viteazul. Din păcate, asemănările se opresc aici. Pentru că, acolo, la vărsarea Rinului, spre deosebire de aici, la vărsarea Dunării, poporul acela de țărani aspri a prezervat dinastia de Orania și a ctitorit o țară care, azi, pare un Parc Național...

De la Schiphol la Delft, pe autostradă și pe o ploaie specifică acestei țări, se ajunge foarte repede, o dată ce ai preluat mașina de la centrul de închirieri. De altfel, Delft-ul este foarte bine situat, în centrul Țărilor de Jos (căci este jignitor să vorbești despre Olanda, când, de fapt, după Uniunea de la Utrecht, cele două Olande, cea de Sud și cea de Nord, sunt doar două provincii ale unei țări mai mari – e adevărat, provinciile cele mai importante ale acelei țări, dacă luăm aminte la disprețul cu care sunt priviți țăranii de la Maastricht (vae victis, dar Andre Rieu?) sau tractoriștii de la Groningen – așa că să nu ne mai supărăm noi, de la 3000 de kilometri depărtare, de un eventual dispreț pe care îl resimțim din partea acelora!)

Apropo de libertatea de mișcare: întâmplarea a făcut ca, în timp ce mă îndreptam spre centrul de închirieri auto, să constat cum se închid, pe rând, toate căile de acces către trenurile subterane ce asigură legătura cu principalele noduri olandeze. Adică cum? Era sâmbătă, avioanele își deșertau tonele de turiști și ei izolau Schiphol-ul? Da! Uite așa! În Olanda se lucrează și nu se ține cont de incoveniente. Asta e, cine te-a pus să aterizezi sâmbăta, în timpul lucrărilor de construcții la calea ferată?

Cum, și nu era plin de reporteri ai televiziunilor de scandal?

Cum, și nu s-a umplut netul de chemări la manifestație?

Cum, și nu s-a cerut demisia primului ministru?

Sau, măcar, abdicarea regelui?

Nu...

Ceea ce pare interesant!

Deoarece cazarea la hotelul Campanile, de la capătul autostrăzii, se făcea cu începere de la ora 14.00 (fără să încapă posibilitatea unei negocieri, pentru că, nu-i așa, regulile sunt reguli și tocmai asta face ca o țară să funcționeze, nu să se târască), am profitat de timpul rămas – dar și de cerul încă fără stropi – ca să vizitez TU Delft, măcar pe afară; nu de alta, dar e păcat să fii acolo și să nu respiri puțin aerul uneia dintre cele mai faimoase instituții de învățământ olandeze. Mai ales că, nu-i așa, Antonie Philips van Leeuwenhoek – imposibil de citit nume! – părintele microbiologiei și cel care a adus microscopul la ceea ce știm azi, fără de care Pasteur ar fi rămas un simplu vizionar, aici s-a născut!

Pentru ca, o oră mai târziu, să străbat, la pas, prin vânt și ploi, distanța de la hotel, pe sub autostradă, pe lângă canale și case incredibil de frumoase, către centrul orașului, cu o oprire la un magazin de bere belgiană (știați că olandezii consideră și azi Belgia flamandă ca ruda mai săracă a lor, iar berile călugărilor belgieni ca licori specific olandeze?) și altul de brânzeturi (cașcavaluri, aș zice eu, mai exact, căci brânza înseamnă altceva – deși, iar, știați că olandezii disprețuiesc brânza grecească, cum percep ei ceea ce noi numim telemea?). Vremea rea m-a făcut să trec repede prin Piața Mare, cu ale sale Nieuwe Kerk (ce Biserică Nouă, când a fost ridicată în secolul XV?) și vechiul sediu al primăriei, unde azi se fac nunți, ca să mă adăpostesc în casa unor ființe dragi, lângă turnul înclinat al Vechii Biserici (Oude Kerk), cea care a făcut față Marii Explozii (a prafului de pușcă) ce a zguduit orașul în veacul al XVII-lea, dar care, sub turnul periculos de înclinat, adăpostește în somnul de veci pe marii locuitori ai orașului – mai înainte amintitul Leeuwenhoek sau pe Vermeer, celebrul pictor al nu mai puțin celebrei fete cu turban, care te privește, senzual, cu capul întors peste un gât delicat, din toate colțurile localurilor care împânzesc canalele centrale. Iar acolo, chiar la intrarea în cetatea Oude Delft, Vechiul Delft, la un pahar de bere brună, amăruie, originară din Dumnezeu știe ce pivniță a unei ascunse abații belgiene (nu uitați, Belgia flamandă este, de fapt, Olanda săracă și făuritoare de bere), am așteptat ivirea soarelui, care nu s-a lăsat așteptat – de fapt nu e nici un miracol, deoarece, la vântul care suflase cu urgie aici, la marginea continentului, lângă mare, era clar că norii aceia, chiar dacă în răstimpul cât au existat și-au revărsat hectolitri de apă, într-un dans dement și răzbunător, nu aveau nici o șansă!

Cât de frumos este Delft-ul în lumina soarelui!

Casele vechi, de sute de ani, unele ușor înclinate și cu scripetele din dotare, fixat în piatră, la nivelul acoperișului, pentru că numai așa se putea urca mobila la etajele superioare în aceste clădiri incredibil de înguste, într-o lume îngustă, furată apelor, pot extazia orice arhitect boem (ce Barcelona, ce Paris, cu ifosele lor?)

Canalele curate, brăzdate de poduri arcuite, cu mașinile aproape periculos parcate pe marginea drumului pietruit, cu bicicliștii care te atacă de pretutindeni și care au întotdeauna dreptate, te fac să gândești că Veneția este doar o copie infidelă.

Delft este un oraș studențesc și turistic, prin excelență. Ceea ce se vede peste tot, de la pervazele ce par pline de sinucigași, dar care, în fapt, îi suportă pe tinerii care, între două cursuri sau examene, se bucură de libertatea infinită pe care o resimt aici, până la cuplul straniu, îmbrăcat medieval, care își face veacul aproape în fiecare după amiază la unul dintre barurile selecte ale orașului. Pentru că, da, în ciuda unui tradiționalism exagerat, se spune că olandezii își trăiesc copilăria libertină până la 35 de ani, când încep să înțeleagă lumea așa cum e. O fi așa, nu o fi așa, nu am cum să mă pronunț, dar, cu siguranță, nu am văzut nicăieri o asemenea libertate de expresie.

De altfel, ce contrast mai mare, decât recii pereți de la Prinsenhof, Curtea Prințului, unde a fost asasinat acel Wilhelm de Orania, fondatorul dinastiei ce încă stă pe tron, în secolul XXI și statuia lui Hugo Grotius, pe numele său latinizat, despre care se spune că este fondatorul dreptului internațional! Iar între ele, drumul te ocolește pe la multe baruri și restaurante...

Cum ar fi restaurantul medieval, într-o veche casă din piatră, acolo unde nu există iluminare electrică; doar lumânările de pe mese sau din tavan creează acel clar-obscur al tavernei în care, într-o Austrie de început de mileniu doi, Richard al Angliei își trăda originea nobilă cerând un meniu cu carne și plătind în monede de aur... De aceea aici, în nordul Europei, meniul este numai pe bază de carne, ca să nu trăiești cu teama că vreun nobil scăpătat te va răpi pentru o iluzorie recompensă... Iar după ce te trezești cu niște pâine de casă inmuiată într-un sos cu rețetă ce se pierde în negura timpului, după ce îți îndupleci stomacul cu o zeamă de ciuperci luată cu o lingură adâncă din lemn, începe festinul... Adică exact în momentul în care te simți sătul și fericit. Pentru că, în timp ce ți se toarnă vin cu miere (nu, nu este vin plus miere, ci o licoare preparată de alchimiști acum 1000 de ani), ți se aduc bolurile cu cărnuri, pe care trebuie să le mănânci precum Richard, Inimă de Leu, cu mâna, mai ales că, alături, ai vasul ceramic plin cu apă și felii de lămâie, în care să te cureți pe mâini, în cazul în care sensibilitatea ta de burghez al anului 2015 îți șoptește că este deja prea mult. Dar cireașa de pe tort apare o dată cu desertul, o cremă ciudată, adusă tot în vase ceramice. Și faptul că tânăra ospătăriță, îmbrăcată în tradiționalul port olandez, nu pleacă de lângă masa ta, ci așteaptă să te liniștești și să o privești cu atenție (da, e drăguță, dar chiar vrea să îi spui asta?). Nici vorbă, ea trebuie să îți spună povestea acelui desert. O vezi cum roșește și cum începe să vorbească:

„Demult, în Anglia, era un rege, Henric al VIII-lea. Cam afemeiat, după cum se știe. Și, pe lângă multele neveste – opt, de unde și numărul de după nume; era o glumă, nu vă speriați! – avea și aventuri extraconjugale. Se spune că, la un moment dat, îi căzuse cu tronc o bucătăreasă, pe care a încercat să o seducă acolo, pe masa din bucătărie... ”

Aici, fața fetei a devenit stacojie de-a dreptul, dar a continuat:

„Numai că Henric avea o vârstă, acea vârstă de la care bărbații au anumite probleme, iar bucătăreasa s-a supărat și l-a dat la o parte. Henric, în cădere, s-a sprijinit de masă și a căzut cu mâna în crema din frișcă amestecată cu vinul de miere pe care bucătăreasa tocmai ce o făcuse, după o rețetă proprie – căci, de regulă, frișca și vinul nu se amestecă, ci rămân separate. Cum Henric era și un mare pofticios, s-a lins pe buze cu acea cremă și, dintr-o dată, a devenit cocoșul de odinioară, iar bucătăreasa nu l-a mai împins.

De aceea, se spune, crema aceea trebuie mâncată cu degetele, așa cum a făcut Henric, pentru ca seara să nu te împingă bucătăreasa... ”

Iar tânăra ospătăriță a indicat și degetul cu care trebuia mâncată acea cremă; de data asta culoarea feței sugerând pragul colapsului. În tot cazul, crema cu pricina a fost delicioasă, dar – am gândit eu ulterior – probabil că tatăl Elizabetei a îngurgitat o cantitate considerabilă pentru obținerea acelor efecte!

Cu siguranță, însă, meniul cu pricina cade greu la stomac, de aceea drumul cu bicicleta, până la hotel, de-a lungul canalului mărginit de case de basm, pe sub autostrada de Rotterdam, este mai mult decât benefic...

Nu pot încheia altfel decât în bunul stil clasic, adică circular. Dar nu în cerc, ci în spirală, adică, deși închizând un cerc, totuși, cu un nivel mai sus (straniu, nu-i așa?).

Spuneam că, în Țările de Jos, se construiește. Doar că se construiește, pe bune! Îmi aduc aminte cum, prin 2010, se lucra de zor la lărgirea autostrăzilor din jurul Schiphol-ului, de la două la patru benzi. În 2011, deja se circula pe cele patru (chiar dacă la o ridicolă restricție de 100 de kilometri pe oră)...

Ei, bine, în anul de grație 2015, pe strada care înconjoară centrul vechi (Oude Delft), pe acolo pe unde circulă tramvaiul 1, se construiește... Ce? Păi, s-au scos liniile de cale ferată, care vor trece în subteran, pentru a se da liber apei, precum odinioară, printr-un nou canal, care să redea verdeața și oxigenul orașului.

Ce facem în București, când stricăm parcuri pentru a construi mall-uri?

---

VIZUALIZĂRI: 3442 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI