Muzeul Haszmann Pál, Cernat - un inedit muzeu al satului secuiesc

TIPĂREȘTE

La câțiva kilometri sud de Tg. Secuiesc se află localitatea Cernat și acolo plănuisem să facem primul popas al ultimei zile de vacanță. Mai precis, la Muzeul Etnografic Haszmann Pál, amenajat pe domeniul fostului conac Gyula Damokos. La tot pasul sunt indicatoare ce te îndrumă într-acolo, dovadă deosebita importanță locală (și nu numai) a obiectivului. Din start vă pot desconspira faptul că acesta, împreună cu Muzeul Secuiesc al Ciucului din Miercurea Ciuc, au fost pentru mine cele mai impresionante locuri vizitate în scurta noastră vacanță secuiască!

Am lăsat mașina în fața intrării și am pătruns în incinta uriașului parc; undeva, departe, printre crengile arborilor seculari, se ghicea silueta albă și robustă a conacului. Ne-a întâmpinat un bătrânel zâmbăreț, l-am interogat un pic nedumeriți dacă se poate vizita muzeul, căci nu văzuserăm nicio altă mașină în parcare, și nici alte suflete primprejur. „Da, da, poftiți, cum nu?! E prea de dimineață...” Era trecut de ora 10, dar nah, în vremurile pandemice timpul se pare că se măsoară cu alte unități de măsură... „Și bilete?” „Mergeți, mergeți!...” (Un fel de: „asta-i problema?!” ) Și ne-a mai zis una-alta, scurte recomandări de vizitare, printre care am reținut să începem din stânga aleii principale și să continuăm în sensul acelor de ceas, iar la urmă să lăsăm conacul. Și să nu uităm de expoziția de radiouri vechi și de cea de sobe de fontă.

Întru o mai bună lămurire, aproape de intrare sunt montate ceva panouri informative, cu explicații în 4 limbi (română, maghiară, engleză, germană) – informații despre istoricul locului, plus o hartă colorată foarte drăguță. În rezumat, muzeul își datorează existența pedagogului Haszmann Pál (1902-1977) și soției sale, ambii pasionați de obiecte vechi, autentice, reprezentative pentru viața și obiceiurile locuitorilor zonei. Pe de altă parte, avem conacul, ridicat în forma actuală neoclasicistă în 1831, pe locul altei reședințe boierești de factură renascentistă; în anii 1950-70, acesta ajunsese, din păcate, într-o stare de degradare accentuată. Și mai avem domeniul de peste 2 ha ce înconjoară casa.

S-a făcut un mic troc, folositor tuturor: pedagogul a fost dispus să ofere comunității locale prețioasa sa colecție, cu condiția ca autoritățile locale să găsească un loc potrivit pentru a o expune. Astfel, s-a renovat conacul, s-a curățat parcul și s-a înființat muzeul, la 25 feb 1973 deschizându-și întâiași dată porțile. Deci se poate când se vrea.

Program de vizitare: 9-17 (sâmbăta doar până la 14, lunea închis). Prețuri: 10 lei/adult; 5 lei/elevi, studenți, pensionari; 20 lei/familie (2 adulți și 1-5 copii); 50 lei/grup de 10-30 elevi +/- 20 lei/ghidaj. Sunt afișate și niște taxe de fotografiere, dar am fost păsuiți, având în vedere probabil că ne foloseam telefoanele în acest scop.

Prima secțiune, în partea stângă a parcului, este cea a monumentelor funerare secuiești: câteva lespezi de piatră cu inscripții în limba maghiară, cruci și stâlpi funerari de lemn cioplit, un mic lapidarium în iarba încă verde. Am fost uimită să descopăr fotografii de copii sau familii pe trunchiurile copacilor din preajmă; nu prea am înțeles ce reprezintă, poate tot un fel de a-i comemora pe cei plecați?!... Ceva explicații scrise în românește mi-ar fi fost de real ajutor...

Mai departe, un șir de clădiri scunde dispuse în formă de U delimitează partea din spate a parcului. Ne-am oprit la prima, unde, într-un mic antreu, se află caseria. Am putut intra și în încăperea alăturată, organizată ca o mică sală de festivități, cu pereții tapetați cu rafturi cu cărți și tot felul de obiecte artizanale. Locul se cheamă (cam pompos) Universitatea Populară din Cernat și găzduiește periodic ateliere meșteșugărești de toate felurile, cu scopul perpetuării ocupațiilor tradiționale din zonă: sculptură în lemn, pictatul mobilei, pâslărit, tors și țesut, dulgherit, olărit, arta feroneriei etc.

Ne-am îndreptat spre dreapta, atrași de cele două case țărănești de factură mai nouă, cu acoperiș în mai multe ape și ziduri de un alb orbitor, „cotropite” din abundență de plante agățătoare și zeci de flori colorate – un tablou absolut idilic! Am găsit deschisă ușa primei case, am pătruns într-un mic antreu, apoi în camera din stânga, destul de spațioasă, multifuncțională după obiectele de mobilier și decor: un pat dublu într-un colț, șifonier, masă cu scaune, 2-3 servante (pe una din ele se afla un televizor de generație destul de recentă). Câteva covoare persane peste parchetul de lemn, numeroase tablouri laice și religioase pe pereți. Un interior de secol XX, clar, un loc perfect locuibil și în zilele noastre.

În casa nr. 2 n-am intrat, nu știu dacă se vizita, m-a intimidat ușa pe care am găsit-o închisă. M-am limitat la a-i fotografia intens zulufii vegetali... Imediat după ea, se face o alee în spate, către alte 2-3 case, m-am abătut într-acolo, dar de asemenea nu mi s-au părut vizitabile. Întrucât nu le-am regăsit nici pe harta pozată la intrarea în parc, am dedus că or fi locuințe ale celor ce îngrijesc domeniul, așa că am făcut stânga-mprejur.

Am continuat cu vizitarea expoziției de scule și mașini agricole. „Vizitarea” e cam mult spus în ceea ce mă privește, defilarea ar fi mai corect. Oricât de puțin m-ar pasiona aspectul, trebuie să recunosc că am fost impresionată de dimensiunile colecției! Zeci de tractoare de epocă, motoare cu aburi, garnituri de treierat și Dumnezeu știe la ce-or mai fi fost bune, șarete și căruțe, hambare împletite din nuiele și căptușite cu un fel de lut și multe, multe unelte mai mici sau mai mari, ce au ușurat atâtea veacuri munca ogoarelor!

Am frunzărit explicațiile pe care le-am găsit ici-colo și am reținut că multe din aceste artefacte sunt de proveniență „străineză” , dar sunt și câteva realizate de localnici. O piesă deosebită ar fi plugul de fier proiectat și fabricat (acum aproape un secol) de un meșter din Cernat, pe numele lui Végh Antal (al cărui bust de piatră îl salutasem mai devreme, în apropierea Universității Populare). Se pare că scula cu pricina, foarte potrivită pentru solul specific zonei, a beneficiat de o mare apreciere, atât pe plan local, cât și peste hotare.

De-acum mă cam pierdusem de Tati, am continuat pe cont propriu, cu partea dreaptă a parcului, o zonă destul de întinsă, mai puțin bogată în arbori, în care au fost strămutate câteva construcții vechi tradiționale: locuințe, porți secuiești, o moară, o fântână cu cumpănă, un hambar, o bucătărie de vară și câțiva stupi. Un mic, dar fascinant, muzeu în aer liber al satului secuiesc...

Prima s-a nimerit să-mi iasă în cale Moara de apă cu două coșuri din Cernatul de Sus (1836) . Se poate vizita și interiorul, în care sunt tot felul de chestii specifice: saci de făină și mălai, coșuri, pietre rotunde de moară, balanțe și greutăți și multe altele care nu știu exact la ce-s bune. Mecanismul de măcinare e și el prezent, poate fi inspectat doar, nu are cum să funcționeze, pentru că moara nu stă pe apă, ci în poieniță! :)

M-am mutat mai departe, atentă să nu mă intersectez cu două doamne de etnie maghiară care discutau abundent între ele; nu de alta, dar am considerat că-i bine să nu ne bulucim prea mulți deodată în interioarele destul de strâmte ale vechilor locuințe țărănești. S-a nimerit să fie Casa din Belani (1726) ; dealtfel, singura însoțită de un mic panou explicativ. Acoperișul este uriaș, îmbrăcat în șindrilă și decorat în capete cu câte o cruce mică. Pe grinda de sus apare scrijelit anul „nașterii” și numele constructorului. Casa nu are horn, fumul se strângea în pod, din care se evacua printr-o gură de aerisire, situată sub streașină.

Mica prispă deschisă conține o băncuță de lemn și câteva unelte de tâmplărie (vorbind pe limba lor despre îndeletnicirile proprietarului). Casa are două încăperi, cu intrări separate, una în față (mica bucătărie, unde sunt expuse câteva vase de lut și lemn), cealaltă în dreapta, spre camera de locuit. Camera e mărișoară, are podea de pământ și plafonul scund, căptușit cu grinzi masive de lemn. Mobilierul simplu și funcțional delimitează mai multe zone – de dormit, de mâncat, de rugat și mulțumit Cerului. La loc de mare cinste se află soba. Singurele rânduri de haine bune atârnă de grindă, ca și cizmele înalte, din piele. Puțină lumină pătrunde de afară prin ferestrele mici, împodobite cu perdeluțe de in, atmosfera e un pic înviorată doar de culorile țesăturilor. Îmi imaginez destul de ușor cam ce viață trebuie să fi dus oamenii în asemenea locuință; nu prea simplă... Dar cred că destul de ok pentru standardele vremii.

M-am mutat la vecini, Casa secuiască din Vârghiș (1690) , după cum aflai de pe plăcuța de deasupra intrării principale. Seamănă destul de bine cu precedenta, doar că în prispă, în loc de atelier de tâmplărie, se găsește un coș uriaș de nuiele, gen cel pe care l-am văzut mai devreme în secțiunea mașinilor agricole. Interiorul locuinței e și el un pic diferit, în sensul că în locul legănuțului de copil se găsește războiul de țesut, o piesă nelipsită din casele străbunicilor noastre, nevoite să țeasă și să confecționeze singure absolut orice textilă necesară în gospodărie.

În plus, aici am întâlnit și două manechine îmbrăcate în straie tradiționale; stăpâna casei lucrând la război, stăpânul citind o fițuică, așezat la masă. Bucătăria mi s-a părut mai luminoasă și mai aerisită un pic decât la vecini.

M-am deplasat mai apoi la Casa secuiască din Albiș (finele sec. 18), preferata mea! Îmi căzuse cu tronc încă de departe, cu ferestrele ei bogat împodobite cu mușcate roșii și știuleți uscați de porumb, contrastând așa de frumos cu pereții sinilii! O s-o vedeți în poze, e pur și simplu minunată!

Se vede că-i de generație mai nouă, mica prispă conține doar o ladă de lemn pentru cereale, iar compartimentarea locuinței diferă. În față se intră într-o cămară îngustă, în stânga în casă, iar din aceasta, în bucătărie. Și aici m-au întâmpinat două manechine – o bunică îmbrăcată în haine cernite (bătrânele mereu aveau pe cineva de plâns în lumea satului, la acele vremuri) și o nepoțică deprinzând tainele torsului lânii. Patul „de bun” e acoperit cu perne minunat decorate cu motive alb-roșii tradiționale, pereții cu tablouri de familie și ștergare cusute, hainele atârnă într-un loc special, în cuier, câteva farfurii pictate de lut stau într-un rastel. Mobilierul pare ceva mai elaborat, sculpturi în lemn, forme deosebite.

Bucătăria a evoluat și ea, normal. Apare soba de gătit, dulapurile adăpostesc o multitudine de vase, elementul central este copaia în care se frământau aluaturile, putineiul așteaptă cuminte într-un colț. Încăperea beneficiază de lumină naturală.

Am admirat în trecere cele 3-4 vechi porți secuiești (autentice), fântâna cu cumpănă (ce are într-o parte atașat un fel de bazin pentru adăpat animalele), apoi m-am îndreptat spre bucătăria de vară. Aici n-am mai găsit niciun fel de informații, nici n-am putut intra înăuntru. Am remarcat însă prispa simetrică, de-o parte și alta ușii centrale, compartimentată întru depozitarea provizilor și creșterea animalelor mici, poate chiar capre și oi (așa mi-am imaginat eu; repet, ar fi utile câteva cuvinte aruncate ici-colo).

Și hambarul poate fi admirat tot numai pe dinafară. Alături se află o colecție impresionantă de căsuțe pentru albine, care continuă de-a lungul zidului ce desparte parcul de ulița satului; cele făcute din buturugi sunt desenate cu fețe umane; extrem de amuzante!

Îmi mai rămăsese doar conacul de vizitat (sau așa credeam, cel puțin). Reținusem că pivnița veche (relicvă din Evul Mediu târziu) adăpostește o frumoasă și inedită colecție de feronerie secuiască, așa că m-am îndreptat într-acolo. Se ajunge prin lateral-dreapta, se coboară câteva trepte. Spre deosebire de muzeul în aer liber, aici exponatele sunt însoțite de informații destul de detaliate, chiar a fost interesant și plăcut să le citesc. Despre privit, nu mai zic! Sunt peste 100 de obiecte, majoritatea sobe, dar și statuete, plăci funerare și memoriale, vase ornamentale sau de uz curent, crucifixuri – multe din ele, adevărate bijuterii meșteșugărești!

Sunt adunate peste 100 de obiecte cu valoare practică sau artistică, realizate în fabricile și atelierele metalurgice răspândite în întreaga Transilvanie (Călan, Nădrag, Reșița, Vlăhița, Baraolt, Covasna etc). Se pare că apogeul artistic al prelucrării fontei ar fi fost atins în sec. 18-19, odată cu dezvoltarea industriei și posibilitatea creării unor aliaje de o calitate mai bună.

A venit, în fine, și rândul vechiului conac! Se trece dintr-o încăpere în alta, iar cele 5-6 camere sunt pline-ochi cu tot felul de artefacte sugestive pentru modul de viață și ocupațiile tradiționale ale secuilor din sec. 18-20. Am admirat, pe rând, cărți vechi și monede, sticlărie, țesături de toate felurile, unelte, tablouri, cahle, lăzi pictate, ouă încondeiate, mobier măiastru sculptat și... multe altele. Pereții abundă de informații scrise, dar, din păcate, doar în limba maghiară ☹. Singurele cuvinte românești le-am întâlnit sub forma unei mini-biografii a lui Bod Pétar (1712-1769), fiu al satului Cernat, preot, istoric, bibliotecar, scriitor.

Un pic ostenită, am dat să plec și m-am gândit să-l aștept pe Tati pe o băncuță, lângă poartă... Când, am zărit ceva ce nu observasem atunci când am intrat, imediat lângă gard: o construcție din sticlă, destul de rudimentară. Sticla era cam prăfuită, dar tot lăsa să se întrevadă ceva ce părea a fi o mică zonă arheologică, la un metru sau doi sub nivelul solului. Alături, am putut citi că, odată cu reamenajarea parcului, s-au descoperit urme de locuire umană din epoca bronzului, precum și resturi de locuințe medievale timpurii, din sec. 8.

... L-am recuperat pe Tati, ne-am urcat în mașină și am plecat... Pe drum, am făcut schimb de impresii, normal. Ocazie cu care am realizat că ratasem colecția de radioreceptoare, situată într-un șopron, în partea dreaptă a parcului, aproape de mașinile agricole! M-am ofticat groaznic, vă dați seama! Cum Dumnezeu m-a luat valul și am uitat cu totul, nu pot înțelege?!... Sunt adunate acolo radiouri vechi, aparate de înregistrare și redare a sunetelor, gramofoane, patefoane, telefoane antice, chiar o centrală telefonică – artefacte din 1920-30 și până în zilele noastre. Ce e interesant e că peste 80% din ele sunt încă funcționale!

Vă recomand din suflet să vă abateți spre Cernat dacă sunteți în zonă sau – de ce nu?! – să vă faceți drum într-acolo, atunci când timpurile vor fi mai prietenoase cu noi! Muzeul Haszmann Pál vă poate oferi 2-3 ore de plimbare relaxantă și o întâlnire spectaculoasă cu istoria și tradițiile locale; de niciuna n-o să vă pară rău!

---

VIZUALIZĂRI: 1850 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI