Mănăstirea Sihăstria Rarău - un loc în care Raiul coboară din munte, pe un pârâu vindecător

TIPĂREȘTE

Mă îndoiesc că există vreun pasionat de călătoriile prin România care să nu fi auzit de mănăstirile din Bucovina. Voroneţul cel albastru, liniştita Suceviţa, impunătoarea Dragomirna sau vestita Putna... sunt doar câteva dintre locurile în care istoria se întinde, maiestuoasă, peste energiile subtile ce se leagănă pe miresme de cetină, odată cu codrii din apropiere.

Dar mai e ceva acolo, în Bucovina cea caldă şi molcomă: un luminiş de viaţă şi de duhovnicie mai puţin cunoscut şi străbătut, de aceea înconjurat şi de o binecuvântată tăcere.

Sihăstria Rarăului, poate că nu întămplător, a stat departe de ochii şi de paşii turiştilor curioşi în vremurile în care la biserică se mergea aproape pe furiş, cu teamă, în vremurile în care colindele se cântau straniu, murmurat, în întuneric şi cu uşile ferecate. Nici acum căile către acest loc mirific nu-s chiar la îndemâna oricui, dar între timp masivul Rarău şi-a deschis braţele cu binecuvântare şi cu drum şerpuit printre brazi.

"La mănăstire se merge curat şi cu sufletul deschis către Dumnezeu", aşa mi-a spus, cândva, o bătrână. Semeția brazilor, dansul pârâului limpede ce se unduieşte, graţios, la marginea pădurii, cerul înalt, înalt şi parcă de-odată deschis, au darul de a curăţi sufletul împovărat de griji şi de oboseli... chiar înainte de a ajunge la schit.

Toată această splendoare poate fi absorbită uşor şi cu răbdare, într-o drumeţie de câteva ceasuri bune, lăsată să se aşeze în popasuri umbroase şi transformată în forţă pentru a merge mai departe. Câteva pante line n-ar fi o piedică nici pentru drumeţul neobişnuit cu paşii pe cărări, dar pentru cine vrea să ajungă mai lesne în inima muntelui, calea se poate trece şi cu maşina. Numai vara şi numai dacă ploile nu-s prea darnice cu pământul mereu avid. Iar dacă Pietrele Doamnei n-or fi fost prea istovitoare cu ale lor comori ascunse, pe drum mai scurt, la pas, se poate ajunge şi de la cabana Rarău.

Ţinutul de poveste, străbătut cu maşina, are cam 8 km cu totul şi începe de la marginea oraşului Câmpulung Moldovenesc, de undeva de lângă gara de Est. Întâi sunt case la poale de suişuri cu iarbă înaltă şi flori galben şi mov, atât de frumoase poieni culmite, că-ţi vine să rogi localnicii să te lase în curţile lor, ca să urci până mai aproape de soare. Apoi, uşor-uşor, umbră lângă umbră, infuzat în verdele crud de Bucovina, se întinde drumul forestier către schit. Undeva pe stânga, după o curbă mai luminoasă, apare şi pârtia de schi, spunând parcă "la revedere" lumii moderne. Apoi... vreme de multe minute în mersul maşinii, e un pic linişte, un pic freamăt şi atât.

Da, la schit e cumva altă lume. Una care e înţepenită într-o măreţie greu de cuprins în imagini şi greu de descris în cuvinte. La schit, pur şi simplu, trebuie să simţi. Şi să te întrebi dacă nu cumva călugării, în blândeţea şi în zâmbetele lor discrete, stau acolo de sute de ani. Aşa cum poate stă şi motanul negru, prietenos, torcând a veşnicie la mângăierea puţinilor turişti. Sau aşa cum curge cu susur balsamic de sus, din munte, pârâul despre care se spune că are ape vindecătoare.

Iar restul... cum spuneam, e doar simţire.

---

VIZUALIZĂRI: 4980 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI