Muzeul Municipal Câmpulung Muscel (II); Mihai Tican Rumano 'a fost acolo'!

TIPĂREȘTE

"Nesațul meu de a călători n-a fost alimentat de nici o ambiție deșartă, pentru că pe acest tiran l-am purtat în mine, așa cum își poartă licuriciul lumina."/ M. Tican-Rumano

Vă povesteam despre muzeul orașului Câmpulung Muscel dar ultima secție am lăsat-o pentru un articol separat, colecția de artă, creată prin donațiile valoroase a doar două persoane, Victoria Petrescu și Mihai Tican-Rumano, colecție de aproximativ 600 de opere care poartă semnăturile lui Sava Henția, Corneliu Baba, Oscar Han, Iosif Iser, Constantin Baraschi (muscelean, cel despre care am amintit în articolul în care am scris despre km 0 din București dar ale cărui opere le vedeți în Deva, Galați, Constanța, la podul de pe Neajlov, în multe alte locuri), apoi pictorul Costin Predescu Petrescu (a pictat cea mai mare frescă românească din anii 1934 -1939, cea de la Ateneul Român, a conceput mantia lui Ferdinand I Întregitorul pentru încoronarea de la Alba Iulia și i-a fost profesor în arta picturii lui Arsenie Boca), sculptorul Dumitru Mățăoanu și alți artiști cunoscuți.

Dar ce m-a adus aici la muzeu a fost donația făcută de scriitorul-călător al secolului trecut, un nume ce a apărut în paginile multor ziare străine, un scriitor care mi-a încântat copilăria și nu numai mie, celebrul Mihai Tican-Rumano, cel a cărui viață a fost o veritabilă poveste de aventuri, începută pe plaiuri muscelene, la Berevoiești, acolo unde a fost un teribil concurent al năzbâtiilor lui Nică a' Petrii.

M. T. R. s-a născut în Berevoiești, pe Valea Satului, în 1895. Orfan de tată de mic copil, își necăjește mama cu năzbâtiile sale teribile, este un elev neatras de școală, doar puțin de geografie unde visează ca orice copil, Argentina fiind una din hărțile apreciate după cum spune el în amintiri: contururile fiind "abia pipăite cu ochii în modesta carte de geografie de clasa a IV-a". Mama, în disperarea de a-și vedea copiii bine, încearcă să-l îndrume ba spre tăietorii de lemne, ba spre biserică sau pe lângă învățătorul satului, toate aceste fapte bune terminându-se rușinos pentru adolescentul care, profitând că este luat de rude ca băiat de prăvălie la Câmpulung și apoi în București, se ascunde la vârsta de 13 ani în magazia de cărbuni a unui vas italian în portul Constanța și, după unele popasuri prin porturi străine, ajunge la Buenos Aires. Aici își câștigă pâinea ca hamal, lustragiu, vânzător de ziare, are norocul să fie ajutat să-și continue studiile și învață câteva limbi străine, tot aici începe să scrie și chiar publică prima sa carte. Totuși nu este statornic, până în 1922, deși practic locuia aici în Buenos Aires, colindă lumea: America de Nord, Mexic, Australia, Italia, Grecia, Turcia, Antile, revine în România de două ori apoi urmează marea lui întâlnire cu Africa, marea lui dragoste devenită apoi marea bucurie a lecturii de călătorie a multor generații de copii și nu numai. Înainte de a vă spune despre aventurile lui africane, trebuie amintit că a locuit ani buni, cu intermitențe, la Barcelona, unde a publicat în ziarele vremii promovând cu dragoste și talent România, a tipărit săptămânalul hispano-român "Dacia" în care au publicat, printre alți români, Iorga, Rebreanu, Minulescu, Eftimiu, a publicat mai multe cărți, volumul "Nopți barceloneze, Barrio Chino" fiind foarte apreciat și tot pentru activitatea sa pe tărâmuri iberice este decorat cu "Cavaler al Ordinului Republicii" de președintele Republicii Spaniole în anul 1936. Este foarte legat sufletește de "a doua sa patrie" căreia îi dedică multe volume, mai mult documentare decât literare, superbe scrieri despre care nu pot să vă dau, din necesitatea de a nu încărca prea mult articolul, decât titluri: "Corrida. Arte, sangre y passion" (prefațată de Liviu Rebreanu), "Peisaje iberice", "Spania de azi". De fapt și numele de Rumano este legat de Spania; se spune că într-un sat pe care-l vizita des, copiii strigau pe stradă: "ha venido rumano / a venit românul" iar lui i-a plăcut mult.

Despre marea lui călătorie în Africa, acolo unde aventura a atins cote înalte, unde viața lui a fost mereu în pericol, despre prietenia legată acolo și respectul ce i-a fost acordat chiar și după moarte, sunt multe de spus. Aventura africană, noroc chior, pornește de la bățul de chibrit oferit unui necunoscut în portul La Plata, necunoscut care era reprezentant al unei mari case de comerț ce opera pe continentul negru. Așa ajunge să petreacă 19 luni în Senegal, Mauritania, Congo, Guineea, Angola, Nigeria, Coasta de Fildeș, Gabon, observații si aventuri redate în "Viața albului în țara negrului". În 1934 revine în Africa, străbătând Somalia, Kenia, Madagascar, Tanganica, Zanzibar, Mozambic și, țara de care a rămas legat veșnic, Abisinia, adică Etiopia de azi. Călătoria o găsiți în volumele "Lacul elefanților", "La vânatoare în Congo", "Dansul Canibalilor", "Monștrii Apelor" și altele pe care unii dintre voi și le amintesc din copilărie. Amintesc doar că multe din trofeele sale africane au fost aduse cu sacrificii mari în țară pentru a fi donate Muzeului Grigore Antipa.

Nu am uitat de "Abisinia", prefațată de Radu Rosetti, nici nu se poate altfel pentru că aici l-a cunoscut pe împăratul Haile Selassie I al Etiopiei (Leul de Fier al Sionului, despre care puteți citi o biografie interesantă pe net), cel care îi conferă "Steaua Etiopiei" în rang de ofiter și care împărat îl va scoate din prigoana comunistă pe M. T. R., la masa oficialilor, la loc de cinste, atunci când a vizitat România, în timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej, poveste și poze publicate și ușor de găsit. Respectul ce i-a fost dăruit de abisinieni lui M. T. R. s-a văzut și la înmormântarea sa din 20 martie 1967 când, studenții abisinieni din România au făcut gardă la coșciug și l-au purtat pe umeri în cimitir.

Și-a dorit enorm să meargă și pe urmele Șeherezadei dar vremurile și bolile l-au oprit.

Dar acest celebru scriitor-călător-aventurier, oricum vreți să-i spuneți, nu a uitat nici o clipă să-și promoveze sărmana lui țară: "Despre pământul drag al patriei mele", "Icoane dunărene", "Hoinărind prin țară", nenumăratele articole despre lăcașurile de cult, monumentele istorice, geografia țării, publicate în periodice străine, arată că inima lui a rămas mereu pe plaiurile natale ducând în ea atât de românescul "dor".

Grație, se spune, banilor soției, care i-a împărtășit pasiunile cu mult devotament, M. T. R. a fost și un împătimit colecționar de artă, în special românească, pe care, cu multe eforturi birocratice, a reușit să o dăruiască în ultimii ani ai vieții, Muzeului Câmpulung Muscel dar și satului natal, Berevoiești. La muzeul orășenesc și-a supravegheat mereu operele donate, chiar a reușit să stopeze modificarea unui tablou care se părea slujbașilor vremii că este prea burghez.

Și acum vă spun de ce am ciudă pe cei din Berevoiești. Aici, cu mari eforturi, după moartea scriitorului, s-a reușit transformarea casei părintești în muzeu, unde se află multe din lucrurile personale, din ultimii săi ani de viață. Tot aici, bolnav fiind, M. T. R. a reușit să înființeze un muzeu de artă donând 120 de lucrări ale unor artiști cunoscuți. De mai mult timp doream să vin aici la locurile lui natale, să văd măcar butoiul în care se ascundea cu ceasurile când chiulea de la școală. Săptămâna trecută, petrecută în Argeș, părea momentul ideal. Prevăzătoare, să nu fac drumul degeaba - foarte prost - am telefonat pe rând celor ce păreau a deține cheile muzeului de artă și ale casei părintești. Răspunsurile au fost de neînțeles pentru mine, ba că la casa părintească nu este nimeni care să deschidă, fie că este în spital, fie la munca câmpului, nu s-au hotărât, iar la muzeu cheia se află la un "cineva" care este veșnic ocupat, ba că "doamnă, drumul este atât de rău", asta în condițiile în care pe paginile de publicitate figurează cu numere de telefon - mobilul nu este valabil- cu taxă de vizitare dar și cu un program cum n-am întâlnit până aici : deschis luni - joi, sâmbăta și duminica închis! De ce m-a deranjat cel mai mult: pentru că există o societate culturală în Berevoiești care și-ar dori dirijarea celor 2% de care știți către pușculița lor, care pușculiță ce face cu darul primit? Îl pierde, voit. Repet și eu ce a scris Cezar Petrescu în 1929; M. T. R., un explorator și călător celebru, un scriitor de călătorii la fel de celebru, necunoscut în România!

---

VIZUALIZĂRI: 1657 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI