O vizită la V&A [Muzeul Victoria și Albert] – Partea I-a

TIPĂREȘTE

Pentru ziua a doua a scurtului sejur la Londra aveam un program bine stabilit. Prietenii londonezi acceptă programul nostru și mergem și astăzi împreună. Dar, programul de acasă nu se potrivește, decât parțial, cu cel din „târg” . Pentru prima parte a zilei ne propusesem să admirăm schimbarea gărzii la Palatul Buckingham.

Aceasta este programată să înceapă la ora 11.00. Analizez posibilitățile de transport în comun și găsesc o variantă în care, cu circa 500 m mers pe jos, să ajungem cu vreo 5 minute înainte. Trenurile londoneze circulă cu o punctualitate britanică și ajungem la destinație conform programării. Dar, deși este o zi de miercuri, piața este plină de amatori de spectacol încât, cu greu, găsim o zonă de gard, în colțul cel mai sudic al acestuia, cu ceva mai puțină înghesuială. Putem vedea sosirea gărzii la palat, dar, după ce aceasta intră în curte, cu greu putem observa câte ceva, printre zăbrelele gardului, iar, de auzit, nu auzim nimic. :(

După câteva minute de frustrare, renunțăm. Va fi necesară o ulterioară reprogramare, dar cu o mai temeinică pregătire. Va trebui să aflu dacă este vreo zi mai puțin aglomerată, cu cât timp înainte este bine să ajungi, care este cel mai bun loc pentru vizionarea ceremonialului.

Ne îndreptăm către următorul obiectiv al zilei, până la care avem de parcurs cam 3 km. Alegem varianta de transport cu taxiul, care, în câteva minute ne oprește în fața „V&A” . Sub acest nume cunosc britanicii „Victoria and Albert Museum” , considerat cel mai mare muzeu din lume de artă aplicată, decorațiuni și design.

O clădire impresionantă, cu subsol și alte 4 nivele, ce ocupă o suprafață de circa 5.1 ha, adăpostește peste 2.27 milioane de exponate, în 145 de „galerii” , ce acoperă o perioadă de circa 5000 de ani, din cultura Europei, a Asiei, a Americii de Nord și a nordului Africii. Muzeul a fost înființat în 1852 și poartă numele Reginei Victoria și al soțului ei, Prințul Albert.

Din 2001, intrarea în muzeu este liberă. Se plătește, însă, accesul la o serie de expoziții temporare, organizate în incinta muzeului. Noi nu ne propunem accesul la nici una din acestea.

Trecând de intrarea ce-mi dă senzația de acces într-o catedrală, pătrundem într-un hol ce poartă numele străzii pe care este amplasat muzeul, Cromwell Road. Aici sunt casele de bilete. aici găsim o broșură cu prezentarea muzeului. Și aceasta este gratuită. Dar ce m-a impresionat aici a fost domul de sticlă din spatele turnului de deasupra intrării, de care atârnă o structură foarte mare, de câțiva metri înălțime, ce pare a fi o încrengătură, fără nici o ordine, de fire de sticlă, ușor colorate. O serie de bulbi pe capetele unora dintre fire, mă fac să cred că ar putea fi un candelabru. Dar nu bag mâna în foc că și este. Dincolo de hol este un culoar lung, paralel cu fațada principală, care asigură accesul la o serie de „galerii” .

Este clar că, în câteva ore, nu putem vizita decât o mică parte a muzeului. Ne separăm de prietenii noștri și ne concentrăm, pentru început, pe câteva compartimente de la parter, aproape unul lângă altul, cu acces din culoarul menționat anterior.

Începem cu zona destinată Chinei. Încă de la intrare, un panou ne dă câteva indicații generale despre China, rolul și poziția acesteia în arta și știința mondială. Suntem informați că muzeul adăpostește peste 18.000 de obiecte provenind din acest teritoriu, care acoperă un interval de timp din neolitic până în prezent. Am senzația că multe din acestea nu erau expuse la data vizitei noastre. Conform panoului, obiectele sunt expuse corelat cu destinația lor, și nu neapărat în ordine cronologică, „pentru a dezvălui atât continuitatea, cât și inovațiile din viața și arta chineză” .

Într-un spațiu pe care îl estimez la – aproape - 20 x 30 m, sunt prezentate exponate atât pe contur, cât și în mijloc. Nu există nici o indicație privind sensul de parcurgere.

Pentru început, mă opresc în dreptul statuii unui bărbat, de peste 2 m înălțime, ce ține în brațe o cutie. Nu găsesc nici o indicație privind cine este personajul. În schimb, un alt panou ne explică tradițiile sculpturii antice chineze, începând cu perioada neoliticului. Statuile respective sunt, fie ofrande sau monumente funerare, fie obiecte de cult asociate, de regulă, cu Budismul. Următoarele exponate aveau să ilustreze aceste aspecte.

Urmează exponate întâlnite, de regulă, și în alte locuri: ceramică, vase din bronz, obiecte gospodărești. Asemenea exponate sunt prezente în mai multe vitrine. Un loc aparte îl constituie vasele smălțuite și pictate. Acestea nu erau neapărat din ceramică. Vasul fotografiat de mine este din cupru smălțuit și datat 1750 – 1800. Se știe că asemenea obiecte erau fabricate nu numai pentru uzul familiei imperiale, ci și pentru export.

O altă zonă este destinată obiectelor de îmbrăcăminte. Atât tradițional, cât și mai moderne, nu numai pentru femei, dar și pentru bărbați, așezate pe umerașe sau pe manechine, toate sunt protejate în vitrine de sticlă. Nu pot să spun că m-au impresionat prea tare.

Din expoziție nu lipsește nici mobila. Sunt expuse atât piese obișnuite, de folosință curentă, scaune, mese, bufete, cât și unele mai speciale. Am inclus aici un tron imperial. Bogat sculptat într-un material pe care nu-l cunosc, de culoare roșie, seamănă perfect cu tronul lui Kubilai Han din serialul Marco Polo. După părerea mea, nu este foarte comod. Tot la capitolul mobilă includ și un exponat mai ciudat. Un panou vertical, destul de mare, are desenate mai multe semne ale alfabetului chinezesc. Nu am idee dacă este un exponat în sine, este decor, sau este parte componentă a exponatului. În fața acestuia este amplasat „scaunul explodat” . Părți componente ale unui scaun sunt prinse, la distanță una se cealaltă, în mai multe plăci transparente din material acrilic, creând imaginea unui scaun „expandat” , „explodat” . Considerat „Proiectul nr. 1 al anului 2004” , pentru mine are o semnificație neclară, chiar dacă eticheta alăturată îmi sune că artistul chinez a dorit să „exprime schimbările filozofice și culturale resimțite astăzi în China, scaunul evocând trecutul pentru a crea ceva nou” :-?? :-??

Nu petrecem decât vreo 20 minute aici, pentru că mai avem încă multe de văzut. Așa că ne mutăm în compartimentul alăturat, unde sun expuse obiecte provenind din Japonia. Deși suprafața disponibilă este ceva mai mică, exponatele sunt amplasate în același mod. Nici aici nu este marcat un sens de parcurgere. Impresia de similitudine dispare destul de repede. Aici avem parte de mult mai puține explicații. În schimb, vitrinele cu exponate au o titulatură care definește conținutul acestora. Mă mulțumesc a le admira și, din când în când, a mă minuna. Sunt aici ceva mai multe arme decât la vecini, dar, mă uit cu uimire cum - lângă o sabie și un pistol cu alură medievală - se găsește o... cruce :-?? În același domeniu, admir și câteva uniforme militare și armuri. Deși am impresia că ar trebui să fie cam incomode, probabil că antrenamentele le făcea ușor de folosit.

În vecinătatea unei vitrine cu obiecte religioase și de cult, mă uit lung la un exponat care se cheamă „arzător de tămâie” . Nu are nici o legătură cu „cădelnițele” noastre și nu am idee dacă are același rol. Realizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea din bronz, cu incrustații din aliaje de cupru (?? :-??) și incrustații aurite, a fost expus pentru prima dată la Expoziția Internațională de la Paris din 1878, de unde a fost cumpărat de muzeu cu o sumă enormă, ce a necesitat aprobarea guvernului.

Din expoziție nu lipsește nici zona de modă, deși mă așteptam la mai multe chimonouri tradiționale. În schimb, mă uit lung la o pereche de pantofi, care, deși le ajută pe doamne să fie mai înalte, par teribil de incomozi.

Spre deosebire de vecini, aici modernismul și arta modernă sunt mult mai prezente. Trebuie să recunosc că m-am simțit depășit de unele din exponatele de aici, mult prea subtile pentru înțelesul și gustul meu. Nu menționez aici decât setul de trei tablouri (P41), datate 2016 – 2018, ale căror titluri m-au lăsat fără replică: „Vă rog nu blocați ușa” (stânga), „Vă rugăm să reduceți volumul” (centru) și „Vă rugăm să țineți cont și de ceilalți când aduceți bagaje” (dreapta).

Nu pot să spun că am rămas foarte încântat de vizita la japonezi. Mult mai mult mi-a plăcut „galeria” următoare, cea dedicată Orientului Mijlociu Islamic. În primul rând, încă de la intrare există un panou cu poziționarea în sală a principalelor exponate, sau grupuri de exponate. Apoi, explicațiile cu privire la exponate îmi par mult mai dese și mai complete. Eu încep vizita în sens anti orar, dar, curând, privirea îmi este atrasă de exponate mai mari, mai impozante și traseul devine aleatoriu. Prima vitrină este destinată caligrafiei arabe. Îmi este greu să spun unde se termină scrisul și unde începe desenul. Nu neapărat în continuare, dar simt nevoia să menționez aici o vitrină cu un manuscris al Coranului din secolul al IX-lea. Ceea ce îl face deosebit este „scrierea pe orizontală” :-?? . Lipsa unor cunoștințe în domeniu mă face să nu înțeleg această caracteristică.

Următoarea vitrină este destinată obiectelor confecționate pentru „curțile regale” . Posibil, nu zic nu, dar nu am idee dacă sunt chiar cele mai semnificative. Apoi, o altă vitrină intitulată „Imagini și Poezie” Din exponate nu desprind ce vrea să ilustreze. Panoul explicativ pomenește ceva despre imaginile ce însoțeau textele poetice scrise, dar ce văd eu în vitrină nu prea are legătură cu textul. Următoarele două vitrine demonstrează că arabii nu au stat izolați în zonă, ci au păstrat, în lungul timpului, legături, în principal economice, atât cu mongolii din est, cât și cu europenii din vest.

Trec, apoi, la exponatele istorice, de mari dimensiuni, care atrag privirea din orice colț al expoziției. Pentru început, mă opresc în dreptul unui Minbar al Sultanului Qa' itbay. Realizat din mai multe bucăți din lemn de cedru, minuțios sculptate și atent îmbinate, este datat în secolul al XV-lea. Prezintă câteva incrustații de fildeș și, pare-se, a fost parțial vopsit și parțial aurit. În imediata vecinătate este un bazin de marmură, parte componentă a unei „fântâni rituale” , alimentată continuu cu apă curată, fiind obligatorie a fi folosită de credincioși înaintea rugăciunilor. Provine din Hama, Siria, și este datată 1277. Tot în zonă, remarc un fel de început de obelisc, de circa 1.50 m înălțime. Înțeleg că, odată, a fost un suport de lampă din moscheea aceluiași Sultan Qa' itbay. Afectat de un incendiu și, apoi, îngropat, pare a fi destul de deteriorat. Explicațiile privind modul cum erau lămpile prinse de el nu mi-au fost foarte clare. Este realizat din aramă, cu inserții de aur, argint și o „compoziție neagră” :-?? .

Impresionantă este și o imensă piatră de mormânt, adusă de la Buchara, Uzbekistan, și datată 1536. În afara faptului că este foarte mare, este și foarte bogat sculptată, conform cu o adevărată „modă” în Asia Centrală a secolelor XV – XIV, adusă – probabil - din China.

Tot mijlocul încăperii este ocupat de un covor imens. Panoul de la intrare, cu poziționarea exponatelor, îmi spune că este „The Ardabil Carpet” . Numele nu îmi spune mare lucru, așa că, acasă, caut detalii. Aflu că denumirea provine de la orașul Ardabil, din nordul Iranului, oraș din care provin predecesorii celor care au format dinastia Safavid, cea care a condus zona mai bine de 200 de ani, până în 1736. O inscripție de pe una din laturi îl datează 946, în calendarul musulman, echivalent cu 1539 – 1540 d. Hr, cea mai veche dată inscripționată pe un covor persan. Este considerat un exponat de excepție pentru acea perioadă atât pentru desenul unic de pe întreaga suprafață, o premieră la această dimensiune, cât și pentru cele 5300 de noduri pe 10 centimetri pătrați. Oare cum este posibil să numeri o asemenea densitate, darămite să o realizezi? Se estimează că peste 10 țesători au lucrat mai mulți ani la realizarea lui.

Covorul se afla, încă, în altarul moscheii lui Shaykh Safi al-Din în 1843, unde a fost văzut de vizitatori britanici. Aproximativ 30 de ani mai târziu, altarul a suferit un cutremur, iar covorul a fost vândut unei firme de covoare din Manchester, care - la rândul său - l-a scos la vânzare în 1892. La inspectarea covorului în numele V&A, designerul William Morris a raportat că este „perfecțiune singulară, logic și constant frumos” . Muzeul a achiziționat covorul pentru 2.000 de lire sterline în martie 1893. Oare cât înseamnă asta în banii de azi?

În prezent există două covoare cu acest nume, al doilea fiind expus la Muzeul de Artă din Los Angeles. Se pare că, inițial, cele două covoare erau identice, dar, la o reparație din secolul al XIX-lea al covorului londonez au fost folosite părți ale celui de-al doilea. Astfel că – astăzi - covorul de la V&A măsoară 10.440 x 5.355 m, în timp ce celălalt are, numai, 7.188 x 4.001 m.

Se pare că, din 2006, muzeul londonez a introdus un sistem special de iluminat al covorului, pentru a-i pune în evidență culorile. Dar acesta funcționează numai 10 minute la o oră și jumătate, pentru a le proteja pe acestea. Noi nu am avut ocazia să îl vedem luminat.

Nici de aici nu lipsește secțiunea „moda” . Aceasta acoperă, în principal, nordul Africii, respectiv Egipt și Tunisia. Mă așteptam să întâlnesc aici ținute apropiate de galabia pe care am întâlnit-o mai des, cam peste tot în Egiptul de astăzi. Dar nu, este altceva, și se cheamă „Aba” . Cea adusă din Egipt și datată 1800 este, mai curând, o mantie din lână, asemănătoare cu cele din Iran și Siria. Ceva mai aproape de galabia este „aba” din Tunisia, datată tot 1800. Dar aceasta a fost confecționată după niște tipare mai sofisticate, broderii și inserții de mătase, ce duc la concluzia că a aparținut unei persoane înstărite. Cât despre moda feminină, plâng de milă doamnelor din nordul Africii care au fost obligate să poarte veșminte precum cea din fotografia P55.

Ultima sală programată pentru prima parte a vizitei noastre este destinată Asiei de Sud. După părerea mea, denumirea este puțin cam pompoasă, majoritatea exponatelor provenind din India, Bangladesh și Pakistan. Un compartiment separat, la intrarea în sală, este destinat Sculpturii din Asia de Sud. Acestea au, de regulă roluri religioase, fiind obiecte de meditație și închinare, sau oferind „mântuire prin evadarea din ciclul morții și al renașterii” . Indiferent de care din religiile zonei, budism, hinduism sau jainism creează această oportunitate, trebuie să recunosc că nu deslușesc înțelesul acestor cuvinte. Se consideră că unele din exponate au și rol de protecție. Între statuile care îmi sunt cunoscute este și cea a Zeului Shiva pe post de „Lord al Dansului” în cercul de foc ce reprezintă viața universului. Exemplarul de aici este dintr-un aliaj de cupru, datat circa 1200 d. Hr, și a fost obiect de procesiune. În vecinătatea acesteia este și o statuie a lui Nandi, vițelul sacru al lui Shiva, cel mai devotat adorator al zeului, prezent în fiecare templu al acestuia, privind direct spre altarul central.

Intrând în sala principală, un panou ne informează că vom vizita cea mai bogată și mai importantă colecție din lume, acoperind peste 5000 de ani de moștenire globală, comerț, istorie și dominație colonială a Asiei de Sud. Colecția se îmbogățește continuu, dar o bună parte a ei provine din „Muzeul Indiei” , inaugurat la Londra în 1801 cu artefacte aduse acasă de angajații Companiei Indiilor de Est.

Prima surpriză aici este prezența câtorva tineri, probabil studenți, care, concentrați în dreptul unor exponate, făceau schițe după acestea. Apoi aflu despre existența pe acest teritoriu, în perioada secolelor XVI – XIX, a „Imperiului Mughal” , de existența căruia nu am știut până acum.

Pentru început, aleg un traseu aleatoriu, funcție de exponatele care îmi atrag mai mult atenția, Remarc, de departe, o placă de marmură ce pare a fi similară cu o pisanie a bisericilor noastre vechi, dar scrisă într-o limbă imposibilă. Apropiindu-mă, descopăr că, de fapt, este o hartă către Sammeta – Shikhara, „Vârful Înțelepciunii” , de pe muntele Bihar, din estul Indiei, cel mai sfânt loc de pelerinaj al adepților religiei jainism. O potecă întortocheată duce până la altarele din vârf, unde credincioșii pot atinge „nirvana” , sau pot beneficia de imagini spectaculoase.

În imediata vecinătate îmi atrage atenția o vitrină cu mai multe exponate metalice relativ mici. Eticheta explicativă îmi spune că sunt „Articole Bidri” , confecționate după o tehnică întâlnită numai în India. Aceasta presupune turnarea obiectelor dintr-un aliaj bogat în zinc și încrustarea cu alamă și argint. Urmează acoperirea cu o pastă de azotat de potasiu și clorură de amoniu care, după îndepărtare, le schimbă culoarea de la gri argintiu la negru intens. Denumirea tehnologiei provine de la orașul Bidar, unde își are originea, iar primele piese datează din secolul al XVI-lea.

Ceva mai departe, îmi atrage privirea un tablou destul de mare, al unui personaj ce pare important. Aflu că este vorba de tabloul lui Muhammad Ali Khan Nawab din Arcot și Carnaticul, datat 1770 și dat ca exemplu de influență timpurie a portretisticii occidentale la o curte indiană. Mie mi se pare o influență ce nu este ieșită din comun, deoarece pictorul, Tilly Kettle, era englez.

Interesantă mi se pare și vitrina cu minunile muzicale ale Indiei. Sunt o parte din colecția de instrumente muzicale ale muzeului, datate - în principal - din secolul al XIX-lea. Instrumente cu coarde sau de percuție, de forme mai puțin uzuale (pentru mine) și frumos decorate, merită încadrarea la „minuni” . Eticheta îmi spune că sunt folosite atât la muzica clasică indiană, cât și la cea populară, sau religioasă.

Bineînțeles, nici de aici nu lipsește secțiunea „moda” . Drept este că vitrina care îmi atrage atenția tratează numai moda feminină de la curțile regale și nobiliare. Eticheta îmi atrage atenția că moda diferă esențial de la o regiune la alta, lucru vizibil în exponatele vestimentare prezentate, dar și că acestea combină tradiții musulmane cu cele hindu. Probabil că așa este, deși ochiul meu nu vede prea multe detalii islamice aici.

La un moment dat, numărul mare de exponate și cantitatea de informații recepționate în ultimele două ore încep să mă obosească. În plus, se apropie ora întâlnirii cu prietenii noștri, Așa că următoarele exponate ale Asiei de Sud le trec în revistă, fără să le dau prea multă atenție.

Părăsind sala Asiei de Sud, prin spate, ajungem într-un culoar paralel cu spatele tuturor sălilor vizitate. Nimerim între o mulțime de statui. După numai câțiva pași descoperim că suntem în Galeria sculpturilor. Sunt mai multe secțiuni, de la sculptura medievală și renascentistă, până la cea a secolului al XIX-lea. Nu știu unde să mă uit mai întâi. Sunt personaje biblice, scene mitologice, grupuri statuare, busturi, chiar și un sarcofag sau un ghizd de fântână din Verona, de pe la 1450. Mă opresc întâi la „Răpirea Proserpinei” , un bronz de pe la 1565 care a împodobit o fântână din Florența. În vecinătate, îl zăresc pe „Samson ucigând un filistin” , într-o sculptură în marmură, datată 1562, executată tot în Florența la comanda familiei de' Medici. Samson arată foarte fioros. Probabil că și de aceea s-a răzbunat Dalila.

Apoi, pe mijlocul galeriei, zăresc „Cele Trei Grații” , sculptură în marmură a lui Antonio Canova, de dată ceva mai recentă (1814 – 17), executată la comanda ducelui de Bedford. Personal, sunt perfect convins că, la un moment dat, m-am mai întâlnit cu aceste trei fiice ale lui Zeus. Dar nu reușesc să-mi aduc aminte nici unde, nici când. Încerc să mă lămuresc de pe internet și aflu, cu surprindere că originalul este la St, Petersburg. Acolo nu am ajuns niciodată. Probabil că a fost la Luvru, dar asta a fost în urmă cu 27 ani. Nu departe, „Diana, Zeița Vânătorii” pare să fi luat la țintă un animal. Deși și această sculptură în marmură nu este foarte veche (1778), zeița și-a pierdut arcul. Norocul animalului!

Deși mai sunt încă multe sculpturi care să merite atenție, nu mai avem timp decât de câteva fotografii făcute în grabă. Mai avem numai 2 minute până la ora de întâlnire cu prietenii, așa că ne îndreptăm, în grabă, spre cafeneaua muzeului, prima în istorie deschisă într-o asemenea locație.

---

VIZUALIZĂRI: 850 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI